Capitalismul pe muchie de cuțit – o pledoarie pentru emancipare
Apariția în limba română a lucrării Capitalismul pe muchie de cuțit, scrisă de Albena Azmanova, pentru care trebuie să mulțumim Mariei Cernat și lui Alexandru Ionașcu este extrem de importantă pentru spațiul cultural românesc în care discuțiile și abordările critice la adresa capitalismului sunt, din păcate, destul de reduse atât ca număr, cât și ca anvergură și impact. Tocmai de aceea, lucrarea Albenei Azmanova poate constitui un punct de pornire pentru o serie de dezbateri viitoare pe această temă și mă bucur foarte mult să particip, alături de autoare și de traducătorii lucrării, la lansarea acestui volum.
O simplă răsfoire a cărții sau o consultare a cuprinsului este suficient pentru a înțelege că această lucrare oferă foarte multe teme de discuție. Pentru dimensiunea ei, este o carte destul de concentrată care își trage sevele din mai multe tradiții de gândire, însă dincolo de asta mi se pare că este o carte extrem de provocatoare și radicală într-un sens cu care noi nu suntem obișnuiți, mai precis în sens etimologic: în sensul de a merge la rădăcina lucrurilor. De multe ori radicalismul rămâne cumva la suprafață, se consumă ca un gest de frondă, de respingere și de aceea e și destul de ineficient. Însă această carte este extrem de provocatoare pentru că ea chestionează însăși termenii în care discutăm despre capitalism, chestionează tocmai termenii în care discutăm despre criză. Așa cum cred că deja s-a menționat, antevorbitorii mei au atins acest subiect, una dintre tezele cred eu cele mai tari ale autoarei este că nu avem nevoie de o criză pentru a depăși capitalismul. Asta este o teză foarte interesantă și, în același timp, e o teză care ne dă speranță, pentru că, așa cum știm foarte bine, moartea capitalismului e anunțată deja – pentru a glumi puțin – încă de pe la sfârșitul Renașterii. Mai ales în ultimii ani, cei care au urmat crizei financiar-bancare declanșate în 2008, se tot anunță moartea capitalismului. Apar în fiecare an trei-patru volume care avertizează încă din titlu, sub o formă sau alta, iminența morții capitalismul; însă, așa cum foarte bine bine notează autoarea, criza pare să îl hrănească, mai degrabă decât să îl pericliteze. De fapt, autoarea observă foarte bine că, bunăoară, criza este tocmai mecanismul reproductiv al capitalismului, o teză pe care de altfel o formulează deja destul de clar Marx. Capitalismul se hrănește din crize, este mereu – pentru a prelua sintagma din titlu „ pe muchie de cuțit”. Degeaba ne „bucurăm” că, de vreme ce aproape am epuizat resursele naturale altfel eminamente finite, de vreme ce vedem pretutindeni subminarea instituțiilor democrației liberale și trăim – poate acum mai mult decât oricând – o criză de legitimitate a sistemului capitalism, sfârșitul capitalismului trebuie să fie iminent. În ciuda tuturor discrepanțelor și inegalităților de ordin economic și social pe care le produce, în ciuda faptului că avem tot mai des de a face, chiar în țările occidentale, cu marginalizarea și pauperizarea unor largi segmente ale societății iclusiv cu pauperizarea intelectuală despre care vorbea cineva mai devreme (N. Chomsky vorbește, la un moment dat, descriind SUA, despre un fenomen pe care îl numește „thirdworldization”, adică aducerea unor zone ale societății la nivelul țărilor din lumea a treia) capitalismul își continuă dominația, luând forme din ce în ce mai violente. Toți așteptăm cumva ca niște personaje celebre a lui Beckett, toți așteptăm să dea colțul capitalismul, însă capitalismul se hrănește din aceste crize și aici autoarea introduce ideea crizei crizei capitalismului ca să explice tocmai faptul că, într-un sens, criza a fost internalizată de capitalism, criza este mecanismul prin care sistemul capitalist se reproduce și, mai mult chiar, se imunizează.
Autoarea preia acest concept de criză a crizei a capitalismului de la Derrida care îl preia la rândului lui, cel mai probabil, de la M. Heidegger, care vorbește despre Not der Notlosigkeit, criza lipsei crizei, într-o traducere aproximativă, pentru că atunci când vorbim despre criza crizei capitalismului nu facem altceva decât să observăm că însăși criza capitalismului este în criză. Criza capitalismului nu ne poate duce mai departe, nu poate provoca o rezolvare a situației, o depășire a sistemului actual. Avem de-a face mai curând cu o blocare în criză a capitalismului și cel mai grav este, în fond, că acest discurs ne anesteziază. Sperăm cu toții la o criză ca și cum aceasta ar fi singura soluție posibilă, ca și cum nu ne mai rămâne nimic altceva de făcut sau de gândit. De asta mi se pare importantă această idee, că dacă este să depășim capitalismul, atunci trebuie să renunțăm la acest vocabular și la această speranță că o să vină o mare criză care să ne ajute să găsim o alternativă la capitalism. De aceea spuneam că autoarea ne propune o redefinire a termenilor în care înțelegem, în care punem această problemă și în sensul acesta ne explică și succesul capitalismului. Odată cu capitalismul, criza însăși a intrat în criză devenind un soi de status quo. Ceea ce este foarte periculos, așa cum bine observă autoarea.
Scriam odată un text despre generația Glovo și spuneam că Bucureștiul e plin de bicicliști care gonesc între restaurante și de multe ori cei care își așteaptă la locul de muncă masa pentru sume absolut derizorii. Toată lumea este familiarizată, cred, cu aglomerația Bucureștiului și cunoaște foarte bine riscul la care se supune cineva atunci când folosește zilnic bicicleta sau trotineta prin București. Sigur, sună foarte bine să milităm pentru creșterea remunerației acordate acestor oameni care livrează mesele celor care lucrează în corporații și nu au decât o jumătate de oră pauză de masă. Numai că aceasta este o manieră de a contribui și întreține acest status quo de a contribui la reziliența capitalismului. Ne mândrim că facem față crizei și nu mai facem altceva decât să facem față crizei și cred că asta e una dintre ideile pe care autoarea le critică cel mai puternic. Ne mândrim că facem față dezechilibrelor create de piață și pentru că ne-am obișnuit cu criza nici măcar nu mai există proteste serioase. Unul dintre lucrurile pe care le observă foarte bine autoarea și le discută pe larg în carte este faptul că nu mai există și nu au mai existat proteste masive în societățile occidentale după criza din 2008. Și asta ține și faptul că într-un sens am ajuns să cerem foarte puțin, am ajuns să ne mulțumim cu o minimă îmbunătățire a nivelului de trai, să cerem un salariu ceva mai decent și tocmai asta nu face altceva – și aici cred că suntem toți de acord cu concluziile la care ajunge autoarea – nu facem altceva decât să contribuim, fără să vrem, la perpetuarea sistemului.
Caracterul diabolic al capitalismului – dacă mi-este permisă această formulare care merită înțeleasă și etimologic – este că ne transformă și pe noi, chiar atunci când protestăm împotriva lui, în susținători ai lui. Și cred că autoarea reușește să arate foarte bine lucrul acesta dând drept exemplu mișcarea Occupy. Aici este o discuție întreagă în care nu cred că pot să intru acum. Dar e important de văzut – ca să dau un exemplu banal – că discutăm chiar de când a început această criză energetică despre reziliență, un termen care a intrat în această limbă de lemn cu care ni se comunică lucrurile cele mai dure pe care va trebui să le acceptăm iarna asta și acest tip de limbaj nu face decât să contribuie la acceptarea și perpetuarea unei situații care este, de fapt, inacceptabilă.
Tocmai pentru a veni cumva cu un răspuns la o această problemă pe care autoarea o observă foarte bine și o zugrăvește într-un mod foarte convingător, făcând apel la toată tradiția teoriei critice, cu care în mod cert publicul din România nu este extrem de familiarizat – cineva remarca mai devreme, cu o părere de rău pe care o împărtășesc, că lipsesc traducerile din această zonă -, așadar în încercarea ei de a oferi un răspuns la această criză a crizei capitalismului, care ne face să înțelegem de ce este inutil să sperăm la o criză decisivă, la o criză prin care să-l depășim, autoarea face o distincție extrem de importantă între emancipare și justiție și ne propune să vorbim mai puțin despre justiție și să încercăm să vorbim mai mult despre emancipare. Una dintre întrebările interesante de la care pornește – și aici invocă protestele Occupy – este următoarea: „Oare de ce ne deranjează mai mult bogăția stridentă decât sărăcia endemică? De ce reacționăm visceral la bogăția celor 1% dar nu suntem la fel de atenți cu sărăcia celor 99%?” Autoarea insistă pe drept cuvânt că trebuie să regândim întreaga problemă în termeni de emancipare și nu de justiție. De ce? Pentru că, ne spune autoarea, și o să încerc să rezum puțin, căci punctul de plecare al analizei este legat de considerațiile lui Adorno legate de această problemă, care vorbește foarte mult despre importanța și nevoia criticii imanente, autoarea ne spune că emanciparea vizează nu doar eliminarea unor practici ce produc inechitate, dezechilibre și pauperitate, ci – iar acest lucru este încă mai important – eliminarea însăși a surselor structurale ale acestor forme de violență. Iar acest lucru este extrem de important, tocmai pentru că din această direcție se poate produce o depășire non-violentă a sistemului capitalist.
Încheind, sub presiunea timpului, cred că lucrarea de față, care este o critică a capitalismului pauperității, văzut cumva ca ultima formă, ultima metamorfozare de dată recentă a capitalismului neoliberal este o lucrare extrem de ambițioasă care ar putea deschide noi piste de discuție și noi maniere de reflecție asupra celor mai relevante aspecte ale capitalismului și asupra manierei în care ar trebui să gândim o depășire sau o eliberare de logica „producției competitive de profit” – pentru a folosi definiția pe care Albena Azmanova o dă capitalismului.
