Recenzia cărţii ”În jurul Marii Uniri de la 1918” de Lucian Boia
Lucian Boia, În jurul Marii Unirii de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi, Humanitas, 2017, Bucureşti
Publicată cu doar câteva luni înainte de începutul anului centenar al statului român, cea mai recentă lucrare aparținând lui Lucian Boia (În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, Humanitas, 2017, București) se înscrie în seria de “eseuri pe teme istorice” prin care autorul se adresează unui public larg și tototdată provoacă modul tradițional de a se face (și scrie) istorie în România. Extrăgând din date statistice demografice și etnografice pe care le-a cules doar din lexicoane și atlase de folosință curentă (și nu din arhive greu accesibile, cum ne obișnuiesc mulți istorici tradiționali) el ajunge la o serie de concluzii curajoase, deosebite de multe dintre stereotipurile prezente de regulă în lucrările academice dedicate subiectului. În acest mod înțelege Lucian Boia să mai disloce o piatră din zidul construcției ideologice naționaliste a istoriei. Și pentru asta, criticii săi care nu sunt puțini, nu vor întârzia probabil să îl blameze din nou și să îl acuze de lipsă de patriotism, euro-comunism și încă multe altele. Să vedem cât de întemeiate ar fi asemenea critici.
Ca și alte lucrări ale autorului și această ultimă contribuție se remarcă printr-o metodologie comparativistă, orientată către contextul mai larg în care s-au petrecut evenimentele din istoria țării noastre. E adevărat, cum remarcă Lucian Boia, că, pentru România, anul 1918 a fost un an cu totul deosebit, pe parcursul căruia țara a fost când la pământ (în aprilie, după pacea de la București), când la apogeu, odată cu marea adunare de la 1 Decembrie și încheierea seriei de acte de alipire. Dar, subliniază tot el, nu numai românii au beneficiat de cursul schimbător al marelui război ci și multe alte popoare desprinse din ansamblurile imperiale (p. 9).
Credincios viziunii sale despre istorie (orientată către contextul social al evenimentelor și totodată cu respirație europeană) Lucian Boia își începe analiza de la prezentarea structurii etnice (naționale) din Europa centrală și de est în preajma evenimentelor din 1918. Din această perspectivă, centrul și estul Europei funcționa la începutul secolului al XX-lea ca un teritoriu neomogen, numeroasele grupuri etnice conviețuind în mai multă sau mai puțină armonie. Spre deosebire de Europa Occidentală unde grupurile etnice erau deja bine stabilizate și separate între ele, în cealaltă parte de continent diversitatea de amestecuri părea nesfârșită. Sub acest aspect Transilvania era reprezentativă, cu cele trei “națiuni” ale sale care nu și-au rupt fiecare câte o bucată de țară (cum se întâmplase de exemlu în Elveția), ci trăiau laolată (p. 24). Echilibrul grupurilor etnice amestecate de pe tot teritoriul Imperiului Austro-Ungar era în preajma Războiului destul de precar și nu lipsit de tensiuni. Totuși, consideră L.Boia, cu o primă afirmație care ar putea să scandalizeze, acesta ar fi putut rezista încă multă vreme dacă nu ar fi primit lovitura de grație în urma confruntării militare mondiale pierdute: “Conflictul mondial a avut «meritul» de a impune în final o soluție, care în condiții «normale» cu greu s-ar fi găsit” (p 49). Soluția la finalul conflagrației a fost cea a restructurării granițelor pe criteriile dreptului “natural” al fiecărui popor de a avea țara lui acolo unde este majoritar (p. 67). Iar stabilirea acestui drept a fost făcută pe baze etnice și pe considerente de ordin geografic și geo-strategic, ponderate evident și prin “raporturile de forță dintre învingători și învinși” (p. 68). Dar aceste rezolvări postbelice – constată Boia – nu au fost lipsite de artificialitate și nu au reprezentat în toate cazurile soluții mai bune decât starea anterioară. “Nu servește la nimic – constată Boia – să închidem ochii în fața primejdiilor care se ascundeau de la bun început în noua împărțire «națională» a unei bune părți din Europa” (p. 16). Și autorul prezintă câteva exemple edificatoare de edificii “naționale” care nu au rezistat istoriei: Cehoslovacia (un stat artificial de la formare, chiar dacă a vrut să fie soluția pentru dreptul natural al cehilor de a avea țara lor și pentru care s-a dovedit că unitatea lingvistică nu este suficientă pentru a asigura coeziunea națională) și Iugoslavia vecină (unde diferențele ireconciliabile au venit nu atât din micile diferențe lingvistice cât mai ales din religie, istorie – tradiții și, am adăuga noi, orgolii locale). Nu ar fi și cazul României – adaugă autorul, devenit parcă subit conștient că grupul numeros al oponenților săi colegi de breaslă l-ar putea acuza de “revizionism” – unde construcția statală s-a dovedit rezistentă și iat-o în momentul de față aniversându-și centenarul. România ca și întreg “pântecul moale al Europei” (după expresia lui Churchill) s-a aflat sub aceași dublă amenințare: Rusia dinspre răsărit și Germania (Austro-Ungaria) dinspre apus și nu a făcut excepție de la menționatul amestec haotic de etnii înghesuite pe aceleași teritorii (efect al politicilor imperiale) mai ales în Transilvania, în Bucovina, în Basarabia și în Dobrogea. Și totuși, pare să remarce cu surprrindere Boia, aceasta a rezistat, și-a edificat propria națiune solidă și nu (mai) justifică în nici un fel teama de vecini revizioniști pe care încearcă să o inducă cercurile naționaliste. Cu acestea din urmă vine din nou în coliziune Lucian Boia atunci când face o afirmație ca cea de mai jos pe care el o dorește doar expresia unei viziuni obiective și echilibrate: “Încâlcitul amestec etnic și cultural ar fi recomandat, poate, în partea continentului dominată timp de secole de imperii, nu dispariția acestora, ci restructurarea lor radicală în forma unor confederații de popoare libere și egale. Se adunaseră însă prea multe frustrări și resentimente, așa încât soluția care a avut în cele din urmă câștig de cauză, ușurată și de înfrângerea imperiilor….a fost constituirea de state naționale sau «completarea» celor deja existente. ” (p. 65).
În capitoul Țări și frontiere, Lucian Boia trece în revistă considerentele care au stat la baza configurării statelor naționale post Versailles: Polonia (devenită chiar un caz de imperialism prin preocuparea pentru extindere teritorială), Cehoslovacia, Iugoslavia (unde – revine Boia – “Austria imperială, cu experiența ei multiculturală, ar fi gestionat probabil mai bine tensiunile interetnice decât Serbia naționalistă” – p. 79) și România. Referindu-se la Transilvania, Lucian Boia menționează că disputa drepturilor istorice asupra acestui teritoriu dintre România și Ungaria rămâne una de interes doar local (bilateral) și că în fond ceea ce a contat în judecata participanților la Conferința de Pace a fost exclusiv majoritatea incontestabilă a românilor în teritoriul aflat în litigiu.
Repectând adevărul, Lucian Boia mai scrie că în Transilvania ca și în alte părți ale fostului Imperiu, transferul teritorial s-a făcut “fără consultarea «deplină» a locuitorilor regiunii, prin decizia reprezentanților etniei majoritare și, evident, în ultimă instanță, prin hotărârile Conferinței de Pace…” (p. 92).
Ceea ce vrea însă să sublinieze Lucian Boia cu privire la Romania Mare realizată în urma Conferinței de Pace este aspectul său destul de pronunțat multietnic (conform recensământului din 1930): pe ansamblu 71,9% români, dar mult mai puțini în diferitele provincii istorice: 44% în Dobrogea, 56% în Basarabia, 44% în Bucovina, aproape 58% în Transilvania. Cît despre orașele din Transilvania, Bucovina și Basarabia, acestea aveau în majoritate populație neromînească. Și chiar dacă prin Constituția din 1923, țara a fost denumită “stat național unitar”, ea prezenta un mozaic extraordinar de minorități (p. 87). Dacă unitatea statală s-a păstrat în România mult mai bine decât în țări precum Cehoslovacia sau Iugoslavia asta nu înseamnă că noii alipiți nu erau marcați de mediul în care trăiseră până atunci și că ardelenii, bănățenii, bucovinenii, basarabenii nu și-ar fi dorit cel puțin o relativă descentralizare administrativă. Aceasta nu le-a fost oferită, cum nu a fost oferită (cel puțin în perioada interbelică) nici în celelalte țări reîntregite. Dar, constată Boia, “spre deosebire de ce s-a petrecut în Cehoslovacia și Iugoslavia, nu a existat o agitație federalistă printre români, chiar dacă unii lideri ardeleni sau basarabeni s-au arătat deranjați de supremația «centrului»” (p. 95). Și privind spre românii etnici se poate constata – cel puțin pentru aceștia – o națiune bine sudată, în ciuda faptului că timp de secole românii au trăit în state separate, cu istorii destul de diferite, iar unirea lor într-un singur stat era de dată foarte recentă (p. 96).
Ultimul capitol al cărții se adresează din debut naționaliștilor care agită fără temei “amenințări maghiare” și care nu par să înțeleagă că e normal ca Transilvania să se găsească și în conștiința istorică a maghiarilor și că trecutul e (și trebuie) “împărțit” între cele două grupuri etnice. Și totuși, încheie Boia “calea europeană nu înseamnă revenirea la vechile frontiere, ci ca țel final, dispariția frontierelor și transformarea Europei dintr-un continent până nu demult conflictual într-o casă în egală măsură primitoare pentru toți locuitorii săi” (p. 123).
Am spus încă de la început că Lucian Boia se bucură în rândul publicului dar și al specialiștilor în istorie de păreri contradictorii. Dacă unii colegi și numeroși cititori apreciază lucrările sale incisive, accesibile și lipsite de prejudecăți, alții îi reproșează printre altele că nu simte românește, nu manifestă spirit patriotic sau creștin ortodox în interpretarea evenimentelor din trecut, că trunchiază informațiile și favorizează interpretările din perspectivă occidentală sau chiar marxistă. Cartea despre care am discutat până acum nu mi se pare că îndreptățește genul acesta de critici. Chiar dacă face și afirmații care depășesc cadrul strict al unei cercetări istorice, vorbind despre “primejdiile care se ascundeau de la bun început în noua împărțire «naturală» a unei bune părți a Europei” și apropiindu-se astfel la mică distanță de un străveziu revizionism al tratatelor internaționale sau aduce cercetarea istorică în prezent făcând joncțiune în propriul său text cu mesaje de actualitate (referiri la “naționaliști” animați de frici imaginare (p. 117) sau scandalizați de afirmațiile unui diplomat american (p. 7), aceasta nu afectează calitatea cercetării ci mai degrabă contribuie la o creștere a atractivității și accesibilității mesajului transmis. De altfel succesul de librărie în România al lucrărilor lui Lucian Boia nu poate fi pus la îndoială de nimeni.
