Un curs scurt de instruire, despre cum nu trebuie să fie construită stânga în Europa de Est. Şi un avertisment că, totuşi este mai corect să învăţăm de la greşelile altora, decât să le repetăm în speranţa puerilă că tocmai în cazul nostru ele vor duce la rezultate diferite
Cu totul neaşteptat, în 2015, Polonia a ajuns în centrul atenţiei stângii europene. Mulţi activişti urmăreau cu speranţă şi cu interes în creştere naşterea unei noi forţe politice cu aspiraţii serioase şi cu un profil social-democratic consistent etalat cu fermitate. Având în vedere atmosfera politică de dreaptă fanatică din ţară, apariţia unui astfel de partid care nu anunţa vreun program revoluţionar, a fost o măsură care cu siguranţă avea potenţialul dacă nu să zguduie status quo-ul politic şi social din ţară, cel puţin să creeze probleme serioase pentru guvernanţi.
Dar şi în afară contextului polonez, înfiinţarea partidului ”Razem” (în limba poloneză: ”Împreună”), se interepreta ca o reuşită neverosimilă. Iată că, la est de Elba, parcă din nimic, s-a născut o nouă formaţie de stânga, serioasă, nelegată de clasa politică compromisă, neîmpovărată în nici un fel cu diferitele nuanţe ale tranziţiei şi, nici vorbă să aibă unele rădăcini ”comuniste” sau eventual trăsături ”postcomuniste”.
Forţa lui de bază au fost întrebările elementare, pe care nimeni nu le punea, conformându-se consensului stabilit la sfârşitul anilor `80. De ce o asistentă medicală primeşte un salariu de aproape 300 de ori mai mic decât un manager de bancă? De ce cheltuielile pentru locuinţă în Polonia sunt atât de mari, încât înghit peste jumătate din veniturile noastre? De ce mergem bolnavi la muncă? De ce lucrăm atât de mult şi primim salarii atât de mici? De ce cei săraci plătesc impozite mai mari decât cei bogaţi?
Exact cu astfel de întrebări, unul dintre liderii lui Razem – Adrian Zandberg, representantul forţei politice care a anunţat participarea sa la alegerile parlamentare din 2015, dintr-o dată s-a transformat în preferatul publicului şi al presei. Din acel moment ”Razem” a avansat puternic şi era pe cale să ajungă la o reprezentare parlamentară minimă. A obţinut în ultima instanţă 3,62% din voturi şi n-a depăşit bariera electorală de 5%. A căpătat însă atenţie, o anumită încredere şi o subvenţie de partid care a însemnat un început foarte bun.
Însă astăzi totul este diferit
Alegerile locale din 2018 s-au dovedit un eşec total. ”Razem” nu a reuşit să aibă nici un reprezentant în vreun consiliu judeţean, regional sau municipal. Aşa partidul s-a confruntat cu o alegere: fie să devină o organizaţie marginală şi să dispară din peisajul politic, fie să încerce să intre în coaliţie cu Uniunea Stângii Democratice (partidul care a moştenit partidul conducător de înainte de 1989), fie să ajungă la un acord cu Robert Biedroń – o persoană numită ”Macron-ul polonez”. El este un tipic pop-politician, care deocamdată nu a reuşit să ofere nicio platformă politică, dar deja s-a declarat adversar al sindicatelor şi în special al minerilor.
Răspunsul întrebării de ce ”Razem” este în situaţia asta este complex. Mulţi factori şi circumstanțe au contribuit la acest eşec. Fără a ignora importanţa dificultăţilor obiective ale situaţiei de la care s-a pornit – adică starea politică, social-culturală din Polonia, nu pot să nu fie observate toate capcanele, în care partidul a căzut. Doar unele dintre ele au fost puse în faţa lui de adversari categorici. O mare parte dintre aceste capcane şi le-au săpat metodic şi laborios cadrele ”Razem”, după care au intrat singuri în ele.
Să începem cu factorii externi
Cea mai mare dificultate în acest sens este dualismul artificial al scenei politice poloneze, dominată de doua partide de dreaptă – ”Platforma Civică” (PC) şi ”Dreptate şi Justiţie” (D&J). D&J conduce ţara din 2015 încoace. Împreună cu cercul ei mediatic servil ea a folosit tactica tăcerii. Ei continua să-şi cânte cântecul, ca şi cum ”Razem” nu ar exista. După ceva timp, când tacerea nu a mai fost posibilă, ei au schimbat tactica şi au început să descrie activitatea lui ”Razem” ca limitată exclusiv la avorturi, ”genderi” şi ”eco-nebunii”.
Acest comportament a fost foarte reuşit pentru D&J, pentru că de fapt i-a deposedat pe noii oameni de stânga de orice posibilitate de a intra în dialog cu marea parte din societate, care şi atunci şi acum susţine tabara conducătorilor. Şi este vorba de grupuri sociale care prin definiţie sunt de interes pentru fiecare formaţie de stânga: clasa lucrătoare pauperizată din provincie, în afară de câteva centre urbane mari, pentru care politicile sociale şi susţinerea materială reală pe care o pot primi de la stat sunt de importanţa maximă. D&J a fost partidul care i-a asigurat asta pentru prima dată de la începutul tranziţiei.
Când au realizat această blocadă şi apreciind că este de nedepăşit, cadrele lui
”Razem” s-au grăbit să facă prima lor mare greşeală, care s-a dovedit fatală.
Ei s-au retras de la orice încercare de a submina baza fundmentaliştilor catolici, o bază, care evident gândeşte social, şi s-au distanţat de electoratul lui D&J. Această distanţare nu doar că nu a creat premisele pentru gândire critică în partid, ci a fost întâmpinată mai degrabă cu uşurare. Ca şi cum o provocare importantă a fost eliminată prin puterea împrejurărilor. Această alegere s-a datorat nu atât unei lipse de orientare politică, cât diferenţelor de identitate între membrii ”Razem” şi poporul, care susţine preşedintele Kaczynski.
Perspectivele unei doctorande de sociologie cu ambiţii politice şi cultură generală bogată, tânără, ambiţioasă şi liberă se sincronizează foarte greu cu perspectivele unei locuitoare a unui fost centru judeţean cu 30 de ani mai în vârsta, care vinde într-un magazin mic, merge în fiecare duminică la biserică şi îşi investeşte speranţele pentru schimbare în D&J.
Prin urmare, cealaltă facţiune de dreapta, care a ocupat spaţiul politic şi este numită, deşi nejustificat,
”tabara liberală”, a avut şansa să aibă o influenţă mult stabilă asupra lui ”Razem”.
Diferenţele calitative între acestă tabară şi imperiul lui Kaczynski în stare de creştere, dacă în general există, sunt minime. Dacă ne referim serios la doctrină liberală sau facem o comparaţie elementară cu Europa de Vest, vom constata că ”liberalii” polonezi sunt de fapt un grup de conservatori primitivi atât din punct de vedere economic, cât şi socio-cultural. Ideologia lor, dacă o reducem la esenţa ei fără decorare, poate fi uşor redusă la un patriotism ieftin, subordonare faţă ierarhia catolică şi un neoliberalism, ca şi cum încă mai este anul 1999.
Media, legate de acest segment al clasei politice – în frunte cu cea mai vestită – Gazeta Wyborcza (copilul „legendarului” om de opoziţie din timpul socialismului, Adam Michnik), au privit pe ”Razem” ca pe ceva curios, dar cu siguranţă nu şi serios, apreciind că probabil are sens să-i fie acordată puţină atenţie, ca să fie observat şi de publicul larg. Dar asta în nici un moment nu însemna că o parte din conducătorii ”liberali” doresc să intre într-o dezbatere onestă cu stângiştii. Mai degrabă se comportau cu ”Razem” cu dispreţ. Propoziţia cea mai des folosită pentru această structură era de ”stânga tânără”. Au urmat toate felurile de fraze cu adjectivul ”tânăr” – ”partid tânăr”, ”oameni tineri”, ”activişti tineri”, şamd.
De la bun început ”Razem” a fost prezentat conştient ca un grup neserios de tineri cu aere, cu ideale puerile, care habar n-au de piaţă, de creştere şi economie în general. Pe deasupra aceşti ”copii” nu-şi dau seamă despre ”lupta pentru democraţie”, care este lupta importantă pentru vremurile actuale. Din cauza vârstei n-au simţit niciodată personal ”coşmarul” republicii socialiste şi încearcă într-un mod obraznic şi ridicol să se împună cu nişte priorităţi ciudate, ca inegalitatea sau sărăcia! Nu ştiu cât de important este cultul faţă veteranii anticomunişti, dar
sunt copii, iar copiii sunt îndărâtnici şi încăpăţinaţi.
În felul acesta cercul mediatic ”Wyborcza” explica cititorilor săi şi susţinatorilor ”opoziţiei liberale” că stânga are o problemă sistematică serioasă sau chiar cognitivă. Logica a fost că în loc să se alinieze marşului cetăţenesc sfânt împotriva lui D&J în ”starea periculoasă” a ”înfăptuirii unei dictaturi”, ea se ocupă cu prostii precum salariile, pensiile, preţurile locuinţelor şamd. În mare măsură asta n-a fost un joc deliberat sau o intrigă a editorilor din ”Wyborcza”, ci mai degrabă o expresie a înţelegerii lor pentru lucruri. Pentru aceşti editori şi pentru o mare parte dintre cititorii lor sărăcia din ţară este o problemă secundară.
Aici apare un alt moment important legat de cultura politică generală din Polonia. Aceşti liberalii conservatori au devenit un fel de frăţi mai mari a stângii, din cauză nuanţelor de generaţie şi de clasă. Şi stânga într-adevăr îi pricepe aşa. Chiar dacă se ajunge la dispute ascuţite, ele nu sunt nimic mai mult decât o ceartă în familie.
”Razem” se integrează perfect în acest peisaj! A intrat în rolul unui adolescent rebel, care se zvârcoleşte şi ţipă despre independenţă, dar nu încetează să aştepte că cineva să-i plătească factura pentru telefon, să-i spele ciorapii şi să-i servească prânzul.
Acest tip de comportament a creat premise pentru o gândirea magică potrivit căreia ”liberalii” – în ciuda legăturii lor cu biserica şi responsabilităţii lor pentru catastrofa tranziţiei, au nişte obligaţii de tip părintesc sau de familie către stânga recent născută. Această schemă a devenit
ultimul cui în sicriul lui ”Razem”.
Oare de câte ori cadrele disperate ale acestui partid au scrâşnit din dinţi, frustraţi, când partidele ”liberale” şi bufniţele lor mediatice în loc să-i mângăie şi să-i laude pe ”stângii tinerii”, îşi urmau propriile poveşti şi interese.
Rolul, pe care ”Razem” şi l-a asumat conştient în aceste condiţii, a fost să-i povăţuiască pe adversarii săi şi să încerce să-i ţină responsabili cât de fideli sunt valorilor pe care le declară. În timp ce îi povăţuia, aştepta că aceşti oameni să-i dea acces la platformele lor mediatice, unde, într-un mod egal şi just să fie mediatizate postulatele şi activităţile partidului de stânga care, cel puţin teoretic, trebuia să spargă monopolul lui Wyborcza cu privire la realizarea politicilor progresive.
Nu o dată se ajungea la situaţii ciudate, când cadrele lui ”Razem” reacţionau cu uimire sinceră împotriva comentariilor, precum cel al vestitei jurnaliste liberale poloneze, Dominika Wielowieyska, (fiica unui politician inveterat de dreaptă) care explica într-un mod periculos, că soluţiile de stângă ale problemelor de locuinţă înseamnă cazare forţată a săracilor în casele celor bogaţi.
”Imposibil! Media liberală minte deliberat!”
De asemenea au fost întâmpinate cu groază aluziile unor jurnalişti că ”Razem” este un partid ”antieuropean”, pentru că o dată a refuzat participarea la o festivitate în onoarea UE şi a birocraţiei din Bruxelles. În acelaşi timp conducerea partidului face mari eforturi pentru a explica cum organizaţia nu are nimic de a face cu gândirea clasică a lui Karl Marx şi că urâşte puternic cuvântul ”comunism”.
Liberalii polonezi au devenit cenzor pentru comportamentul şi comunicarea lui ”Razem” şi deocamdată fac tot posibilul că partidul să se prezinte ca stânga, dar în realitate să nu facă nimic, care l-ar plasa undeva în afară de ceea ce în condiţiile actuale se înţelege ca centru politic, adică un conservatorism liberal.
Asta l-a pus pe
”Razem” în situaţia în care dădea explicaţii permanente,
Care, de fapt a fost şi rezultatul ”deciziei tactice”, luate în 2015, comunicarea să fie construită în aşa fel că să ajungă la inimile ”clasei orăşăneşti progresiste”. Mai simplu spus: singura pătură demografică către care se adresa partidul, au fost alegatori dezamăgiţi ai ”aripei stânge” a Platformei Civice – partidul lui Donald Tusk şi ”Gazeta Wyborcza”. Asta nu avea cum să nu dea un alt rezultat decât unul fatal, având în vedere că PC abia pierduse de D&J şi a fost forţată să cedeze puterea după 8 ani de conducere de dreapta, privatizare a tot ce era posibil, o serie de dereglementări ale pieţii muncii, retrocedare mafiotă în oraşee mari şi multe cedări ideologice în faţa dreptei extreme.
Poate că cel mai absurd exemplu despre cum ”Razem” a permis să fie introdus în schema discursului de dreapta şi cât de serios a deviat de la categoriile politice de stânga, a fost seria de dosare judecătoreşti, care conducerea a depus împotriva persoanelor publice, care au numit organizaţia ”comunistă”. Desigur, în Polonia, la fel ca în multe alte ţări din fostul Bloc Estic, acest termen nu înseamnă nimic concret şi fiecare om este liber să-şi caute propria interpretare. Astfel deputaţii de la Platforma Civică intepretează limitările impuse de poliţie în timpul unor demonstraţii antiguvernamentale drept ”comunism”, iar talibanii catolici descriu UE ca ”o creatură comunistă”. În acelaşi timp însă, era singura organizaţie care în mod real se simţea ofensată în masură ca să-i atace pe ofensatori în tribunal, a fost ”Razem”. Logic, asta a provocat reacţii în interiorul partidului, unde erau diferite tipuri de membri – de la liberali cu o sensibilitate socială elementară până la socialişti/comunişti. Indignarea celor din urmă de acţiunile conducerii au fost suprimate cu forţa.
Au existat multe ”decizii tactice” de acest gen. Toate se reducea la o renunţare din partea lui ”Razem” la singurul lui avantaj – să se vorbească cu indginare împotriva elitelor, business-ului şi politicenilor. Treptat partidul şi-a pierdut carisma de huligan politic care refuză să se comporte bine la banchetele, unde este invitat.
Primul lucru, care a fost sacrificat de organizaţie în numele expoziţiei mediatice,
a fost caracterul luptător şi antisistem. Când la scurt timp după alegerile câştigate de D&J, noii conducatori au început demontajul sistemului judiciar, ”Razem” a reacţionat absolut întemeiat împotrivă, împreună cu opoziţia ”oficială”. Din păcate, în acelaşi timp a devenit apărătorul unei valori, numită ”supremaţia legii” şi asta a adus noi probleme de identitate.
Când după câştigarea alegerilor de D&J, noii guvernanţi au purces la demantelarea sistemului judiciar, ”Razem” a reacţionat complet îndreptăţit împotriva acestei activităţi împreună cu opoziţia ”oficială”. Din păcate, în acelaşi timp, şi-a asumat rolul de aparător al unei valori, numită ”supremaţia legii”, care a adus noi probleme de identitate. Strigătele constante cum ”nimeni nu stă mai presus de lege”, discuţiile despre drepturi, libertăţi şi texte concrete din constituţie şi legislaţia generală, au dus la gândirea că, înfaptuirea ”socialismului” sau al unui regim mai just, înseamnă şi se limitează la înfaptuirea lui legală. Brusc, cu toţii au uitat adevărul elementar că legile sunt scrise pentru cei săraci, iar aparatul represiv al statului care le aplică, este de partea bogaţilor. În consecinţă, un partid de stânga dintr-o ţară în care dreapta a condus timp de 30 de ani s-a ambiţionat să apere status-quo-ul, pe care D&J l-a demantelat, şi a început să susţină loznici pentru
”un progres moderat în limitele legii”.
În aceste condiţii ”Razem” nu mai avea cum să iasă din rolul elevului de notă 10. Şi din această poziţie, partidul propunea jonglerii cu statisticile şi rezultatele din sondaje, cu vorbele fără sfârşit despre dovezile ştiinţifice, care reies din date, plus ecuaţiile complexe, care explicau diferitele nuanţe bugetare, încercând astfel să ajungă la inimile şi minţile ”liberalilor”.
”Razem” s-a transformat într-un club exclusivist al celor mai bine informaţi, dar şi excepţional de sensibili, care se supără uşor. Punctul lor de pornire întotdeauna a fost cel al victimei. În plus, au căzut în capcana tendinţelor puternice de practicarea şi aprofundare ale aşa-numitelor ”politici ale identităţii”. Chiar şi fără că cineva să fi iniţiat acest proces în mod conştient, asta pur şi şi simplu a umplut vidul după retragerea elementele de conţinut din profilul politic al organizaţiei.
Vă puteţi da seama că nimeni din clasă nu îi iubeşte pe elevii de nota zece, mai ales dacă ei sunt într-un liceu privat scump pentru tineri din familii bogate din oraşele mari.
Rezultatul următor al acestei serii de capitulări a fost curăţirea comunicării politice a lui ”Razem” de orice fel de element emoţional.
Observarea cum
experţii noştri de partid omoară principiile de stânga,
povestind despre ele cu tonul unui profesor universitar, dezgustat de nivelul studenţilor săi, a fost patetică. Discursul, pe care l-am propus era o mâncare fadă din cuvinte complicate, terminologie de înaltă specializare, citate din documente, care descriu proceduri stabilite de UE, documente guvernamentale şi cercetări experte. Susţinătorii noştri potenţiali adormeau înainte de- a ajunge la o orientare elementară privind programul nostru politic. Reprezentanţii partidului, care şi-a asumat de la bun început să pătrundă în conştiinţa de masă – în special, în celei a săracilor, au început să răspundă la fiecare întrebare ca juriştii. Spuneau ”depinde”, şi apoi cu cu un ton şi cu o mimigă de îngâmfare explicau complexitatea lumii, a omenirii şi a vieţii.
Renunţarea lui ”Razem” la a-şi construi discursul pe baza unei politici de stânga cu conţinut a mai dus partidul în încă două capcane. Prima a fost că masa membrilor a început să practice un comportament tribal. Sub fiecare postare de critică chiar şi cea mai îngăduitoare în reţelele sociale la adresa noastră, exploada un vulcan de comentarii isterice, care ne-a creat faimă de oameni moracănoşi şi îngâmfaţi.
A două capcană a fost
exploadarea politiciclor de identitate
şi dezvoltarea lor până la un nivel de paranoia după modelul cel mai perdant al academicilor liberali din SUA. Acest model a fost aplicat în condiţiile poloneze într-un fel destul de nepotrivit.
După acest model politica nu este o exprimare a intereselor colective şi de comunitate şi, o depăşire acestor contradicţii în beneficiul săracilor, care au interese diferite de cele ale bogaţilor (sau ale lucrătorilor, cu interese diferite de cele ale patronilor), ci este, pur şi simplu, un spaţiu de exprimare a identităţii individuale şi de autorealizare în funcţie de propriile tale pasiuni.
Acest lucru în mod real a golit fiecare afirmare poltică de esenţa sa, şi în centrul atenţiei s-a pus întrebarea cine şi cu ce identiate a afirmat ceva, şi nu ce anume a propus sau a dezminţit. Atenţia a fost mutată complet şi a fost desprinsă de realitatea economică şi de clasă. În această ordine de idei nu exista ”identiate de sindicalist”, ”identitate de soră medicală” sau ”identitate de miner”. Se face o acrobaţie chinuitoare pentru punerea în prim plan a apartenenţei naţionale, a orientării sexuale sau a apartenenţei religioase. Tocmai de aceea o personalitate, ca Robert Biedroń, se poate prezentă în Polonia, şi ca ”om de stânga” şi ca ”politician” – pentru că este un gay asumat. S-a ajuns la o situaţie în care dreptul la opinie, şi chiar la comentariu, este refuzată fiecărui om, a cărui identitate nu-l leagă direct cu tema dezbaterii.
Cu ani în urma, într-un mod îndeptăţit, ne indignam cum dezbaterea despre avorturile din Polonia se face în mare parte de bărbaţii de vârsta nereproductivă. Acum însă am ajuns la extrema opusă, unde dreptul la exprimare e deţinut numai cei care pot să-şi povestească propriile experienţe în cadrul unei astfel de convorbiri. Ambiţiile s-au transformat din politice în personale şi de cadre. În loc să ne străduim să lichidăm lipsa de adăpost, sărăcia şi foamea, începem – conştient sau nu – să ne îndreptăm spre o schemă în care bogaţii trebuie să fie educaţi, să facă cursuri speciale şi să înceteze să-i discrimineze pe cei săraci, iar în fiecare comitet ştiinţific sau consiliu de supraveghere să fie câte un om care este marginalizat social.
Cine ştie? Poate că în viitor vom reuşi să convingem corporaţiile să înceapă să organizeze nu doar ”săptămâni ale curcubelui” anti-discriminare, ci şi ”săptămâni ale oamenilor fără adăpost”? Asta ar fi o perioadă specială, în care poţi spune deschis colegilor tăi că eşti om fără adăpost, fără a risca să primeşti un răspuns dur. Şi obţii şi şansa să-ţi găseşti noi prieteni, mai bogaţi şi mai de succes decât tine!
Desigur, exemplul de mai sus este în anumită măsură nereal, dar nu atât ca prezentarea unui om fără adăpost ca angajat la o corporaţie, ci pentru că politicile identităţii sunt făcute astfel că, orice fel de nuanţe legate indirect de starea economică a individului, să nu fie respectate. Aşa că lipsa de adăpost nu este o temă uşoară de discutat cu ”aripa stângă” a Platformei Civice.
Exploatarea intensivă a politicilor identităţii nu numai a construit
un perete între noi şi masele poporului,
ci şi ne-a pus în conflicte groteşti cu importante şi active asociaţii şi sindicate agricole. O ocazie suficientă pentru rezistenţa internă masivă împotriva uniunilor de acest tip, şi asta adesea în momentele detensiune socială ridicată, a fost lipsa respectului suficient din partea acestor organizaţii către pretenţiile feministe, anticlericale, antirasiste şi antihomofobe. De exemplu, de frica să nu fim acuzaţi în antisemitism, ”Razem” a refuzat să-şi asume o poziţie concretă împotriva retrocedării în cadrul scandalului ce a urmat pe această temă. Sentimentele sociale puternice şi patologia evidentă a acestui proces s-au dovedit mai puţin importante decât unele acuzaţii posibile, legate de faptul că o parte din foştii proprietari de imobile naţionalizate după anul 1945, au fost de origine evreiască.
Acest model nu avea cum să nu găsească o reflectare şi în cultura internă a partidului. Problemele ca feminismul erau repede spălate de esenţa lor politică şi instrumentalizate după paradigmele impuse ale corectitudinii politice. Astfel, una dintre marile noastre campanii ”Femeiile din politică” emana un mesaj instrumentalist, în loc de unul politic. Mesajul real n-a fost ”Vino cu noi pentru a schimba lumea împreună”, ci mai degrabă ”Alătură-te ca să fii şi tu o femeie în politică”. Coautoarea acestui articol a fost plimbată un an întreg în capacitatea sa de membru al consiliului managerial al lui ”Razem” pe la diferite panouri şi discuţii, organizate de structurile regionale ale partidului.
Semnificativ pentru cum a fost structurat discursul, este că în cadrul niciunuia dintre aceste evenimente n-am fost întrebată despre experienţele mele ca activistă sindicală, ca om, care a participat la blocadele unor evacuări forţate din locuinţe. Într-un plan mai general nimeni nu şi-a pus întrebări, legate de piaţa muncii şi de legislaţia muncii. Nu a avut loc o discuţie pe temele internaţionale importante, sau chiar de ecologie. Toţi au fost concentraţi numai asupra faptului că eu sunt ”o femeie în politică”. Ca şi cum aş avea ceva monstruos în mine – trei sâni, sau patru mâini. Mă simţeam ca un ”unicum” senzaţional, care trebuie să fie dus în locuri diferite, ca să poată toţi să mă privească cu uimire şi să vorbească cu mine.
Este remarcabil, că în ciuda mutării aproape complete a discursului către problemele de identitate, toate eforturile noastre au fost să deschidem spaţiu suficient pentru toate autodeterminările, care pot fi născute într-o minte umană. Nu am dat nicio atenţie componentei sociale sau structurii de clasă a organizaţiei însăşi. Nu există o altă formaţiune politică din Polonia, care să aibă atât de mulţi absolvenţi ai universităţilor private de elită – universităţi, pentru care un punct de referinţă va fi pentru totdeauna Gazeta Wyborcza şi veteranii tranziţiei, pentru că
ei au crescut în această poveste veselă de succes, progres şi creştere
şi şi-au însuşit toate mesajele de valori, care fac parte din ea. Chiar dacă respingem aceste mesaje la un nivel raţional, ele oricând vor fi prezente în calitatea lor de punct veşnic de ”dispute filozofice”, care au loc în timpul unor sărbători şi reuniri de familie între copii şi părinţi, în loc de a fi trătate ca un conflict sau dezbatere cu un adversar politic. Puţini dintre oamenii noştri, care au avut fantezia de a participa în vreun cerc marxist universitar, auziseră vreodată că dreptul în statul burghez este un instrument represiv în mâinile celor bogaţi, dar nimeni dintre ei n-a simţit asta personal. Pe noi poliţia nu ne-a hărţuit pentru modul în care arătăm sau pentru ce haine purtăm. Scrisori de la seriviciile fiscale, sau de la municipalitate, pe care le-am primit, au fost inteligibile pentru noi. Ele au fost citite liniştit şi niciodată n-au avut de a face cu obligaţii fiscale neplătite.
Când există o astfel de acumulare de ”academicieni” nu s-ar fi putut cum gândirea şi comportamentul partidului să fie diferit din ceea ce deja ştim şi cu care suntem obişnuiţi. Tentaţia că fiecare problemă să devină un labirint intelectual, să fie descris complex şi larg este foarte apreciată în cabinetele universitare. Oamenii cu un capital social şi cultural mai mic, însă erau repede dezamagiţi, şi renunţând la activismul în continuare, pur şi simplu plecau. Şi nu de altă, decât din cauza contrastelor totale care îi făceau să se simtă necompetenţi nu numai să ia cuvântul, şi cu atât mai mult să dea tonul. Destul de uşor cădeau în situaţii, în care printr-o afirmare sau un gest inconştient treceau graniţele tot mai inguste şi stricte. Mesajul radical şi romantic într-un fel popular ”Hoţii şi ticăloşii să plece – eu îmi cer banii mei!” se interpreta cu fiecare zi ce trece ca unul tot mai respingător, vulgar şi primitiv.
În ciuda decăderii pe care ”Razem” a suferit-o, şi care în mod evident a marcat sfârşitul acestei iniţiative ca un basm frumos, nu ne pare rău că ne-am asumat angajamentul greu şi am depus enorm de multă muncă în construirea acestui partid.
Am învaţat câteva lucruri foarte importante.
Primul: înfiinţarea unei forţe politice de stânga în condiţiile est-europene este posibilă. Este posibilă fără sponsori, fără acorduri prin culise şi patronat corporativ.
Al doilea: în timp ce un astfel de partid oferă mesaje radicale în afară de cadrul acceptat al comportamentului de respect şi al discursului oficial, el câştiga atenţie în grupurile, pe care are pretenţia să le reprezinte.
Al treilea: în condiţiile unui monopol de dreapta prezenţa însăşi a unei asemenea structuri este atât de incomodă pentru conducători, că toţi participă activ la lupta împotriva ei, şi indiferent cît de neplăcut este, aduce dividente politice concrete şi întărește poziţia ei în conştiinţa populară.
Greşelile, care sunt inadmisibile în orice alte încercări similare sunt clare: nu trebuie acordată nici un fel de încredere liberalilor; trebuie păstrată o distanţă sănătoasă de centrele mediatice şi politice recunoscute; construirea de structuri numai cu oamenii care au o nevoie politică reală de stânga, şi nu cu nişte copii rasfataţi, pentru care asta va fi următoarea aventură intelectuală; о posibilă colaborare apropiată cu sindicatele şi cu alte organizaţii muncitoreşti.
Identitatea plină de sens se construieşte numai asupra unei comunităţi de interese, energie de luptă şi dorinţă de muncă grea. Mai mult:
- Să spargem clişeele, să nu acordăm atenţie ”lucrurilor corecte” – acceptarea de către mainstream este un sărut mortal pentru stângă;
- Cu cât mesajele şi loznicile sunt mai simple şi clare – cu atât mai bine: ”Hoţii! Mafia! Unde îmi este salariul?!” este ceva absolut suficient pentru început;
- Cu orice preţ să ţinem la ideile care sunt de stânga, socialiste, fără manevre şi jocuri cu dreapta. Ei sunt atât de puternici, că chiar dacă urcă un deal cu frâna de mână strânsă, ne vor distruge, dacă acceptăm să jucăm în curtea lor.
- Frica că cineva ne va numi ceea ce nu suntem, este infantilă şi stupidă. Pentru cei de dreaptă vom fi întotdeaună ”bolşevici”, şi ne vor adresa întotdeauna tot felul de insulte. Ne vor pune în cârvă responsabilitatea pentru ”victimele comunismului”. Trebuie să-i atacăm pe oponenţii noştri, nu să ne apărăm de prostiile inventate, care ar trebuie să ne facă să râdem, în loc să le luăm în serios.
- Stânga trebuie să fie independentă şi autentică. Fiecare unealtă dată dată de o organizaţie, media sau platformă adeversară este o amabilitate falsă.
Noi personal am încasat lovituri grele, dar am şi învaţat multe. Din păcate, numai din greşelile proprii. Vă oferim acest text cu speranţa profundă că experienţa noastră vă va fi de folos.
