Sistematic încălzită, ideologia expansionismului românesc determinat pentru un PR mai bun, unul dintre „proiectele naționale” expune această țară ridicolului. Acest tip de excese de la frontiera politicii istorice și propaganda fantasmelor naționaliste nu au nici o șansă să facă față unei curse îndelungate. Este posibilă o scurtă excitare în masă, la fel ca în Polonia sau Ungaria, și asta este tot. Politica de dreaptă a României, înaintând postulatul de anexare a Moldovei, își impusca în picior
Din punct de vedere istoric și cronologic, identitatea moldovenească este de fapt mai veche decât cea română. În ideologia „României Mari” moldovenilor li s-a desemnat rolul subordonat, la fel ca în planul cultural cât și politic. Marea viziune română asupra lumii vede moldovenii ca români nevaloroși. Nevaloroși, deoarece nu au reușit să creeze o țară influentă și prosperă, nu au putut să devină un centru geopolitic și civilizat al formării unei noi realități geopolitice în sud-estul Europei; a cărei încununare avea să devină „România Mare”.
Această abordare a problemei din partea română este o ipocrizie și înșelăciune. Iar politica de dreapta a României, mai mult decât oricine nu este interesat în consolidarea statalității moldovenești. Moldova stabilă și prosperă nu-i va fi de folos pentru nimic, deoarece este percepută și utilă, în mod exclusiv, numai ca o pârghie pentru răspândirea nebuniei ideologice. În viziunea lor de piață și historică „ceva pentru ceva” existența Moldovei cu o valoare semnificativă exclude valoarea semnificativă a României și invers. Aceasta ne dovedește însuși istoria. Istoriografia moldovenească a înregistrat, în mod eficient, calitatea unificării acestor două organisme în 1851. Bucureștiul a inflorit, iar capitala Moldovei de atunci, Iași (în prezent pe teritoriul României), de fapt a căzut. Aceasta a fost o colonizare în plin sens. Acest proces a contribuit, de asemenea, la devastarea reală a identității moldovenești.
Din punct de vedere istoric „proiectul național” este cel puțin ilogic. În lumea istoriografiei, există un consens general față de faptul, că identitatea moldovenească a precedat cronologic identitatea românească. După cum a spus dramaturgul moldovean Ion Druță „limba moldovenească este bunica limbii române”. Încercările de a subordona identitatea moldoveneacsă identității românești, amintesc probele de a pune căruța în fața calului. Politica de dreapta a României consideră că, în interesul țării constă suprimarea și abandonarea identității moldovenești, iar în cel mai bun caz, pentru a o împinge pe o poziție rușinoasă, lipirea etichetelor de înapoiere, crearea sinonimului regresului cultural și economic. Cu alte cuvinte panicare și xenofobie.
De la prăbușirea URSS-ului Bucureștiul a făcut totul pentru a slăbi relațiile comerciale și economice dintre Moldova și Rusia, iar apoi și cu Uniunea Europeană. Cursul pro-românesc forțat a condus Moldova la o starea deplorabilă. Politica de dreapta a României va sisține în Chișinău fiecare gangster sau escroc mărunt, dacă acesta nu va cârni de la cursul pro-românesc, anume, drumul, la capătul căruia se găsește, de fapt, lichidarea statalității moldovenești. La începulul anilor 90 politica nebună pro-română a dus la vărsare de sânge, rezultatul căreia a fost crearea Transnistriei independente. O escalare nouă a activității pro-românești a Chișinăului va provoca lupte ulterioare.
Pe lângă Transnistria, de asemenea Găgăuzia nu intenționează să facă parte din „România Mare”. Este o regiune locuită de așa-numiții Găgăuji, integrame etnice a Turcilor selgiucizi, Bulgari și Greci, precum și Bulgarilor Basarabeni. Autonomia acestei regiuni constituie dreptul de a se separa, în caz dacă Moldova își pierde suveranitatea sa. În anul 2009 în timpul votării acest drept a fost sprijinit de 98% de Găgăuji. Chișinăul nu a recunoscut rezultatele acestui vot, însă acest lucru, doar a adâncit problema existentă.
În anul 2014, autoritățile raionului Taraclia au adoptat o rezoluție privind acordarea statutului unei regiuni de autonomie național-culturală. Faptul înseamnă, că în regiunea Taraclia, care are legături strânse cu Găgăuzia vecină – 70% din populație o constituie Bulgarii. Chișinăul îngrozit de perspectiva creării pe teritoriul Găgăuziei și Taracliei a unui front unificat și ideologic anti-românesc, a convins autoritățile raionului ca temporar să rezigneze la ideea autonomiei. Atât pentru sudul Moldovei. De asemenea, însă nordul ei, cu centrul în m.Bălți unde rușii și locuitorii vorbitori de limba rusă reprezintă jumătate din întreaga populație – categoric opusă românizarii țării. În concluzie, este susținută doar de centrul din Chișinău, fapt care agravează contradicțiile etnice și religioase, potențial conducând la dezintegrarea țării.
În timpul războiului din Transnistria, Găgăuzia a fost de partea locuitorilor provinciei separatiste. În caz dacă conflictul va exacerbata cu o forță nouă – și de data acesta vor proceda la fel. Comitetul Executiv al Găgăuziei a inițiat organizarea marșului susținătorilor ai statalității moldovenești la 2 aprilie, ca răspuns la marșul unioniștilor pro-românești de la Chișinău. Câteva mii de oameni au mărșăluit pe străzile din capitala Moldovei în susținerea ideii asocierii cu România, formând ca urmare, așa numitul, Sfatul Țării-2. În consiliul lui au intrat, astfel, cetățenii Moldovei, precum și a României, iar Sfatul Țării-2 însuși a fost o reîncarnare a Sfatului Țării-1, care, în 1918, a recunoscut incarnarea Moldovei în România. Acei membri ai Sfatului Țării-1, care nu au sprijinit această idee – au fost împușcați sau și-au salvat viața fugind de la Români. Acest fapt ne dovedește, că „România Mare” nu a apărut niciodată printr-un dialog constructiv. Contruirea „României Mari”, poate fi doar prin violență și lichidare fizică a politicii de stânga și a altor opoziții.
Si aici apare o întrebare foarte serioasă pentru Moldoveni: pe ce bază istorică va apărea această construcție? Raspunsul oferă politica istorică a Bucureștiului, care îl slăvește pe susținătorul „României Mari”, precum și susținătorul și aliatul lui Hitler, mareșalul Antonescu. În România, Antonescu nu este un criminal de război, ci un erou. Pentru București, atacul României asupra URSS la 22 iunie 1941, nu este o crimă, ci o acțiune preventivă. În timpul Marielui Război pentru Apărarea Patriei Moldovenii au luptat în Armata Roșie împotriva Germanilor și Românilor. Din punctul de vedere al susținătorilor „României Mari” – aceasta a fost o crimă, deoarece au luptat împotriva ideii lor.
În cazul în care ediția contemporană a ideologiei României Mari va prevala, istoria participării poporului moldovenesc în Războiul pentru Apărarea Patriei va fi supus cenzurii și ostracizării.Tinerii Moldoveni vor fi obligați să renunțe la strămoșii lor și la faptele lor eroice. Tragica, pentru toate popoarele Uniunii Sovietice, zi de 22 iunie 1941 este o sărbătoare pentru unioniștii „României Mari”, deoarece, anume în acesastă zi a început o a doua încercare de a crea o „Românie Mare”. Faptul, că a fost construită pe oasele altor națiuni – inclusiv a Moldovenilor – de fapt, nu le interesează.
Românii impun pur și simplu Moldovenilor scenariul ucrainean al politicii istorice, unde pe nepoți îi învață să urască pe bunicii lor. În Ucraina, aceasta se manifestă în cultul OUN-UPA, în Moldova în cultul mareșalului Antonescu și a altor români mari. În Ucraina, o astfel de politică a dus deja la vărsare de sânge, acum în această direcție va urma și Moldova.
Ideea „României Mari” nu o putem imagina fără slovenofobie, inacceptabilă în Moldova, unde slavii reprezintă 15-20% din cele trei milioane de locuitori. Principalul obstacol în drumul creării „României Mari” Bucureștiul consideră Rusia. Din punct de vedere al Bucureștiului, Moldovenii sunt „stricați” de influențele slave. Pentru a justifica crearea „României Mari”, trebuie mai întâi să se dovedească, că în istoria Moldovei, anume slovenitatea poartă răspunderea pentru orice rău. Și aici, ideologia „României Mari” nu se va petrece fără teoria rasistă a superiorității propriei lor națiuni.
Și, în sfârșit, încă un lucru: ideea „România Mare” este o amenințare nu numai pentru Moldova, ci și pentru toată zona din sud-estul Europei, deoarece următoarea ei victimă poate cădea Ucraina. La București nimei nu se îndoiește de faptul, că circuitele Odesa și Cernăuți, de asemenea, trebuie să devină o parte din „România Mare”. Din cauza asta Bucureștiul a sprijinit „Maidanul” ucrainean, anume excesul de ultra-dreapta de la Kiev în februarie 2013, fiind conștient de faptul, că cursul anti-rus va slăbi Ucraina, și anume de o Ucraină slabă are nevoie „România Mare”. Chiar dacă nu vor avea, de fapt, șanse la teritoriul ei, vor putea, cel puțin, folosi aceasta ca o emblemă importantă a propriei lor propagande.
Aceștia nu vor răbda nici o puternică Ucraină și nici o puternică Moldovă. Numai o Ucraină slabă se va preda influenței românești, iar Euromaidanul a slăbit considerabil și fără aceasta nodurile foarte slabe ale statalității ucrainene. Toate acestea cresc riscul unui mare conflict geopolitic din sud-estul Europei, unde se leagă un nod puternic de aspirații contradictorii, înmulțite cu interesele puterilor regionale.
Iar Europa de Vest se uită la cele întâmplate, până ce, printre degete, însă pentru fiecare om gânditor este clar ca soarele, că nimeni din Berlin sau Brusel nu așteaptă o „emancipare” a Bucureștiului și niște excese micro-imperiale în nordul Balcanilor. Va veni un moment în care politica de dreapta românească va avea ca potrivnici nu numai toți locuitorii Moldovei, ci și întregile rânduri ale euro birocraților, care unul după altul, vor trage de urechi politicienii români și le vor aduce la ordine. Politica de dreapta românească, sunt doar niște proști dăunători, cu un ego foarte îngâmfat și fantezie bogată.
