Recenzia cărţilor ”Lizibilitatea lumii” şi ”Completitudinea stelelor” de Hans Blumenberg
Hans Blumenberg, Lizibilitatea lumii, traducere de Maria Magdalena Anghelescu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2011;
Hans Blumenberg, Completitudinea stelelor, traducere de Maria Magdalena Anghelescu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2013
Alcătuite preponderent din crochiuri îmbinate eseistic, în special Completitudinea stelelor, cele două cărți ale filosofului german Hans Blumenberg asupra cărora mă opresc aici reprezintă o pledoarie în favoarea reconsiderării rolului poeticului, a afectului, a spiritualului, dacă vreți, în economia modernității. Cât de convingătoare este această pledoarie rămâne la latitudinea cititorului, chiar dacă mie personal demersul lui Blumenberg nu mi-a lăsat nicio impresie aparte.
În Lizibilitatea lumii, autorul echivalează din plin modernitatea cu empirismul pozitivist, reprezentat în principal de ceea ce el numește „științe ale naturii”. Modernitatea poate însemna în mare măsură și calculabilitate, perfect adevărat, dar nu poate fi totuși redusă exclusiv la această latură a ei. Acest lucru a fost sesizat cu acuitate de către filosofi moderni marcanți, cum ar fi Kant, care a scris despre antinomiile rațiunii, sau Hegel, care a criticat mecanizarea dinamicii ontologice moderne. Trebuie să fim însă onești și să recunoaștem că autorul nu face pasul înspre o asertivitate de tip heideggerian, deși se află deseori în proximitatea unui astfel de demers.
Lui Blumenberg, rațiunea de factură iluministă i se pare, așa cum vom vedea, nu numai perpetuu suspectă, ci și efectiv frauduloasă. „Metafora lizibilității este, de-a lungul Iluminismului, firul director pentru istoria permanentei infiltrări a unei rațiuni care se considera incoruptibilă, de dorința secretă ca lumea să poată însemna pentru om mai mult și să-i arate mai multe decât avea voie să aștepte de la ea în mod rațional. Nevoia de sens, eliminată în mod rațional, își redescoperă căi de acces, fiind mai vicleană decât rațiunea care se erijează în viclenia însăși” (Lizibilitatea lumii, p. 204). Însă dihotomia abruptă dintre rațiune și sens este înșelătoare: sensul nu dispare în modernitate, ci este doar proiectat teleologic pe coordonate seculare, devenind, o știm de la Hegel, spirit. Mircea Eliade avea dreptate atunci când scria că sacrul nu dispare în lumea noastră laică, ci își găsește noi forme de întrupare. Dar de aici și până la a acuza modernitatea că „strivește corola de minuni a lumii”, ca să îl cităm și pe Lucian Blaga, e cale lungă. O recitește, da, dar în niciun caz nu o strivește, așa cum nu încearcă nici să renunțe la ea.
În Completitudinea stelelor, tirada împotriva iluminismului continuă, din ce în ce mai agresiv: „Iluminiștii se înțeleg greu unii cu alții, dar și mai greu cu cei care-ar trebui luminați. Oare din cauza temperamentelor, a psihopatiilor, a diferențelor de tempo și metodă a lămuririlor care trebuie împărțite? Desigur și de asta, dar nu în mod preponderent. Rațiunea pe care ei o invocă drept instanță decisivă creează toate neînțelegerile: dar cine să le constate, când toate constatările se așteaptă doar de la ea? De aici ingredientele: rațiunea sceptică împotriva celei dogmatice, cea critică împotriva ambelor, cea sănătoasă contra celei critice, cea a autoconservării contra celei idealiste, cea critică într-o nouă versiune împotriva celei instrumentale a autoconservării. Aceste ingrediente sunt semnificative numai prin faptul că trădează perplexitatea cu care se face referire la un organ a cărui determinare capitală este cea a unicității absolute. Orice-ar putea fi rațiunea, ea nu poate fi decât una și numai una. Orice pluralitate a «rațiunilor» – și nu întâmplător limbajul a renunțat la acest plural – ar implica rațiunea superioară lor și, finalmente, unica” (Completitudinea stelelor, p. 384). Sau: „Iluminiștii i-au subapreciat întotdeauna pe cei pe care credeau că-i luminează, considerând că aceștia necesită lumina pe care le-o aduceau. Dar ce-au însemnat cei câțiva kilometri cu care astronauții au reușit să se îndepărteze de Pământ, în comparație cu depărtările infinite în acre un spirit credincios încă putea să-și mai imagineze că este cazat cerul? Cine nu reușea să se lipsească de astfel de localizări găsise în universul modern mai degrabă mai mult decât mai puțin loc pentru imaginații. Miliarde de stele și de sisteme stelare și de supra-sisteme stelare populau spațiul și niciun astronaut n-ar fi putut vreodată verifica acolo, spre a atesta empiric, că n-ar exista nici cer, nici Dumnezeu, nici loc pentru suflete. Ce nou Paradis al credinței! Ce deziluzie pentru așteptările pripite ale unor dovezi contrare palpabile! Iluministului i se atribuie nostalgia după un univers în ale cărui limite ar fi putut reuși să găsească astfel de dovezi, conform cărora dincolo de stele cerul nu există. Iluministul împărtășește cu cei pe care crede că-i poate ridica, simplitatea cerinței ca natura să-l poată învăța și să-l învețe cândva pe om ceva despre măreția sau josnicia lui, despre originea sau viitorul lui” (Completitudinea stelelor, p. 476).
Însă acest tip de rațiune iluministă atotcuprinzătoare, care nu ar admite niciun referent exterior, se contrazice în opinia lui Blumenberg prin faptul că ar căuta, în spațiul extraterestru, o validare din partea unor ființe mai raționale decât oamenii. Rațiunea mundană nu își este suficientă, deși pretinde acest lucru, și caută astfel validări imposibil de obținut din partea unei iluzorii rațiuni cosmice. „Ideea că pe alte corpuri din univers se află ființe înzestrate cu rațiune și că ele ar putea avea cel puțin șansa să acționeze mai bine și mai durabil decât omul a răsărit din dorința Iluminismului de a nu se afla, ca umanitate în formă pură, singur și neajutorat în univers, ci mai degrabă capabil de re-asigurările ce trebuiau să-i vină dintr-un efort și o responsabilitate colectivă a rațiunii, unice în numeroasele ei localizări. Desigur, asta nu se putea obține fără prețul renunțării la orice pretenții de singularitate, întrucât nu mai conta acest caz de realizare a universalului aici și acum; puteam chiar, la fel de bine, să-l declarăm pierdut, cum puteam să ne temem că este realmente pierdut, fără să trebuiască să ne mai asigurăm de aceasta printr-o ultimă pierdere, radicală. În definitiv, era și o idee consolatoare că rațiunea, prin multipla repetare a încercării ei de a fi ea însăși, ar avea și perspective multiple de a-și procura, pentru eșecul pe un corp din univers, compensații pe multe altele – per total, deci, să reușească” (Completitudinea stelelor, p. 535).
Excesele și scăderile rațiunii cu pretenții totalizatoare sunt semnalate cu acribie de către Blumenberg, deși îți trebuie o răbdare de fier pentru a le decela din ansamblul textelor sale vaporoase, insipide și prolixe, în ciuda dimensiunilor lor reduse. Însă nu poate fi acceptată pretenția acestuia de a renunța per ansamblu la rațiune în favoarea unei mistici metaforice lipsită până la urmă de miză. Proiectul lui Blumenberg poate fi util în măsura în care anunță derapajele rațiunii, pretențiile ei nefondate, limitele ei – „eu sunt de părere că anecdotele (…) nu sunt de disprețuit, mai cu seamă atunci când îngroașă și aprofundează o trăsătură asupra căreia atenția nu se oprește imediat” (Completitudinea stelelor, p. 240); acest proiect devine însă nefrecventabil atunci când sugerează direct înlocuirea rațiunii cu „astronoetica”, dezintegrarea rațiunii într-un fel de „metaforologie” cosmică indepasabilă. În ciuda neajunsurilor ei, rațiunea este oricând preferabilă unui proiect de societate ne-rațional, ca să nu îi spunem direct irațional.
