Un bilanț diplomatic
Mircea Malița, Secolul meu scurt, Editura Rao, București, 2015
Secolul meu scurt nu este prima încercare memorialistică a lui Mircea Malița, dar este cu siguranță cea mai conplexă. În 2007, acesta a mai publicat Tablouri din Războiul Rece. Memorii ale unui diplomat român, o lucrare mult mai redusă ca dimensiuni decât prezenta și lipsită de savuroasele incursiuni personale indispensabile unui volum memorialistic reușit.
Diplomat de carieră și matematician, Malița a reușit să îmbine inspirat viziunea și flerul politic necesare diplomației cu precizia și disciplina specifice matematicii. Activitatea politică a început-o în perioada postbelică, organizând și participând la festivaluri ale tineretului în diferite state socialiste. Concomitent, și-a început și cariera universitară, sub îndrumarea, printre alții, a profesorului Grigore Moisil. În diplomația propriu-zisă se implică de abia la începutul anilor 1950, dar va lua parte la evenimente memorabile, cum ar fi criza rachetelor din Cuba (1962) sau conferința de la Helsinki (1975), reprezentând deseori pe plan internațional vocea unei Românii tot mai disidente, tot mai desprinsă de Moscova.
Ce atrage atenția în acest volum de dimensiuni considerabile (aproape 800 de pagini, în format mare) nu este dat, din punctul meu de vedere, de evenimentele diplomatice arhicunoscute din timpul Războiului Rece la care autorul și-a adus, în limitele pozițiilor nu foarte înalte pe care le ocupa, aportul, ci culisele extinderii, consolidării și ulterior menținerii pe cât posibil, într-un climat intern tot mai irațional și mai dogmatic – a politicii externe românești între anii 1960-1980. La fel de interesante și de pertinente sunt și evaluările politicii interne, atât înainte cât și după 1989. Deși călătoriile diplomatice îi ocupau o mare arte din agendă, Malița a găsit totuși timpul necesar pentru a scrie zeci de volume de analiză matematică, diplomație, eseuri și memorialistică.
Obținerea clauzei națiunii cele mai favorizate din partea Statelor Unite în 1975 a reprezentat un proces complex și a beneficiat de o diplomație pe măsură. Practic, Ceaușescu era recompensat pentru pozițiile sale sfidătoare la adresa sovieticilor de la sfârșitul anilor 1960, acestea încadrându-se în strategia geopolitică americană de fragmentare a blocului socialist. Păstrarea ei s-a dovedit însă extrem de dificilă, mai ales în anii 1980. În calitate de ambasador la Washington, Malița a fost nevoit să utilizeze tot mai des contactele personale pentru a menține clauza pentru România. Condiționată de respectarea drepturilor omului și a libertății de emigrare, conform amendamentului Jackson-Vanik, clauza era tot mai greu de respectat în România anilor 1980. Malița relatează cum a fost ajutat chiar de către senatorul Charles Vanik în acest proces, pe atunci pensionat, care regreta oarecum impedimentul în care a plasat relațiile economice ale statelor est-europene cu Washingtonul. Vanik i-a deschis lui Malița numeroase uși ale unor influenți politicieni și oameni de afaceri americani, reușind astfel să securizeze clauza pentru România, un lucru deosebit de dificil odată cu preluarea puterii de către președintele republican Ronald Reagan, un personaj politic extrem de anticomunist. Cel puțin până în 1985, când Malița a fost subit rechemat în țară, fiind exclus din diplomație, supravegheat permanent și, o umilință enormă pentru un diplomat, interzicându-i-se orice contact cu străinii.
Dacă Reagan i-a făcut impresia unui actor abil, mai degrabă decât a unui politician hotărât, Margaret Tatcher este evaluată de Malița ca un autentic politician. Deși nu împărtășea conservatorismul acesteia, Malița îi apreciază calitățile, subliniind că, mai ales după războiul britanico-argentinian din 1982, în care Statele Unite nu au sprijinit diplomatic Marea Britanie, Tatcher dezavua orice asociere publică cu Reagan.
Antamarea relațiilor americano-chineze la începutul anilor 1970 este considerată de Malița o uriașă oportunitate geopolitică pierdută de România. Având o relație privilegiată cu administrația Nixon, în acest context fiind demarate și discuțiile pentru clauză, dar și cu China maoistă, România a tatonat, la inițiativa părții americane, posibilitatea unui dialog americano-chinez în problema războiului din Vietnam și nu numai. Dar în 1970, Malița a devenit ministru al Educației, postură din care a extins pe cât posibil învățământul informatic la nivelul întregii țări – și a fost nevoit să renunțe la funcția de ministru adjunct al Externelor. Noul ministru, George Macovescu, ar fi ezitat să transmită mesajul americanilor către chinezi, neprimind în timp util directive de la Ceaușescu în acest sens. Așa se face că Pakistanul a sesizat momentul și a reușit să medieze noua conexiune diplomatică în detrimentul României, cu ajutorul secretarului de stat Henry Kissinger. „Cât timp mă ocupasem de acest subiect după vizita lui Nixon (1969, n.m.), se formase o linie de legătură între SUA și China, pe care o deținea România. E un merit special al unei țări de a juca un asemenea rol într-o operație de conciliere. Observam că Henry Kissinger se strecurase în joc și își formase o linie a sa ce trecea prin Pakistan. Era dreptul lui de om isteț și băgăreț. Voia, pur și simplu, să ni se substituie în rol și nu-și ascundea ostilitatea față de România. Dar linia noastră rezista și funcționa. Prin urmare, chinezii ne roagă să le spunem americanilor că sunt de acord să-i primească pentru discuții. Telegrama ajunge în mâna lui Macovescu, care se afla la Externe în rolul meu. Ce face el? O ține pe birou, ca să-i anunțe pe superiori. Dacă n-ar fi fost inapt și cap de lemn, ar fi transmis-o la Washington cu viteza luminii. Dar el o tot frământă câteva zile, timp în care partea americană este anunțată de pakistanezii lui Kissinger. Dacă ai vrea cu încăpățânare să faci o gafă mai mare, nu ai putea. Iată cum indolența, nepregătirea lui Mac, cum i se spunea, pune capăt unui rol remarcabil pe care țara începuse a-l practica. Și cel care a plecat pentru convorbiri la chinezi a fost Kissinger, care a rămas lipit toată viața de cazul chinez. La bătrânețe mai scria cărți despre China, ca să rămână în etapa deschizătorilor” (p. 431).
Alt episod diplomatic memorabil îl reprezintă intrarea României în „grupul celor 77” (1976) cuprinzând, în cadrul Organizației Națiunilor Unite, statele nealineate politicii de bloc, statele care respingeau deci adeziunea ideologică și geopolitică la una dintre cele două mari puteri. Malița descrie pe larg procesul dar, mai important, consideră că România putea fi inclusă în acest grup încă din 1964, când au fost inițiate eforturi în această direcție, dar conducerea dejistă a considerat un astfel de demers prematur, nedorind probabil să irite suplimentar Moscova cu acțiunile sale de politică externă disidentă.
Pe plan intern, reideologizarea din 1971, odată cu „tezele din iulie”, este interpretată de Malița mai puțin ca o inițiativă ideologică irațională, cât ca o strategie politică menită să îi permită lui Ceaușescu eliminarea vechilor cadre dejiste importante (Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraș, Corneliu Mănescu) în procesul constituirii și consolidării propriei camarile politice. Noua direcție a influențat direct xenofobia și ostilitatea față de diplomație a regimului Ceaușescu în a doua jumătate a existenței sale, concomitent cu ascensiunea politică a Elenei Ceaușescu, pe care Malița o consideră responsabilă pentru declinul României în anii 1980, pe lângă încheierea abruptă și lipsită de explicații a carierei sale diplomatice în 1985.
După 1989, Malița devine un critic dur, chiar dacă mai puțin vizibil la nivel public, al anticomunismului lipsit de discernământ și de nuanțe, respectiv al ideologiilor care au facilitat sau au condus direct lumea spre criza economică din 2008: neoliberalismul, neoconservatorismul și postmodernismul. Asta după ce nu a ezitat să critice dur austeritatea, respectiv gafele diplomatice și nu numai de dinainte de 1989. Verdictul său asupra tranziției românești merită să fie citat pe larg: „Țara nouă era ca și cea veche, bântuită de lipsuri materiale, fără instituții sociale valide și în imposibilitate de a satisface nevoile de bază: hrană, sănătate, muncă, educație, eficiență, profesiuni la nivelul civilizației contemporane. Era de presupus că se va pune accent pe dezvoltare, ca și în cazul unui mare număr de țări din lume. Dar aceasta nu era în interesul clicilor oligarhice. Cu o îngâmfare de parvenit, ele au considerat că țara este pregătită să intre îndată și total în familia occidentală a liberalismului economic și să se bucure din plin de calitățile pe care le aduce modernizarea după prototipurile ei. Producția și industria au fost considerate lozinci comuniste depășite, o puzderie de servicii s-au înființat în numele modernizării. Dar ceea ce a fost mană cerească pentru clici și sursa lor principală de câștig a fost lichidarea patrimoniului existent și vânzarea unor firme străine a întreprinderilor, care erau lăsate să falimenteze sub gestiunea unor cetățeni români. Ele se prăbușeau ca parte a complotului de clici. Se invoca fără încetare lipsa de competențe a românilor în materie de management, în timp ce în țară nu exista un sistem de educație adecvat pentru formarea lor. Ceea ce consideram eronată și primejdioasă era politica externă, care eroda și micșora sistematic independența și suveranitatea statului, precum și înlocuirea vechii noastre adeziuni la menținerea păcii, după cum ne învățase Titulescu” (p. 752).
Celor care îl acuză că, în contextul tranziției postcomuniste, ar fi reprezentat o voce perimată și lipsită de importanță, în special Mircea Dinescu și Andrei Pleșu, Malița le răspunde printr-o întâmplare picantă. În 1978, a fost invitat să participe la Jakarta la o conferință având ca temă „Arta și viitorul”. Din cauza programului încărcat, a declinat invitația, nominalizîndu-l în schimb pe promițătorul tânăr Andrei Pleșu, la sugestia unei studente de la arte, prietenă cu fiicele sale. După o primă impresie favorabilă, Pleșu este trimis în Indonezia. Ajunge cu întârziere, după ce lucrările conferinței începuseră deja, și timp de o săptămână nu face decât să stea la hotel, fără a participa la conferință și fără a vizita măcar orașul. Deoarece protocolul prevedea acoperirea cheltuielilor doar pentru participanți, Malița a fost nevoit să achite din fonduri proprii cei 340 de dolari reprezentând nota de plată a hotelului. „Trebuia să mă lămuresc ce era cu autorul. Se știe că geniile au momente de întunecare a minții. O fi un geniu neînțeles? O fi o alterare temporară a capacității de decizie sau a comportamentului? Am încercat în unele discuții la București să fac portretul psihologic al eroului. Fișa mea de observare a avut următoarele. Vorbire coerentă în limba maternă și în alte limbi: normal. Dorința de a întreprinde o călătorie îndepărtate cu temă de teoria artei: normal. Comportament ulterior: indiferență, nimic special. Explicarea absenței: se răspunde la toate întrebările. ”Nu m-au căutat.” ”Ai încercat să-i contactezi? Ai cerut ambasadei să te ajute? Ce ai făcut?” ”Nimic. Am așteptat. N-a venit nimeni.” Am recurs la cea mai simplă caracterizare. Nu este un om pe care să te poți baza” (p. 760). Alte trăsături care completează portretul psihologic al lui Pleșu ar fi egocentrismul, alegerea interesată și oportunistă a temelor de cercetare, consecvența neabătută prin care își urmărește obiectivul, odată fixat, aroganța și lăcomia (pp. 758-759).
Dincolo de portretul istoric poate prea amplu al Oradei natale la începutul cărții, respectiv de unele scene emoționale inutile care sincopează narațiunea, volumul memorialistic al lui Malița este lucid, extrem de bogat în informații, nuanțe, conexiuni, dar și savuros și ușor de citit. Îl recomand tuturor celor interesați de diplomație și de istoria recentă, ca un bilanț fructuos al unei activități politice și științifice de peste jumătate de secol pusă în slujba României.
