Campania #metoo – spargerea tăcerii și pericolul defăimării

De vorbă cu feministe din România despre #metoo

Motto: Patriarhatului îi plac femeile care nu fac scandal și care sunt decente, femeile care țin la etichete, femeile care, dacă simt o mână băgată pe sub fustă –grab them by the pussy– sau o limbă în gură, stau și apoi îți zâmbesc, femeile care ies din propriul corp și stau ca un bărbat să le folosească și care apoi se ridică frumos, mulțumesc și zic că și ele au vrut asta. Patriarhatului nu îi plac femeile libere care te privesc în ochi și îți spun Nu și se ridică de la masă.

Mulți dintre prietenii mei reali și virtuali se minunează sincer surprinși de reacțiile mele pe care ei le cataloghează ”feminism radical”. Mă mir și eu de reacțiile pe care am reușit să le stârnesc cu niște comentarii pe care le-aș cataloga de domeniul evidenței, nicidecum de domeniul radicalismului. Cred că am fost foarte tăcută pe teme feministe dintr-o singură pricină: credeam că unele lucruri sunt atât de evidente că nici nu merită să le mai aducem în discuție. Campania #metoo a avut însă darul să mă trezească din somnul pașnic și naiv pentru a-mi arăta cât de mult e de luptat pe acest plan. În cele ce urmează am încercat să aflu ce părere au despre această campanie feministe cunoscute de pe plaiurile mioritice: Oana Băluță, Andreea Molocea, Dora Constantinovici şi Adina Mocanu. Am cinci întrebări și patru respondente cu ajutorul cărora am încercat să conturez o imagine mai clară asupra fenomenului #metoo. Baricada va publica răspunsurile fiecăreia dintre interlocutoarele mele în câteva părți.

În ce mă privește o să fac o altfel de mărturisire de tip #metoo. Am fost necruțătoare cu actrițele franceze care s-au solidarizat cu ”bărbații care au dreptul de a inoportuna”! Dar acum e cazul să-mi torn niște cenușă în cap: am trecut și eu prin etapa misoginiei internalizate. Am văzut, de pildă, cum o colegă era hărțuită cu stil de profesorul care îi îndruma licența – ceea în jargon feminist se numește ”gaslighting” (Gaslighting sau gas-lighting este o formă de abuz psihologic în care victima este decepționată și făcută să își piardă încrederea în sine. Termenul își are originea în titlul celebrei pelicule ”Gaslight” în care este explorat acest univers al abuzului psihologic.) – și îmi ziceam: păi dacă a fost fraieră și s-a dus la el? Ce căuta acolo? Ea n-a văzut că omul are probleme cu femeile? Au fost, din păcate, situații în care am reacționat foarte prost în fața violenței de gen. Articolul de față este și un fel de scuză pentru toate situațiile în care nu am reușit să fiu alături de victime și le-am judecat greșit.

Voi face în cele ce urmează o scurtă prezentare a celor care au avut amabilitatea să îmi răspundă.

Oana Băluță 

Este conferențiar universitar la Facultatea de Jurnalsim și Științele Comunicării, Universitatea din București și activistă feministă, are un doctorat în științe politice și este implicată în campanii și acțiuni de conștientizare a violenței de gen. În anul 2016, a fost speaker în cadrul TedXEroilor unde a vorbit despre cum transformi plasa de nesiguranță într-una de siguranță în cazul violenței asupra femeilor. În 2012, revista Avantaje i-a acordat premiul Femeia Anului 2012 pentru „Proiecte de Advocacy și Prevenirea Violenței Asupra Femeilor”.

Andreea Molocea

Dora Constantinovici

Dora Constantinovici (n. 1981). A studiat marketing dar lucrează în presă de 15 ani. A fost reporter și redactor pentru Radio Transilvania Satu Mare, a scris pentru revista pop-cult Apropo, a redactat știri pentru Ager Press și News In, a publicat analize într-o revistă de bussines și una de cultură urbană și în prezent scrie comentarii sociale și politice pentru Pandoras și recenzii de carte pentru Bookmag.

Adina Mocanu

Adina Mocanu are un doctorat în Filologie la Universitatea din Barcelona. E profesoară de limba română pentru studenți străini și cercetătoare la Centre Dona i Literatura. A terminat două mastere: unul de studii culturale, în cadrul programului “Construcción y representación de identidades culturales”, la Universitatea din Barcelona și altul de literatură română în context european, la Universitatea din Craiova. E interesată de studii de gen, teorie feministă, teorie politică, studii pe tema copilăriei și literatura comparată.

Ce părere aveți despre campania #MeToo? Este oare această campanie un instument util în lupta împotriva opresiunii patriarhale?

Oana Băluță

#metoo a ajutat femeile – mai ales, să rupă tăcerea în legătură cu experiențe și comportamente violente, agresive, cu interacțiuni instituționale și organizaționale neconsensuale. Atunci când vorbești în cadrul unei mișcări/reacții/mobilizări despre ceea ce lezează demnitatea umană și afectează autonomia persoanei, despre relații de putere, despre inegalitate, da mai destructurezi patriarhatul, respectiv acel regim de putere care consacră supremația bărbaților asupra femeilor. A vorbi și a mărturisi public este un act de curaj fiindcă gestul lor dincolo de solidarizare și empatie a generat și critici și reacții adverse care, mai degrabă, te împing să taci.

Voi relua acum câteva idei scrise pe Facebook și anume că #metoo este o reacție concertată care trece de geografie, de statut social, de orientare sexuală, de vârstă, este împărtășirea și mărturisirea unor experiențe de agresiune, este contestarea unor interacțiuni instituționale, stradale… dintre femei și bărbați. Nu am pretenția că ceea ce spun acoperă tot ce este #metoo, ci că arată complexitatea și răspândirea interacțiunilor care nu sunt bazate pe consens. Este participativă, este personală, în același timp este și publică și politică.

#metoo are legătură cu spațiul public și cu utilizarea responsabilă a acestuia în așa fel încât unii să nu provoace teamă, că nu modifice comportamentul altora.

#metoo are legătură cu lipsa consimțământului

#metoo are legătură cu respectul pentru spațiul personal și pentru demnitatea persoanei

Am văzut și bărbați care și-au pus întrebări în legătură cu propriul comportament în relaționarea cu femeile din viața lor. Prin urmare, #metoo a stimulat și un proces de autoreflexivitate masculine, de introspecție ceea ce înseamnă încă o cărămidă luată din zidul gros al patriarhatului.

Cred că patriarhatul este nociv și pentru femei și pentru bărbați, desigur în grade și forme diferite. #metoo a contestat masculinitatea agresivă, cotropitoare îi voi spune, acel tip de masculinitate care îți invadează spațiul personal și trupul, care nu ascultă, care se validează prin umilirea și supunerea femeilor.

#metoo este un instrument util, nu este însă singurul. Nu îi ceri unei campanii să facă ceea ce nu fac mediul politic ori instituțiile unui stat.

Andreea Molocea

Sunt două momente care trebuie bifate atunci când vorbim despre #metoo:

1. Este momentul acelor câtorva zile în care femeile au vorbit cu sutele de mii –m-aș avânta să spun chiar milioane – despre abuzuri în mod public pentru prima oară în istoria noastră de femei

2. Momentul de după în care unele femei și unele grupuri de persoane s-au unit pentru a folosi energia creată în primul moment pentru a face lucruri concrete: a ajuta victimele să capete vizibilitate, să scrie, să vorbească, să numească agresori, să strângă bani pentru procese etc.

Ambele momente sunt elemente vitale unei mișcări și sunt parte din rețeta clasică a acestor tipuri de organizări. Întotdeauna va exista un moment cheie puternic emoțional care apoi se va traduce în acțiune concretă. Mișcare, dacă este să ne uităm la termen din perspectivă etimologică, vine din latinescul movere. Uneori îl folosim atât de des că uităm însemnătatea lui cu adevărat profundă: acela de a pune în mișcare ceva. În limba română îl folosim chiar cu sensul ființării: mișcă, adică este în viață, trăiește. Prin urmare pentru mine mișcarea #metoo înseamnă și eu trăiesc, și eu mă mișc, și eu ies din amorțeală.

Cum mă mișc? Prin emoție. Și aici din nou, revin la originea latinească, Emovere. Emoția este sursa mișcării. Emoția coexistă cu mișcarea. Ea e cea care ne animă. Când femeile au fost – și încă sunt – blamate că sunt isterice, emoționale, că nu sunt raționale și obiective sunt de fapt împinse de o cultură patriarhală în nemișcare.

Patriarhatului îi plac femeile cuminți, femeile care stau picior peste picior la masă, care nu vorbesc neîntrebate, care sunt politicoase și zâmbesc. Patriarhatului îi plac femeile-fiice, pentru că lor le poți da peste mână și peste gură și le ții docile. Patriarhatului îi plac femeile care nu fac scandal și care sunt decente, femeile care țin la etichete, femeile care, dacă simt o mână băgată pe sub fustă – grab them by the pussy– sau o limbă în gură stau și apoi îți zâmbesc, femeile care ies din propriul corp și stau ca un bărbat să le folosească și care apoi se ridică frumos, mulțumesc și zic că și ele au vrut asta. Patriarhatului nu îi plac femeile libere care te privesc în ochi și îți spun Nu și se ridică de la masă. Patriarhatului îi place tare mult să fie surd și orb. Patriarhatului îi place să crească băieți care nu sunt ca niște fetițe, care sunt robuști, care iau ceva când vor, nu așteaptă și nu întreabă; bărbați care nu stau la taclale. Patriarhatului îi plac bărbații care nu sunt emoționali ca niște muieri, mai ales dacă ei vin și spun că au fost abuzați. În patriarhat nu există bărbați abuzați. Pentru că ce nu se aude și ce nu se vede nu există. Așa că abuzul nu există în patriarhat, așa cum în comunismul românesc nu aveam avorturi, copii cu dizabilități sau HIV. Prin urmare, patriarhatului nu îi plac femeile obraznice, pentru că femeile obraznice îi întorc oglinda gesturilor și își poate vedea abuzul. Așa cum, săptămâna trecută, cele aproape 160 de fete care au vorbit 7 zile povestind abuzurile doctorului Larry Nassar până l-au făcut pe acesta să plângă și să ceară să nu mai fie prezent în sală pentru că poveștile propriilor abuzuri îi provocau suferință. Acesta este chipul patriarhatului în fața unei femei care nu mai este cuminte, care a decis să fie de partea ei însăși și care a prins curaj în acest moment în care în sfârșit este crezută. Pentru că nu mai este singură.

Prin urmare da, #metoo este cel mai puternic instrument împotriva patriarhatului. Pentru că acum, fără rușine și fără frică, femeile încep să nu mai fie cuminți, să nu mai tacă, să urle. În primele, și cele mai active zile ale campaniei, eu asta auzeam: urlete. Cum auzi prin sălbăticie câinii și lupii urlând. Auzeam și eu și eu și eu și eu de peste tot. Așa că am urlat și eu. Pentru că și eu.

Dora Constantinovici

Nu pot să spun că sunt fan al mișcării în totalitatea ei, e adevărat că mi se pare extrem de important că femeile pot să atragă atenția mai mult asupra felului în care interacționează unii bărbați aflați în poziții de putere profesională sau într-o ierarhie școlară cerând favoruri sexuale sau imaginându-și că ele li se cuvin de la bun început. Pe de alta am avut pe alocuri și senzația că totul se transformă într-un soi de răzbunare care deși o fi justificată pentru unele dintre victime, pe termen lung se poate transforma într-un sistem de turnătorie organizată în care etichetele se pot pune fără verificări, nu cred că toate femeile sunt neapărat bune sau rele așa cum nici toți bărbații nu sunt doar buni sau doar răi. Nu cred într-un soi de onoare supremă feminină care să judece strict greșelile și să nu fie tentată să folosească instrumentul #MeToo pentru folosul propriu, dincolo de scopul inițial. Dintre toate m-am simțit că rezonez cel mai bine cu poziția scriitoarei Margaret Atwood care spunea că #MeToo poate deveni periculoasă la un moment dat.

Adina Mocanu

Încerc de ceva timp să pricep această campanie și să-i văd plusurile și minusurile. Fenomen, revoluție sunt doar două dintre etichetele pe care le are această campanie în revistele prestigioase (Glamour, Time). Da, ideea #MeToo s-a promovat rapid pe rețelele de socializare, îmbrățișată de multe femei din lumea întreagă, bineînțeles, din lumea vedetelor, dar și de cele care aveau acces la un calculator. Bunăoară, vorbim despre ceva cu mare impact în toată lumea. A fost o răbufnire soldată cu multe mărturisiri. Cu fiecare oră care trecea, puteai citi mii și mii de povești care mai de care mai halucinante, cu multă violență, confesiuni de neimaginat, atingeri nefericite, tăceri, pierderi, avorturi, sinucideri. Poate, într-o anumită măsură, această campanie e un instrument util în conștientizarea opresiunii patriarhale. Am citit mărturisiri, chiar și în România, foarte șocante. Însă există și o latură tristă dată de femeile din clase sociale aflate pe trepte din ce în ce mai joase ale ierarhiei sociale, ale căror voci nu sunt vizibile, nu sunt aduse la suprafață, iar ele nu ajung să-și spună părerea. E adevărat că o femeie bogată care a fost violată are toate resursele necesare să denunțe violul, să-și angajeze un avocat care s-o apere, vocea ei poate astfel să fie auzită, iar cea care trăiește într-un mediu sărac, cu o familie numeroasă, cu un soț care este violent, cu un loc de muncă instabil, e clar că nu dispune de instrumentele necesare ca să poată denunța abuzul. Așadar, consider necesar să subliniez că e importantă o perspectivă “standpoint” și intersecțională a acestui fenomen (mă gândesc la ideile susținute de Nancy Hartsock și Kimberly Crenshaw, unde există diferențe în femei și femei, dar și între femei și bărbați, în funcție de intersectarea diferitelor moduri de subordonare pe criterii ce țin de gen, rasă, statut economic, etnie etc.). Cu toate acestea, cred că e un efect domino și o femeie își împărtășește experiențele dacă vede un sprijin din partea altora, o terapie în comun, cel puțin așa am perceput-o eu în unele zone.

Când am început să scriu micile mele povestiri pe Facebook, despre oamenii pe care îi întâlneam pe stradă, am auzit multe experiențe, trăgeam cu urechea la frânturi de conversații în tren, în metrou, pe scara blocului, în sala de așteptare de la medic, în magazinele chinezilor sau arabilor, dar și în mediile înalte, la diverse conferințe sau dezbateri. Pentru mine a fost o terapie prin empatie, în timp ce scriam despre ce auzeam, încercam să înțeleg cum e să fii în pielea celeilalte/celuilalt. Trebuie, totuși, să fim conștienți de relațiile de putere, gen, clasă, rasă. Poate că această campanie nu a ajuns în toate sferele sociale, iar de aceea a fost aspru criticată de unele persoane, însă nu aș fi atât de categorică să spun că a fost total inutilă.