Optimismul piețelor de capital din aprilie 2020 pare ca o sărbătoare în timpul ciumei – şi reflectă legătură pe dos a sectorului financiar cu economia reală
Recent am citit un tweet, întâmplător, care descrie mişcările indicelor pieţelor financiare ca „grafice ale dispoziţiilor oamenilor bogaţi”. Această generalizare elegantă şi simplă, aruncată de un om necunoscut în spaţiul virtual, a formulat neaşteptat ceva, care mă mira în anii când am fost reporter economic. Atunci mă ocupam de rapoarte despre S&P 500, DAX, derivativi şi sezoane corporative. Şi mereu mă surprindea de ce iraţionalitatea explicită şi nestatornicia a „piețelor”, care a fost comparabilă numai cu dezechilibrul hormonal al unui adolescent răsfățat, este interpretată ca o forţă naturală inevitabilă, care reflectă corect şi în timp real pulsul economiei mondial.
Dacă „pieţele” ar fi fost pur și simplu haotice, asta ar fi fost cumva acceptabil. Dar când un om începe să le priveacă mai atent, îşi dă seamă că ele au o logică, care este consistentă într-un mod propriu – chiar dacă este complet autosuficientă, deformată şi uneori de-a dreptul perversă, dacă este privită prin prisma gândirii normale omeneşti.
De fapt, dacă ai lua gândirea standard despre ce sunt relaţiile de cauzalitate şi priorităţile şi pui totul cu susul în jos, ai şanse bune de a deveni „un analist de piaţă” credibil, care să fie citat la media (dar cel mai probabil nu vei fi un „jucător” de piaţă de succes, care cere o intrare mai profundă în lumea din oglindă).
În timpul „crizei datoriilor” de exemplu adesea editarea unor statistici pozitive despre economia reală, de exemplu, despre creşterea producţiei industriale din SUA sau a eurozonei, înseamnă o scădere a indicilor – pentru că pentru „investitori” (adică „speculanţi”) echilibrarea relativă a economiei înseamnă o probabilitate crescută ca băncile centrale să strângă cureaua la „lichiditate ieftină” (adică vărsarea unor trilioane de bani „tiparite” şi „gratuite” în sistemul financiar).
În criza actuală, această antilogică a ajuns la vârf. Luna aprilie a fost cea mai bună lună pentru SUA după anul 1987 – chiar dacă de la începutul crizei, cauzată de COVID-10, şomerii noi din ţară s-au ridicat la 30 milioane de oameni, situație mai rea decât în orice altă perioadă. O altă dovadă care să ilustreze desprinderea „pieţelor” de lumea reală este că în prima zi de mai indicele din SUA s-a dus în jos, dar nu din cauza conştientizării întârziate că probabil vine o nouă Mare Depresie, ci din cauza tweet-urilor lui Trump şi Elon Musk (ultimul probabil abuzând substanţe narcotice).
Până recent a existat o altă ilustrare a aceluiaşi lucru. Căderea fără precedent a preţului petrolului la pompă din SUA la niveluri negative, a provocat fanatzia mediilor şi a reţelelor sociale la sfârşitul lui aprilie. Dar asta se datora în mare parte faptului că partea enormă dintre cei care fac comerț cu produse de petrol îl fac complet virtual şi într-un mod speculativ. Ei au fost gata să plătească pentru a se elibera de contracte înainte de termen dacă livrarea reală ar reveni.
În teorie, pieţele financiare există pentru a asigura finanţare pentru economia reală, care putea fi interpretată în sensul că eu sunt o funcţie a acestei economii şi o reflexie obiectivă a ei. Dar încă de la primul „balon” financiar, cel cu preţul bulbulilor de lalea din secolul XVII, se creează dubii serioase privind această teză. Astăzi comerţul speculativ cu produse derivate, swapuri, securitizarele, contractele viitoare (futures) şi alte instrumente financiare tot mai complexe şi tot mai desprinse de viaţa reală are viaţa sa propria. Iar valoarea activelor financiare depășește cu mult mărimea PIB-ului global.
Legătura cauzală între economia reală şi piețele financiare este complet răsturnată. În acelaşi timp legătură inversă nu este distrusă. Politicile băncilor centrale sunt îndreptate spre liniştirea „investitorilor” vulnerabili, conducerea marilor corporaţii este subordonată randamentului acționarilor, evaluărilor pieţelor de risc şi rentabilității. De asemenea, managementul corporațiilor este dependent de preţul la care statele se pot finanţa.
Criza din 2008 a demonstrat cum „instrumentele complexe financiare” pot duce la bază sectorul real şi cel financiar. Ea trebuia să servească drept ameninţare ultimă – că ceva în aceste relaţii trebuie schimbat. Dar în loc de a se întâmpla aşa, a avut loc o cârpeală a situaţiei, iar fundamentele sistemului de privatizare a câştigurilor şi de socializare a pierderilor a rămas neatinsă – pentru că „uşa rotativă” între sectorul financiar şi politică garantează că oamenii care pot schimba regulile la rândul lor sunt dependenţi de marele capital.
Când aud „bursa”, „pieţa financiară” sau „Wallstreet” mulţi oameni îşi imaginează scenele din filmele din Hollywood cu oameni în costum care strigă isteric unul peste altul, ţinând două telefoane într-o mână şi nişte încasări mestecate în cealalta. O parte semnificativă din volumul acestui comerţ este de fapt automatizat – se face prin algoritmi şi boturi, într-o competiție referitoare la cine va face cele mai multe tranzacții într-o milisecundă. Pare normal ca bogaţii să-şi lase dispoziţiile să fie exprimate de maşini, care sunt lipsite de orice fel de considerații umane şi sunt dispuși să dea prioritate profitului înainte de toate. Asta ar putea servi şi ca o explicaţie simplificată – oarecum alegorică, dar şi complet literală, pentru logica sinucigaşă, impusă asupra tuturor de supremaţia capitalului financiar.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
