Încercare de recenzie
Louise Perry a lucrat după terminarea facultății vreme de peste zece ani într-un centru care oferea sprijin victimelor violului și abuzurilor sexuale. La capătul acestei experiențe se arată foarte dezamăgită de feminismul liberal pe care l-a promovat ani de zile. Privește cu mult mai multă atenție la argumentele care pun accentul pe evoluție și pe diferențele biologice dintre bărbați și femei. Cartea scrisă de ea The Case Against Sexual Revolution fost etichetată de jurnaliștii de la The Guardian drept inițiatoarea unei revoluții feministe, chiar a unui al patrulea val în feminism.
Într-adevăr, este extrem de îndrăzneață și profundă în privința analizei „thatcher-ismului sexual” și a idealului revoluției sexuale. Printre ideile de bază este o observație esențială: eliberarea pentru toți nu e echitabilă întrucât nu suntem egali ca forță, bogăție sau poziție socială. Ea se referă la categoriile marginale cu termenul de „guvizi” și la cele privilegiate cu termenul de „rechini”. Louise Perry observă un lucru foarte important: pentru ca amatorii de sex fără sentimente, pornografie și practici sadomasochiste să se elibereze sexual este nevoie să existe persoane care să accepte rolul de actori în fanteziile lor. Consimțământul oferă o paradigmă explicativă foarte instabilă, fiind adesea mai degrabă un detergent neuronal menit să spele orice impuls critic de pe scoarța cerebrală a cuiva care ar avea dubii cu privire la opțiunile și alegerile unor persoane exploatate sexual.
Dacă prostituția s-ar putea organiza în așa fel încât doar persoanele care ar dori în mod real să o practice ar participa la ea, fără ca persoane împinse de vulnerabilități financiare să ajungă acolo, ar fi foarte bine. Dar, așa cum arată realitatea, deși există, fără îndoială, persoane care doresc să facă parte din piața sexuală și să întrețină fanteziile potențialilor clienților, e la fel de adevărat că marea majoritate nu ajung acolo ca urmare a unei alegeri reale. Opțiunile lor sunt foarte limitate
„Thatcher-ișii” sexuali sunt adepții utopiei eliberării totale care, în opinia lor, conduce inevitabil spre progres. Ca întotdeauna, însă, există câștigători și perdanți, întrucât utopia revoluției sexuale pornește de la asumpția greșită că suntem toți egali. Tot ce ne rămâne de făcut este să luptăm cu sârg împotriva instituțiilor morale și a tabu-urilor și vom fi liberi și fericiți. Până la adânci bătrâneți. Doar că unii vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți, în vreme ce alții vor muri în jurul vârstei de 30 de ani – vârsta la care mor persoanele exploatate în prostituție, în mare majoritate femei.
Louise Perry încearcă să acrediteze ideea că, în totală contradicție cu eliberarea sexuală fără rezerve, e înțelept să profesăm ideea de auto-control, în special din partea celor cu tendințe pedofile.
Eliberarea necondiționată a tuturor este o utopie care își arată rapid caracterul distopic în faptul că, da, eliberăm „guvizii”, dar odată cu ei și „rechinii”! Or, din perspectiva liberală, ne vom găsi în imposibilitatea de a condamna vreun „rechin” sexual. Idealul de progresism asociat comportamentului sexual lasă puține opțiuni celor care vor să spună nu unor practici pe care le consideră degradante. Consimțământul e bun ca să liniștească o conștiință încărcată a eventualului abuzator. Dar nu e un cadru care să permită refuzul sexului – de ce nu ai dori sex? Nu cumva ești o persoană eliberată și progresistă? Păi înseamnă că ești inhibată și conservatoare, deci neconformă cu idealul de dezirabilitate socială.
Sfaturile din revistele pentru femei de odinioară priveau modurile în care soția poate și trebuie să-și satisfacă soțul prin abilitățile de gospodină desăvârșită. Louise Perry subliniază cu destulă acuratețe că la fel de ridicole sunt sfaturile care abundă în revista „Cosmopolitan” despre cum să-ți satisfaci sexual partenerul. S-a progresat din bucătărie în dormitor, dar rolul femeii a rămas acela de servitoare domestică, în ciuda culorilor strălucitoare ale revistelor glamour.
Calea revoluției sexuale conduce inevitabil către imitarea comportamentului sexual masculin care vede în celălalt un mijloc de satisfacere a unei nevoi, nicidecum un scop în sine. Pentru că femeile au fost mereu pedepsite de societate pentru asemenea comportamente promiscue și marginalizate, e timpul ca progresul să însemne glorificarea acestor comportamente însușite cu sârg de femei, chiar împotriva a ceea ce simt realitate.
Trebuie neapărat să îți folosești propriul corp pentru a contribui la revoluția sexuală a distrugerii dublului standard în care bărbații sunt încurajați să fie promiscui, în vreme ce femeile sunt pedepsite pentru asta. Sigur, din nou, avem problema egalității care pare să-i ocolească total pe liberali. Diferența de forță fizică poate face imitarea comportamentului masculin promiscuu periculoasă pentru femei. Sigur că e dezirabil să avem comportamentele sexuale promiscue feminine destigmatizate, însă a le impune drept normă este total aberant. Nimeni nu ar trebui să judece aceste comportamente, însă un sistem cultural care le impune drept aspiraționale este unul care conduce inevitabil la abuz.
Un studiu interesant citat de autoare arată că pe un segment de persoane considerate atrăgătoare conform normelor sociale, dacă o femeie propune unui bărbat o legătură sexuală pasageră, majoritatea o acceptă. Procentul de femei care acceptă o asemenea propunere este foarte scăzut. Feministele liberale atribuie acest refuz stigmatului social asociat comportamentului feminin promiscuu. Ideea că pentru femei o asemenea interacțiune cu un străin poate conduce la viol sau crimă și că frica de violență și moarte poate acționa ca factor motivațional semnificativ e complet scoasă din ecuație. În fond, în această perspectivă utopică, toți suntem perfect egali, și ca forță și ca raportare psihică, și doar stigmatul social și mentalitatea trebuie puțin schimbate pentru a ajunge în Edenul eliberării sexuale.
Observația autoarei este una în acord cu principiile feministe: sexul nedorit este infinit mai rău decât lipsa sexului. O cultură care pune presiune pe persoanele mai puțin dispuse spre promiscuitate să participe la o revoluție din care vor beneficia persoanele mai predispuse spre aventuri sexuale nu este în acord cu feminismul. În fond, o revoluție feministă ar fi de natură să impună bărbaților să își ajusteze comportamentul la nevoile femeilor. Or, feminismul liberal prezintă ideea că progresul și eliberarea constau din mișcarea în sensul opus, și anume, femeile trebuie să își ajusteze comportamentul pentru a fi dezirabile.
Este firesc: feminismul liberal caută egalitate și este neostoit în ideea că suntem egali. Dacă ar accepta că există diferențe în privința forței fizice, s-ar opta pentru echitate, un concept destul de diferit.
Louise Perry face o analiză succintă a sfaturilor practice oferite de revistele pentru femei în privința modului în care acestea ar trebui să facă față unei culturi a promiscuității dezirabile. Ele variază de la ridicole identități care descriu lucruri pe care le experimentează marea majoritate a femeilor, până la sfaturi practice despre cum să-ți suprimi emoțiile ca să poți să faci față distracției. Distracție care, iată, nu e tocmai spontană, cum am putea crede. Astfel, o femeie care dorește relații intime însoțite de respect, afecțiune și tandrețe are o denumire aparte. Ea se numește, conform jurnalistei Meryl care a aflat despre această etichetă pe Twitter și s-a gândit că e salutar să o împărtășească prin intermediul Washington Post lumii întregi în 2016, „demisexuală”. Fericită că și-a descoperit identitatea, jurnalista e mulțumită de izbândă și anunță triumfalist că e pe cale să o propună viitorilor potențiali parteneri. O etichetă mai bună decât „conservatoare”, cu care se poate finalmente înarma ca să facă față și avansurilor nedorite și celor care ar putea s-o condamne pentru refuzul acestor avansuri. O bună campanie de „rebranding”, am spune, care permite femeii obișnuite să supraviețuiască în cultura eliberării.
Mai curioase sunt însă încercările de sfătuire a femeilor să își suprime sentimentele și să adopte strategii practice de anulare a acestora. Avântul eliberator nu se poate împiedica în impulsul firesc de a te atașa emoțional de partenerii sexuali. Mânate de năzuințe sincere de eliberare, autoarele acestor articole le sfătuiesc pe femei cum să facă să se descotorosească de eventuale emoții, un greu bagaj care poate îngreuna drumul spre progres. Louise Perry citează câteva titluri sugestive „Iată ce trebuie să faci dacă simți că apar sentimentele”, ”Cum să aplici o bio-strategie creierului tău ca să poți să faci sex fără să te atașezi sentimental”, ”Cum să faci sex de ocazie fără sentimente”.
Remarcabile în acest sens sunt sfaturile practice menite să ajute femeile să se apropie de idealul eliberator. Acestea se referă ideea de a evita cu orice preț să privești în ochi partenerul sexual și chiar să te străduiești, pe cât posibil, să te gândești la altcineva în timpul sexului. Nici utilizarea de substanțe care să sprijine progresul eliberator nu este ignorată. Autoarea face referire la sfatul de a folosi judicios acest sprijin chimic: folosirea cocainei și metamfetaminelor este de dorit pentru că poate oferi o eliberare de dopamină amplificată. Totuși, alcoolul trebuie evitat pentru că poate crește riscul de atașament emoțional. Dacă vi se pare că seamănă cu o ecranizare recentă a romanului „Minunata Lume Nouă” același lucru e sesizat și de autoare.
Nu e de mirare că Louise Perry are o perspectivă foarte critică asupra naturii exploatatoare a industriei sexuale și a tipului de rețete de succes pe care aceasta, în absența unor discuții deschise despre sexualitate, le transmite copiilor și adolescenților. Modul în care ea atacă industria sexuală privește consimțământul ca element justificator. Ideea de consimțământ este strict legată de liberalism și de individualism. Individul, separat de societate, consimte. A fi plătit înseamnă a consimți. Industria sexului, de la prostituție la pornografie, se folosește de femeile care promovează drept liberă alegere abuzul pentru a legitima un model de afaceri profund dăunător. Nu o spune autoarea, dar putem folosi comparația sclavului fericit pentru a înțelege mai bine problema consimțământului. În mod cert, printre milioanele de sclavi, au existat și sclavi fericiți, perfect împăcați cu soarta lor. Faptul de a fi cunoscut sclavi fericiți nu înseamnă că instituția sclaviei trebuie menținută. O analiză serioasă a industriilor – de la cea a combustibililor fosili la cea a mâncării fast food și a sexualității – trebuie să investigheze cauzele structurale, nu să insiste pe alegerile anumitor indivizi. În plus, autoarea aduce în discuție cunoscute apărătoare ale pornografiei care, odată ce-au scăpat din această industrie, ne împărtășesc partea mai puțin strălucitoare a ei. Și tabloul nu e deloc fericit. E deja un tipar comportamental cunoscut: femeile din această industrie o promovează și reușesc cu adevărat să se detașeze de ea și să ofere o perspectivă critică doar după ce au părăsit-o. E firesc: Amelia Țigănuș, supraviețuitoare a traficului de persoane și prostituției, mărturisea că era esențial să întrețină iluzia prostituatei fericite pentru a supraviețui și pentru a le menține potențialilor clienți conștiința cât mai ușoară. Autoarea aduce în discuție exemple de staruri porno care erau apărătoare înfocate ale industriei până au reușit să plece. Linda Boreman, Vanessa Belmond, Jenna Jameson sunt celebre pentru această schimbare de perspectivă. Consimțământul este problematic în el însuși pentru că se bazează pe ideea că oamenii sunt egali și că alegerea pe care o face o persoană la limita supraviețuirii e egală cu alegerea pe care o face cineva ca Jeff Bazos, patronul Amazon. Anul 2020 a arătat și ce minciună monstruoasă era consimțământul când venea vorba de Pornhub. Jurnalistul Nicholas Kristof a publicat un articol în care arăta încăpățânarea cu care site-ul ținea online clipuri cu copii abuzați sexual cu bestialitate. Visa și Mastercard și-au retras sprijinul în urma acestor dezvăluiri. Ca o strategie de management al crizei, Pornhub a introdus un sistem de analiză a clipurilor pentru a vedea dacă nu există printre materialele de pe platformă violuri, acte sexuale cu minori, abuzuri asupra persoanelor traficate. După această analiză, Pornhub a redus numărul videoclipurilor de la 13 milioane la doar 4 milioane. Autoarea se concentrează asupra unor aspecte mai puțin prezente în discursul triumfalist despre eliberare sexuală. Povești despre persoane care s-au sinucis, care au fost mințite că vor fi modele și au ajuns pe celebrul site, povești despre copii violați sub amenințarea armelor și abuzați au stat pe Pornhub ani de zile. Rețeaua de exploatare sexuală și pornografie GrilsdoPorn e o altă pagină din istoria infernului industriei sexuale. Iluzia eliberării și a consimțământului lasă în urmă o dâră de sânge și suferință greu de șters.
Conceptul care poate explica modelul de afacere al industriei sexuale este identificat de autoare în articolul profesorului David Courtwright. Astfel, el se referă la „capitalismul limbic” ca fiind acel „sistem de afaceri avansat din punct de vedere tehnologic, dar regresiv din punct de vedere social, în care industriile globale, adesea cu ajutorul unor complici, guvernele și organizațiile criminale, încurajează o creștere excesivă a consumului și dependența. Ele fac acest lucru concentrându-și atenția asupra sistemului limbic, partea creierului responsabilă de emoții” (Coutwright 2019).
Pornografia, criza opioidelor, industria fastfood sunt bazate pe suprastimulare și crearea de dependențe în rândul consumatorilor.
Ceea ce autoarea sesizează este faptul că idealul eliberării sexuale este însoțit de modele de afaceri pentru care teoria feministă liberală e doar un vehicul de legitimare a modului lor de a face profit. BDSM-ul este promovat puternic ca urmare a faptului că necesită o serie întreagă de accesorii, ceea ce e aur curat pentru afaceriști. Louise Perry este necruțătoare cu apologeții acestor practici și în special cu noul cult pentru Marchizul de Sade, acuzându-i că prioritizează propria masturbare intelectuală în detrimentul apărării drepturilor fetelor și femeilor. Mărturisesc că există un curent foarte bizar printre cumințile fete din universități care doresc uneori să-și construiască o imagine de rebele prin apărarea celor mai sinistre personaje și practici sexuale, fără pic de simț critic cu privire la potențialele consecințe ale unei asemenea legitimări academice. Stupiditatea apărării celor mai odioase practici chiar de către femei e greu de stăvilit. Autoarea face referire la comentarii și articole cu autoare femei care apără cu îndârjire strangularea drept condiment indispensabil în noul meniu al eliberării sexuale. Autoarea aduce în discuție studii care arată că efectele strangulării sunt devastatoare și nu apar instantaneu. În plus, în absența acestor date despre pericolele acestei practici, cum ar putea cineva să-și dea „acordul informat”? Dar cine să stăvilească imboldul eliberator și setea de conformism la noul ideal… nonconformist?
Pe cât de provocatoare sunt analizele autoarei și denunțarea unui ideal de eliberare sexuală care pare o sinistră parodie, pe atât de limitate și simpliste sunt soluțiile oferite. Căsătoriți-vă, ne spune Louise Perry, și veți fi fericite. Rareori coexistă într-o carte analize atât de inteligente cu soluții atât de naive. Cum ar putea o instituție precum căsătoria să șteargă anii de expunere la pornografie? Cum ar putea fi vindecată violența domestică prin căsătorie? Cum ar putea căsătoria să rezolve probleme legate de legitimarea celor mai odioase practici de către feminismul liberal? Cum ar putea o femeie exploatată sexual să nu-i reproșeze autoarei că vrea să-i ia și ultima șansă de a supraviețui? În loc să se concentreze pe legătura inevitabilă dintre sistemul exploatăriii sexuale și precaritatea financiară, în loc să facă legătura dintre inegalitatea de putere fizică și cea de putere financiară și să vadă că femeile fără putere financiară sunt victimele predilecte ale exploatării, Louise Perry ne propune să ne mărităm! În loc să militeze pentru un venit minim garantat, pentru protecție socială, autoarea aruncă la final această bombă. În unele interviuri spune că statul care trebuie să ofere protecție scapă astfel bărbatul de responsabilitatea de a fi un soț și un tată bun. Probabil că e o intuiție pe care nu o duce până la capăt. Prin căsătorie, autoarea înțelege relații bazate pe respect și iubire, însă e bizar că în loc să insiste pe acestea le ridică mingea la fileu liberalilor care o vor izgoni pe veci în banca reacționarilor. Cartea este însă vitală pentru analizele sale feministe asupra neoliberalismului sexual. Probabil că ceea ce îi scapă e faptul că avem nevoie de o revoluție emoțională în care atașamentul și respectul nu sunt apanajul fraierilor fără speranță de a deveni vreodată cu adevărat „cool”.
David Courtwright, 31 May 2019,
https://quillette.com/2019/05/31/how-limbic-capitalism-preyson-our-addicted-brains/.
Articolul a fost publicat inițital în revista Anthopos și poate fi găsit aici
