Teatro degli Arrischianti este un teatru comunitar, care este realizat de voluntari cu o atitudine profesionistă către artă. El joacă un rol important în viaţa unui mic oraş italian de 5000 de persoane din provincia Toscana
Laura Fatini este director-adjunct şi unul dintre cei doi regizori la Teatro degli Arrischianti (Teatrul celor care îşi asumă riscuri), bazat în Sarteano (Toscana, Italia). El este locul unde îşi desfăşoară activitatea ”Academia Nouă Arrischianti” – şcoală de teatru a comunităţii, care îşi montează piesele în teatru. Fatini este născută într-un sat în apropiere de Sarteano. A absolvit filozofia politică la Universitatea din Perugia, cu teza de absolvire despre teatrul politic al lui Albert Camus. Fatini a făcut primii paşi pe scenă la vârsta de 4 ani. A studiat balet, dans şi teatru. În anul 2009 a devenit primul profesor la şcoală de teatru recent infiinţată din Sarteano.
Teatro degli Arrischianti este un teatru din popor, pentru popor, al poporului din Sarteano (cu o populaţie sub 5000 de oameni). El a fost infiinţat în 1986 ca teatru de amatori al comunităţii. Numai că actorii şi regizorii teatrului îşi abordează hobby-ul teatral cu profesionism. Astăzi Arrischianti este o companie teatrală cu funcţiuni sociale importante, pentru că încearcă să ofere un sens locuitorilor să rămână în oraş şi să nu emigreze către oraşele mai mari în căutare de lucru şi de oportunităţi. Multe dintre spectacolele jucate abordează probleme sociale, studiază din punct de vedere psihologic personaje istorice importante, arată starea de singuritate, absurditate şi durere a omului contemporan, îl ajută pe spectator să-şi depăşească prejudecăţile, să gândească distrându- se, să-şi schimbe modul de gândire şi atitudinile.
Reprezentanţii lui Teatro degli Arrischianti (Ludovico Cosner şi Francesco Pippareli) au participat la Festivalul Internaţional al Teatrelor Dunărene, care a avut loc în Giurgiu, România, în perioadă 18-22 octombrie 2017. Baricada a luat un interviu de la Laura Fatini, încercând să înţeleagă cum funcţionează compania ei de teatru, şi cum teatrul comunităţii din Sarteano influenţează viaţa oamenilor din localitate.
Doamna Fatini, mulţi oameni din unele regiuni din România şi Bulgaria se confruntă cu probleme similare ca cele cu care se confruntă cetăţenii din Sarteano: există locuri de muncă doar în oraşele mari, tinerii nu găsesc oportunităţi şi venituri decente în satele şi în oraşele mici, centrele istorice ale vieţii îşi pierd populaţia. În ce fel teatrul, din care faceţi parte, contrbuie la o viaţa mai bună a comunităţii sale, care la rândul ei participă voluntat la activităţile artistice?
Oraşul nostru este foarte mic. Numărul populaţiei este sub 5000 de oameni. Noi trăim în regiunea Toscana. Viaţa noastră probabil este mult mai diferită decât cea a oamenilor care locuiesc în oraşele mari.
Mulţi oameni din regiunea noastră au dificultăţi de a-şi găsi de lucru. De obicei adolescenţii fac liceul nu în Sarteano, ci în Montepulciano la o distanţă de 20 km de aici Dacă cineva vrea să studieze la universitate el trebuie să meargă la Florenţă, Roma sau Milano. După ce îşi termină studiile superioare, oamenii de obicei rămân în oraşele mari.
Unul dintre scopurile mele este, prin teatrul să dau locuitorilor un motiv de a rămâne aici. Ei ar trebui să poată lucra undeva şi să se întoarcă. Sper că vor găsi motive sociale de a se întoarce şi că aceste motive vor fi legate de artă.
Înţeleg că pentru actori dumneavoastră teatrul este un hobby, dar se intreţin din alte activităţi. Care sunt profesiile cele mai des întâlnite în oraş?
Intre actorii noştri există tâmplari, profesori de şcoală, electricieni şi elevi. De obicei oameni tineri din Sarteano fac munca fizică grea. Unii lucrează la podgorii sau la camp. Femeile sunt chelneriţe, profesoare. Pentru ei toţi teatrul este un hobby. Însă ei sunt actori de înaltă calitate. Lucrează cu regizori profesionişti. Anul trecut am găzduit în Sarteano un regizor foarte cunoscut din Spania. Însă actorii noştri nu pot munci ca actori contra cost.
Care este istoria lui Arrischianti?
Arrischianti a început cu mai mult de 30 de ani în urmă. Atunci clădirea teatrului, care a fost construită în secolul XVIII-lea, era închisă. Unii entusiaşti au început să joace teatru o dată pe an într-o biserica care nu mai era folosită. Aceşti oameni au acceptat numele Nuova Accademia degli Arrischianti, aşa cum s-a numit academia veche a oraşului. Arrischianti înseamnă ”cel care lua riscuri”. Aceştia erau oameni care au vrut să-şi asume riscuri. În anul 2000 clădirea teatrului a fost deschisă. Pe atunci Arrischianti nu era era trupa teatrală de bază care monta piese aici. Ea prezenta numai câte un spectacol pe an. Câţiva ani mai tărziu am decis că putem invita experţi de teatru să locuiască şi să predea aici. Eu am fost primul profesor, care a început să predea în şcoală nou deschisă în anul 2009. Acum cinci ani şi alţi regizori de teatru au început să vină aici.
Reprezentanţii dumneavoastră au spus la Giurgiu, că toţi actorii sunt voluntari. Cum supravieţuieşte financiar teatrul dumneavoastră?
Arrischianti este o asociaţie non-profit. Fiecare, care vrea să participe la activităţile noastre trebuie să fie voluntar.
Singurele două persoane care primesc salarui sunt directorul şi eu. Însă ne plătesc doar pentru o parte din activitatea noastră de regizori teatrali, pe când activitatea noastră organizaţională nu este plătită. Noi înţelegem importanţă voluntariatului, însă dorim şi să-i încurajăm pe profesionişti.
Teatrul primeşte o anumită sumă de bani de la municipalitate. Avem contract cu ea şi obligaţii respective (să întreţinem curăţenia, să avem grijă de clădire, să deschidem şi închidem pentru fiecare eveniment care are loc în ea – nu numai pentru piese, ci şi de exemplu pentru nunţi). Nu primim bani pentru organizarea sezonului teatral, însă avem o înţelegere cu municipalitatea să realizăm câte 2-3 evenimente artistice în fiecare an.
În ultimele zile ale anului şi vara prezentăm spectacole în faţă unui public numeros. Această vară am regizat piesa ”Mult zgomot pentru nimic” de Shakespeare, în care au participat 40 de actori. Del a astfel de spectacole strângem o anumită sumă de bani, pe ca o folosim în sezonul următor pentru mici proiecte de teatru profesional. În decembrie o actriţă profesionistă va prezenta pe scena din Sarteano un monolog scris de mine.
Aşa că noi trăim într-un cerc: facem teatru pentru a putea face şi mai mult teatru.
Spuneţi-mi ceva mai mult despre partea cea mai importantă a proiectului dvs. – oamenii. Cum schimbaţi viaţa celor care au venit să vadă piesele? În ce fel voluntarii participă la academie şi la teatru? Cum influenţaţi comunitatea?
Lucrul cel mai bun care se întâmplă în teatrul nostru este că el este deschis în cea mai mare parte din an. Oamenii vin aici şi întreabă dacă este ceva care va fi repezentat în seara respectivă. Teatrul este un loc de întâlniri pentru comunitate. Dacă luminile sunt aprinse, asta înseamnă că este cineva în cladire şi oamenii intră. Aşa că noi suntem o parte importantă din viaţa comunităţii locale spre deosebire de rolul teatrului din alte locuri.
Oamenii de obicei nu se uită la repetiţii, ci aşteaptă premiera. Numai că elevii din workshop-ul meu vin şi se uită la repetiţiile diferitelor piese. Aşa că suntem cu toţii o mare comunitate. Elevii nu sunt numai din Sarteano. Ei vin şi din satele, care sunt la o distanţă de până la 40 de km de aici.
Cum aţi devenit profesorul principal din Academia Arrischianti?
Sunt născută în 1989 într-un sat mic aproape de Sarteano. Am descoperit pasiunea mea pentru teatru când am fost la vârsta de 16 ani, Am studiat balet clasic şi dans, începând de la vârsta de 4 ani. Am adorat artele. Însă niciodată nu m-am gândit că arta mea va fi teatrul, şi nu dansul.
Trăim într-o regiune specificiă din punct de vedere teatral. Aproape de Sarteano este Montepulciano – o localitate mai mare decât Sarteano. Acolo de 42 de ani deja se ţine festivalul Cantiere Internazionale d`Arte. A fost infiinţat de compozitorul german Hans Werner Henze. Acest festival strânge la un loc profesioniştii din domeniul muzicii, teatrului şi dansului, care se întâlnesc cu amatorii. Aşa că participanţii predau şi locuiesc împreună cu elevii săi. La acest festival am început să lucrez cu nume mari din teatrul italian. Acolo m-am îndragostit de teatru.
O dată la liceul meu a fost organizat un workshop teatral şi eu l-am vizitat. Am început să lucrez ca asistentă a regizorului Carlo Pascuini. După liceu am studiat filozofia politică. Atunci l-am descoperit pe Albert Camus. Am decis să-mi scriu teza de licenţă despre el, pentru că el este şi filosof, şi dramaturg. Camus vine din colonia Algeria şi a fost membru al partidului comunist in timpul celui de Al Doilea Război Mondial în Franţa.
Anul trecut am scris împreună cu alţi doi actori o carte despre biografia lui Albert Camus. Eu am scris ulitma parte a cărţii. M-am interesat de ”Omul rebel” – de omul care spune: ”Nu!”.
Dacă înţeleg corect, festivalurile şi teatrele comunităţii sunt un fel popular de antreprenoriat social din Italia?
Da. Când am început să lucrez în teatru, acela a fost un teatru al comunităţii specific din Italia – Teatro Povero din Monticchiello. Este situat într-un mic sat aproape de Sarteano, şi am avut norocul că am stabilit contacte cu oamenii de acolo. Teatrul lor există deja de 51 de ani.
Ei au decis să-şi infiinţeze teatrul în anii `50, pentru că satul lor murea. Au ales arta scenică. Au decis să meargă în piaţă, şi prin teatru să stopeze migraţia, în acelaşi timp reflectând despre viaţa lor.
În fiecare vară ei joacă câte o luna de zile. Aceşti oameni sunt actori în propriile sale piese. Sunt 40-50 de oameni, care din cauza activităţii şi istoriei sale au obţinut premiul ”Ubu” (cel mai prestigios premiu pentru teatru din Italia).
Teatrul este un mijloc foarte important de a-ţi exprima poziţia, de a fi auzit şi de a spune ”Nu!”. Iată de ce eu sunt emoţionată şi vreau să vorbesc despre adaptările mele ale pieselor lui Camus. Am început să realizez că înţelegerea mea pentru teatru nu este legată numai cu distraţia, ci şi cu nevoia de a exprima idei şi îndoieli. Nu am încredere în oamenii care n-au îndoieli.
Care sunt piesele lui Camus care v-au provocat să le reproduceţi pe scenă?
Când m-am îndragostit de Camus, am montat piesa lui ”Caligula” despre împăratul roman. Acest împărat a fost nebun, însă din punctul de vedere al lui Camus el devine nebun pentru că descoperă absurdul vieţii. Cealaltă piesă care am regizat se numeşte ”Stare de asediu”. Ea prezintă povestea unui tiran din străinate care vine în oraşul Cadis (cel mai vechi oraş din Europa de Vest care încă există, este în Spania), pentru a-le face ostatici pe locuitorii lui. Este o piesă despre nacismul şi despre cum fascismul funcţionează. Ea este o piesă politică. Camus o scrie pentru a arăta cum autoritarismul funcţionează într-o anumită comunitate. Eu folosesc acest spectacol pentru a vorbi despre criza economică. În interpretarea mea tiranul nu este naţist, ci un businessman. Am montat piesa în 2009.
Care sunt ceilalţi autorii pe care i-aţi regizat?
În Arrischianti am început să lucrez cu şcolile teatrale aşa cum se lucrează în oraşele mari. Ne-am ocupat de Stanislawski, Cehov ş.a. Aceste nume erau noi aici. Noi suntem un oraş mic. Dacă oamenii vor să studieze actoria, ei trebuie să meargă la Roma sau la Milano.
Am început să lucrez cu unii colegi – regizori şi profesori. I-am invitat să vină şi să predea aici. Am organizat workshop-uri teatrale. Nu vreau că şcoală mea să fie doar a mea. Aş vrea ca elevii să se întâlnească şi cu alţi regizori. După nouă ani de muncă lucrăm deja cu câţiva profesori şi organizăm workshop-uri teatrale cu lectori din Spania, Franţa, Danemarca. Am devenit o parte din proiectul internaţional ”Libertate completă a adevărului”, care m-a întâlnit şi cu oamenii din teatrul din Giurgiu. Este un proiect din anul trecut.
Începând cu 2009 şcoală Arrischianti se dezvoltă în creştere. Am început cu 10 oameni (între 16 şi 20 ani). Acum în şcoală lucrează 60-70 de oameni (la vârsta de la 3 ani şi până la 60 de ani). Este foarte important pentru noi. În Sarteano locuitorii sunt abia 5000 de oameni. Astăzi teatrul nostru este recunoscut în regiune prin instruirea sa.
Abordaţi teatrul profesional, dar oare Arrischianti creează profesionişti?
Noi nu vom forma actori profesionişti. Nu şi pentru momentul de faţă. Nu am acest scop. Pentru a fi profesionist trebuie să mergi la o şcoală mare. Însă oamenii care participă la teatrul nostru, pot avea o abordare profesională către teatru.
În acelaşi timp noi educăm publicul cum să recunoiască teatrul bun. Invităm profesionişti din alte locuri. Teatrul este proprietea municipalităţii. Fiecare an organizăm un festival. În sala noastră sunt 150 de locuri. În Italia există o tendinţă că marile teatre să atragă publicul, montând piese cu participarea unor mari vedete tv. Noi nu facem asta, pentru că nu ne o putem permite, dar şi pentru că vrem altceva. Vrem să oferim piese de înaltă calitate interpretate de trupe în vizită. Lucrăm cu publicul pe termen lung. Vrem ca oamenii să înţeleagă că se pot nu numai distra, dar şi se pot gândi distrându-se.
Ce idei doriţi să exprimaţi prin piesele dumneavoastre? Cum le alegeţi? Faceţi şi teatru politic?
Am început, regizându-l pe Camus. Îmi place ”Moby Dick” şi am montat o versiune teatrală a nuvelei. Am lucrat asupra pieselor ”Hamlet” şi ”Mult zgomot pentru nimic” de Shakespeare. Cu şase ani în urmă am început să scriu piese. Acum sunt regizorul propriilor mele piese. Nu caut conţinut politic şi nici nu vreau să iau o poziţie de partid. Mă interesează problemele politice, dar în sensul că politica este modul oamenilor de a trăi împreună. Aristotel spunea că omul este un animal politic.
Politica începe atunci, când noi începem să trăim împreună. Ea se datorează comunităţii, polisului. În acest sens mă interesează teatrul politic. Vreau să cercetez viaţa interioară a oamenilor şi sensul mai profund al acţiunilor lor. Mă preocupă problemele migranţilor, bolile, dificultăţile, întrebarea ce este normal şi ce este straniu. Când îl regizez pe Hamlet, mă interesează vederile lui despre lume, pentru că el spune că timpul se destramă. Aceasta este percepţia mea despre viaţa. Mă întreb cine şi ce este normal.
Am citit critica teatrală care afirmă că dvs. întotdeaună provocaţi suferinţă în spectator…
Da. Încerc să preiau un subiect, despre care este dificil de vorbit – de exemplu ceva legat cu identitatea sexuală sau alt subiect, şi să vorbesc despre problemele acestea. Încerc, împreună cu publicul, să râd de tabuuri. Aşa că spectatorilor să nu le mai fie frică să se gândească, sau să vorbească despre aceste subiecte.
De exemplu, am scris o comedie despre sinucidere. Oamenii râdeau. În unul dintre monologurilor mele vorbesc despre ce înseamnă să fii transsexual. Fac asta într-un fel foarte poetic. Oamenii încep să plângă când ascultă monologul. Atunci ei nu pot spune: ”Îl urâsc pentru că este transsexual”. Încep să-l privească pe cel diferit ca pe orice alt om.
Care este mesajul dumneavoastră despre omul răzvrătit şi despre absurdul vieţii? Cum aceste idei îşi găsesc locul în piesele dumneavoastră?
Primii trei ani din existenţa şcolii de teatru (2009-2011) au fost legate în totalitate cu răzvrătirea. Am studiat teme precum Woodstock, rock and roll, pacifismul. Atunci am montat o piesă despre ce înseamnă să fii diferit de ceilalţi. Italo Calvino a scris o nuvela despre un adolescent care decide să-şi petreacă viaţa pe un copac. Tănârul nu se izolează de societate, comunică, şi este o parte din ea, însă, locuieşte în copac. O altă piesă a fost piesa lui Camus despre tirania şi totalitarismul.
Când spun ”absurd” nu spun că fac piese din teatrul absurdului. Mă interesează absurdul din punctul de vedere a lui Camus, adică confruntarea între omul şi lumea. Omul se confruntă cu lumea şi simte absurdul vieţii sale. Cred că publicul va simţi acest absurd în piesele mele, se va trezi pentru umanitatea sa, pentru limitele sale, dar şi pentru libertatea şi nevoia unui sens împărtăşit. Sensul împărtăşit este o parte importantă din contribuţia lui Arrischianti către comunitate.
