Un spectacol despre experiențe academice traumatizante
Anii studenției: cei mai frumoși, nu-i așa? Cu bune, cu rele, studenția este acel timp de care trebuie să ne amintim cu toții ca de cea mai frumoasă perioadă a vieții noastre. Și, da, chiar e o perioadă nemaipomenită pe care o vom păstra cu noi pentru tot restul zilelor noastre. Singura problemă care se pune privește modul în care instituțiile academice actuale pot să facă această perioadă frumoasă, în ciuda, sau pentru că ele sunt organizate într-un anumit fel. Cum arată, de fapt, facultatea noastră azi? Oferă ea suficiente motive studenților să și-o amintească drept casa primitoare a tinereții lor, drept locul unde s-au format? Există oare și motive care s-o transforme într-un spațiu nesigur al abuzurilor de tot felul, un spațiu opresiv al arbitrariului în care interesul real pentru binele studentului să fie undeva pe ultimul loc? Sunt universitățile noastre expresie organizatorică a codurilor de etică pe care le afișează pe paginile lor publice? Cât de serios interiorizează profesorii și conducerile acestor instituții valorile pe care, teoretic, și le asumă? Sunt doar câteva dintre întrebările la care puteți afla un răspuns în compania unor actori pe cât de simpatici, pe atât de talentați care tocmai asta și-au propus să realizeze prin intermediul programului de rezidențe de creație Școala de Teatru Politic. Macaz și Asociația ADO (Asociația pentru Drepturile Omului) sunt cele care au susținut instituțional acest proiect.
Școala de Teatru Politic este o inițiativă care oferă studenților și absolvenților facultăților de teatru un spațiu de exersare, educație și creație. În acest cadru echipa formată din Ioana Chițu, Natalia Graur, Ruxandra Simion, Raj Alexandru și Soleială își propune să exploreze câteva istorii mai puțin plăcute despre anii formării academice. Sunt acele istorii pe care foarte mulți dintre noi le-am trecut sub tăcere pentru că atunci când trăiești în acel mediu totul pare normal și, dacă te îndoiești, tu vei fi cel cu probleme. E cam ca-n bancul cu peștii: vai, ce apă frumoasă, spune unul dintre pești. La care celălalt răspunde: care apă, eu nu văd nicio apă! Scufundați cu totul în spațiul academic românesc e foarte greu să te detașezi și să vezi că ceva e profund în neregulă cu relațiile de putere dintre profesori, dintre profesori și conducere și, în special, dintre profesori și studenți. Dar, sub ceea ce am putea numi istoriile care de mult trebuiau spuse în spațiul public din România, acest spectacol își propune să aducă la lumină experiența formativă din perspectiva teribilelor derapaje și abuzuri de care se fac vinovate cadrele didactice.
Experiențele reale ficționalizate oferă spectacolului un puternic caracter autentic, viu care este dublat de autoironie și umor, lucru care îl transformă într-o experiență aparte de la care pleci cu multe întrebări și cu dorința de rememorare a propriilor trăiri din perioada formativă. Și ceea ce oferă forță spectacolului e faptul că aceste experiențe traumatizante sunt tratate cu autoironie și umor, lucru care arată o dată în plus nu atât caracterul sinistru – deși el e indiscutabil prezent acolo – cât acel caracter absolut ridicol și hilar al comportamentelor abuzive ale cadrelor didactice.
Cum e de așteptat, spectacolul începe cu admiterea. Comisia e relaxată și autoritară: ”Hai dragă, termină, nu mai spune că ai emoții! Hai, spune ce ai de spus, că mai sunt și alții!” Ah, de câte ori n-am auzit eu vorbele astea, și de o parte și de alta a catedrei! Întregul mecanism în care tu, ca student, ești singur, în fața unei comisii formate din patru oameni, instituie un cadru suficient de stresant. Dacă oamenii mai și vorbesc și glumesc între ei, și ție îți mai aruncă periodic niște vorbe zeflemitoare, totul se transformă în ceva de neuitat. E un soi de petrecere cu oaie la proțap. În vreme ce unii beau și se simt bine, alții se rotisează și se frăgezesc la focul emoțiilor și al stresului spre bucuria celor care beau și se simt bine. În fine, după această experiență, ajungem în primul an.
În paralel cu lectura frumoaselor idealuri din codul de etică privind nediscriminarea, crearea unei atmosfere propice dezvoltării morale și intelectuale a studentului, asistăm la scene absolut halucinante în care profesoara îl hărțuiește pe student și îl discriminează flagrant pentru că are un mare handicap: e gras! Și, nu-i așa, scena nu te ține dacă ești gras! N-are a face cât de prost interpretezi. Să fii înalt și frumos e tot ce contează! Înalt ca bradul, deștept ca… și toate rolurile de bărbați mișto sunt ale tale. Și asta n-ar fi tot. Practicarea unui soi de dramatizare excesivă în care mirarea, care trebuie să însoțească o replică, este repetată ore în șir, ne arată, o dată în plus, șabloanele înguste după care este predată arta actoricească la noi. Lasă că nu pricepi nimic din ce joci, fă acolo ca maimuța ca să pari credibil. Expresia e totul! Pe nimeni nu interesează ce e în capul tău. Mimica, gestica, implicarea – asta vede publicul, asta trebuie să îi dai! Nu e mirare că avem interpreți atât de bine pregătiți expresiv, dar incapabili să priceapă o iotă din ceea ce interpretează, din mizele reale ale textului. Pe cine interesează? Emoție, trăire, expresie – asta e ceea ce contează! Și dacă profesoara îți inserează câte-un ,,Mă-ta-i curvă!” ca să te facă să înțelegi ce e mirarea, vei ieși, fără îndoială, de acolo cu o profundă înțelegere a artei actoricești!
Aventurile studentului plinuț, care se luptă cu o cură de slăbire aberantă autoimpusă și modul în care a reușit să depășească această experiență absolut halucinantă, sunt redate într-o cheie ironică, însoțite de cântec și voie bună, atât cât să pricepi, până la ultimele consecințe, penibilul, inadecvarea și scleroza agrava(n)tă a instituțiilor noastre academice.
Și, desigur, tabloul n-ar fi nici pe departe complet dacă nu am asista la jocul absolut pervers și bolnav al unui asistent al marelui maestru cu tinerele studente. Modul în care află totul despre studenți și despre viața lor intimă pentru a putea apoi să folosească aceste informații împotriva lor. Felul în care procesul de formare academică se transformă într-un joc de-a șoarecele și pisica, în care asistentul se amuză jucându-se cu emoțiile tinerelor aspirante la statutul de regizor. Totul pe fondul lecturii ritmate din codul de etică. Ce cod de etică? Care etică?
De-a lungul timpului am scris numeroase articole despre condițiile structurale care fac imposibilă aplicarea acestor minunate documente de principii afișate afară, acolo unde e vopsit gardul! Mă abțin cu greu să nu transform o cronică de teatru într-o critică a acestor condiții structurale, care contribuie sistemic la construirea spațiului nostru academic în felul în care arătă azi. O să spun doar că, în absența unei comisii de etică externe instituției, aceste comisii de etică interne sunt sublime, dar complet inoperante. În primul rând pentru că în universitățile noastre relațiile informale sunt foarte importante și te poți trezi că faci reclamație unui cadru didactic la comisia de etică, acolo unde șef e nașul/finul/amantul/vecinul/verișorul lui! Și atunci să te ții investigație obiectivă! Apoi, de nervi, oamenii se mai și reclamă. Dar, după ce se complimentează cu foc precum Becali și Dragomir, ajung la concluzia că, nu-i așa, instituția ar avea de suferit dacă s-ar face public scandalul, așa că se pune batista pe țambal. De regulă, situațiile în care cazurile sunt publice sunt cele în care conducerea instituției dorește să ,,ajute” pe cineva sau cele în care presiunea presei e prea mare și atunci se orchestrează o investigație a comisiei de etică. Cineva cu mai mult umor ar putea evalua sub aspectul artei dramatice aceste performance-uri! Fără să minimizez eforturile unor colegi profesori care chiar se străduiesc să își facă treaba, cazurile în care comisia de etică devine un instrument eficient sunt, așa cum arăta un raport al Românei Curate, mai degrabă o excepție, decât regula.
Revenind la oile noastre, este minunat că cineva s-a gândit să le ofere platforma potrivită ca să ni-i prezinte pe păstori într-o altfel de lumină și, nu-i așa?, să aibă și ele o voce și o perspectivă cu privire la stână și la ce se petrecea acolo! Doar așa putem evolua de la instituții încă marcate de discriminare, relații opresive de putere, abuzuri și șabloane pedagogice limitate la instituții deschise, care să valorizeze la modul autentic cooperarea, creativitatea și diversitatea. Nu de alta, dar ar fi atât de trist ca talentul cuiva ca Ioana Chițu sau Raj Alexandru să fie ignorat pe criterii arbitrare care nu au nicio legătură cu … teatrul, până la urmă.
