Pensiile speciale distrug coeziunea socială
Motto: M-am gândit: iată șapte puncte de acuzare împotriva guvernului: 1) Biserica, înșelarea prin superstiție, irosirea; 2) armata, corupția, duritatea, irosirea; 3) pedeapsa, pervertirea, asprimea, contagiunea; 4) marea proprietate de pământ, ura sărăcimii orașelor; 5) fabricile – asasinarea vieții; 6) beția; 7) prostituția. / Lev Tolstoi, Jurnal, Vol. 1 (Însemnare din 30 aprilie 1889), București: Ideea Europeană, 2005, p. 363.
În 2013 scriam, în scârbă, un articol despre niște orgii financiare românești: anumiți angajați de lux încasau salarii compensatorii uriașe, de sute de mii de euro, urmarea unor pseudo-concedieri (spun pseudo întrucât abundenții șomeri erau re-angajați după câteva zile, fără să restituie purcoiul de bani primiți). Prin tot felul de inginerii la limita legii, a bunului simț – niște situații de-a dreptul tragi-comice – anumiți comisari de la Supravegherea Asigurărilor și de la Comisia Națională a Valorilor Mobiliare au primit atunci de la statul român salarii compensatorii (și) de 800 de mii de euro (o speță de la Autoritatea de Supraveghere Financiară – ASF). Premierul de atunci, Micul Titulescu-Ponta, încerca, printr-un gest de solidaritate bugetară, să impoziteze aceste depravări financiare. O picătură într-un ocean de dezmăț bugetar. Nu a reușit mai nimic. Guvernul domniei sale a reușit însă să împământenească pe aceste ținuturi, unele în curs de deșertificare, pensiile speciale.
Acum se vorbește din nou de aceste adevărate petreceri financiare desfrânate, denominate politicos drept pensii speciale. Pensii speciale pentru cetățeni speciali. Să reiau întregul pomelnic de nume, funcții și trena lor de pensii și salarii obscene e redundant (au scris alții destul, aici, aici și aici etc.) E o scenetă românească derizorie care, în final, nu va duce la nici un rezultat: unii vor rămâne cu banii (și privilegiile), alții cu indignarea.
Ce vreau să spun aici despre România pensiilor speciale nu se referă la faptul că patria mumă e încă un stat cu apucături feudale (conservând cu sârg niște vechi privilegii seniorale camuflate acum sub pulpana pensiilor speciale), nici că țara noastră este într-un proces, cumva ireversibil, de scădere demografică, nici că regula de bază pe aceste meleaguri este aceea de a-ți găsi o slujbă cât mai tonifiantă (citește: undeva unde să tai, eventual, frunze la câini și să câștigi o sumă bunicică, rotunjoară). Nu, ceea ce vreau să spun aici este mult mai simplu.
Prin implementarea și conservarea acestor saturnalii financiare, într-o țară în care majoritatea angajaților, peste 70%, câștigă sub 1.700 de lei lunar, se slăbește, se distruge de-a dreptul ideea solidarității sociale și a respectului pentru legea în formele ei cele mai simple. Grecii clasici ajunseseră cumva la niște lucruri dezirabile ale sistemului lor politic. Erai cetățean, și nu metec, sclav etc., atunci făceai parte din demos (popor), prin urmare erai considerat un agathos polites (bun cetățean) și puteai participa, pe colina Pnyx, la adunarea conducătoare (isegoria). Exista o anumită egalitate în fața legii (isonomia). În România de astăzi nu există categorii de cetățeni excluse de la guvernare. Democrația îi cuprinde pe toți, bogați sau săraci, femei sau bărbați. Toți sunt prinși sub steagul republicii. Dar, vai, noi știm cum stă treaba cu fragilitatea virtuții, amenințarea la adresa virtuții civice, într-o formă de tradiție republicană, fiind determinată de facțiuni și conflicte politice[i]. Mai știm că demosul nu este un organism perfect omogen, cu interese identice. Dacă binele public nu este altceva decât bunăstarea poporului, atunci este dezirabil acel sistem care să împiedice o tendință, cumva inevitabilă, către preponderența celor puțini asupra celor mulți sau, mai pe scurt, superioritatea despotului și a paraziților săi[ii].
De-a lungul istoriei sale, România a exersat din greu aceste mecanisme politice și economice dezechilibrate, cu o clasă socială minoritară exersându-și practicile despotice pe un popor mai mereu umilit. În Istoria partidelor politice în România, A. D. Xenopol scria despre cât de uimit se arătase însuși Kiseleff, în vremea Regulamentelor Organice, de lăcomia și rapacitatea boierilor români[iii] (și Kiseleff venea totuși din Rusia Țaristă, nu era chiar un novice în materie de…). Istoria despotismului parazitar-avantajos este lungă la români. Ultimele forme s-au desfășurat/se desfășoară sub ochii noștri: trivialitățile despotic-financiare ale regimului Băsescu, continuate într-o formă agravantă sub guvernarea ulterioră a tandemului Ponta-Tăriceanu. Acum un nou val de aspiranți-pensionari bat la porțile ușii ce oferă dulcegăriile pensionării-(re)angajări. Lac să fie, că broaștele sunt destule!
Sigur, toate acestea, ni se explică, nu înseamnă nimic în termeni financiari. Ce înseamnă, la o țară de aproape 20 de milioane de locuitori, 1,3 miliarde de euro pentru 100 și ceva de mii de pensionari de lux? O nimica toată vor spune unii (puțini). În măsura în care aceste categorii privilegiate de cetățeni au meserii istovitoare și periculoase, mult mai periculoase comparativ cu cele ale românilor ordinari, un exercițiu financiar de o asemenea amploare nici măcar nu răsplătește pe deplin osteneala concetățenilor noștri greu trudiți. Așa pare, că în societatea abundenței se vor fi bălăcind doar unii. Dar nu, ceea ce se distruge prin aceste aranjamente financiare românești este ceva mult mai concret. Se distruge coeziunea socială și încrederea în politică. Nici un cetățean onest, care-și câștigă existența într-un mod cât de cât corect, nu va mai pune vreun preț pe termenii justiție socială, solidaritate, egalitate de șanse, patriotism, spirit civic. Vasta majoritate a oamenilor învață (și mai abitir) să înjure vârtos. Citiți comentariile la un banal articol din presa scrisă (despre inegalitățile economice și sociale via pensii și salarii luxuriante) și veți pute calcula singuri gradientul urii sociale din societatea noastră. Într-un ipotetic caz de război, cum l-ar putea mobiliza generalul cu mii de stele, Oprea, pe un român oarecare să-și pună viața la mezat în luptele pentru apărarea unui Mărășești oarecare? Cum? OK, lumea politicii se află în peșteră, acolo unde adevărul este impalpabil. Și totuși, Plamenatz ne spune că oamenii apreciază democrația datorită drepturilor și oportunităților pe care le oferă tuturor. Când aceste drepturi nu le mai sunt respectate, în măsura în care sunt raționali, oamenii vor prefera alt regim[iv]. Semințele mâniei au fost aruncate mai demult. Și se dezvoltă încet și sigur.
[i] Robert A. Dahl, Democrația și criticii ei, Iași: Institutul European, 2002, p. 39.
[ii] Ibidem, pp. 38-41.
[iii] A. D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, [a se vedea în special Capitolul VII, ʻPartidele în vremile Regulamentului Organic (1828-1834)ʼ, pp. 140-159], București: Albert Baer, 1910.
[iv] John Plamenatz, Democracy and Illusion, London: Longman, 1973.
