O convorbire cu expertul de bună guvernare despre falsa dilemă că România ar fi ori ţara procurorilor, ori ţara corupţilor, despre speranţa pentru modernizare socială şi judiciară din România astăzi, despre fenomenul LCK şi rolul viitorului parchet european în Europa de Est, dar şi despre cum arată anticorupţia românească, când este văzută dinspre Chişinău
Codru Vrabie este activist civic, trainer şi consultant pe teme legate de bună guvernare, transparenţă, responsabilitate şi integritate în sectorul public, contribuind la mai multe măsuri de reformă în justiţie şi administraţia publică. Licenţiat în ştiinţe juridice şi politice (România, Bulgaria, Statele Unite), respectiv masterat în ştiinţe administrative şi afaceri europene (România, Olanda, Spania), Codru lucrează din 1998 pentru societatea civilă din România. Din 2010, Codru lucrează în cadrul programului Lideri pentru Justiţie, care este replicat din 2017 şi în Republica Moldova. Din aprilie 2018, Codru s-a alăturat echipei telegraful.net, unde lucrează la seria de podcasturi „Ipoteze,” un proiect al Asociaţiei Curaj Înainte.
Domnule Vrabie, de ceva timp, afirmaţi pe blog sau în mediile româneşti că justiţia din România pare să fie la o răscruce. În opinia dvs. „politicienii aflaţi la guvernare trag de ţesătură, de urzeală, de orice capăt de aţă, doar-doar or reuşi să schimbe ceva (în beneficiul lor).” Pe de altă parte, „tot de doi ani, o parte din societate, alţi politicieni, unii experţi de la Bruxel, Strasburg şi Veneţia, alături de magistraţii înşişi, se opun oricărei schimbări.” Credeţi că românii au nevoie de altceva în discuţiile publice privind justiţia. Ce lipseşte din aceste discuţii publice? Ce nu înţeleg bine susţinatorii guvernului, în demersul lor de-a se opune „abuzurilor” din „epoca de aur” a anticorupţiei şi ce nu înţeleg bine cei care o consideră infailibile pe Laura Kövesi şi pe DNA?
Lipseşte o formă de acceptare. Fiecare dintre aceste tabere este blocată în propria retorică. Nimeni nu face pasul firesc, de-a asculta, de-a înţelege şi de-a accepta că şi cealaltă parte poate avea un punct de vedere valid. De exemplu, nici chiar DNA nu pretinde că-i infailibil, dar susţinătorii DNA glorifică şi mitologizează instituţia. Pot înţelege nevoia unor poveşti de succes, dar e mult mai înţelept să nu ne pierdem capul.
Dacă ne uităm ceva mai sistematic la ce ni se întâmplă, cred că avem mai multe şanse să descoperim ce e relevant şi ce nu. Ştim, cel puţin de vreo 15 ani, că avem de rezolvat nişte probleme legate de corupţie şi nişte probleme legate de justiţie. De asemenea, mai ştim şi că avem probleme legate de supremaţia legii. Nevoia de simplificare a mesajelor politice ne-a adus în situaţia în care toate aceste probleme sunt puse în aceeaşi oală. Dar ele sunt destul de diferite şi n-ar trebui tratate la gramadă.
Din perspectiva supremaţiei legii, ne aflăm în situaţia că nu-i deloc uşor să înţelegi care e legea aplicabilă. Avem prea multe legi care se bat cap în cap, iar practica ordonanţelor de urgenţă ne debusolează complet. Statistic, în fiecare săptămână din ultimii 20 de ani, România a adoptat câte 6 legi în Parlament şi câte 2 ordonanţe de urgenţă la Guvern. Este aproape imposibil să respecţi legea, mai ales în condiţiile în care oficialii din administraţia publică au o putere discreţionară disproporţionat de mare în interpretarea legii. Iar situaţia este cu atât mai dificilă când practica ordonanţelor de urgenţă ocoleşte, de fapt, separaţia puterilor în stat.
Mecanismele de verificare şi control chiar nu pot face faţă; cele administrative nu sunt deloc sensibile la nevoile şi drepturile cetăţeanului, iar cele judiciare nu au capacitatea de-a soluţiona imensul număr de plângeri din partea cetăţenilor într-un termen rezonabil. Prin urmare, inflaţia legislativă deja menţionată conduce, în mod natural, la corupţie. Exact asta s-a întâmplat în anii ‘90, iar cetăţenii au învăţat, în urmă cu mult timp, că era mai avantajos să plătească o şpagă şi să obţină exact ce aveau nevoie, decât să piardă timp şi nervi în lupta cu statul. Aşadar, pe lângă încălcarea supremaţiei legii şi a separaţiei puterilor, se ajunge şi la încălcarea sistematică a drepturilor fundamentale.
Şi toate astea sunt fenomene sociale care s-au consolidat pe parcursul anilor ‘90 şi la începutul anilor 2000. Tot atunci au apărut şi primele voci care arătau că, prin încălcarea supremaţiei legii, a separaţiei puterilor şi a drepturilor fundamentale, România începuse să aibă o problemă cu statul de drept. Simplul fapt că aveau loc alegeri democratice şi că transferul de putere se făcea fără conflicte făţişe între actorii politici de la putere şi cei din opoziţie nu mai era de-ajuns. Dacă suntem oneşti, când ne privim în oglindă, ăsta e cel mai important motiv pentru care a şi apărut faimosul MCV—Mecanismul de Cooperare şi Verificare, instituit de Uniunea Europeană.
Soluţia adoptată de România nu a fost să ia măsuri pentru eliminarea cauzelor, ci pentru cosmetizarea efectelor. Mai exact, legislaţia a rămas la fel de haotică, incapacitatea administrativă şi cea judiciară au rămas la fel de ridicate, însă România a inventat o instituţie care să facă un fel de curăţenie, faimosul DNA. Şi, pentru o perioadă de timp, instituţia asta a dat nişte rezultate, dar mie mi-era evident că aceste rezultate nu puteau dura prea mult timp, nu puteau fi sustenabile—pentru că nu au fost eliminate cauzele.
Astfel, ceea ce vedem azi în peisajul politic românesc sunt tot efecte ale unor decizii care nu au fost luate niciodată. Discuţia despre corupţie şi anticorupţie ocoleşte exact cauzele pe care le-am menţionat mai devreme, adică imposibilitatea de-a respecta legea—sau costurile exagerat de ridicate ale respectării legii. Asta afectează, evident, şi modul de funcţionare a justiţiei. Era firesc să apară corupţie şi în justiţie, dacă toate celelalte soluţii erau extrem de scumpe—bine, poate e prea dur să spun «corupţie», dar mă refer la o formă de pervertire a justiţiei, prin diverse tipuri de abuzuri.
Din nefericire pentru noi toţi, politicienii noştri sunt suficient de comozi (şi de populişti) încât să nu atace cauzele problemelor, la rădăcină. Prin urmare, şi soluţiile de reformă sunt, la rândul lor, problematice. Iar ultimii 2 ani ne arată faţa cea mai urâtă a acestui populism, pentru că se suprapune cu nevoia unor politicieni de-a-şi scăpa pielea, de-a nu face puşcărie. Celor aflaţi acum la putere le este foarte la îndemână să modifice legile justiţiei şi codurile penale în sensul de-a se scoate pe ei înşişi basma curată. Iar celor din opoziţie le este foarte la îndemână să demonizeze tot ce fac cei de la putere, fără să se aplece asupra cauzelor care ne-au adus în această situaţie.
Folosindu-se de textul constituţional care spune că procurorii activează sub autoritatea ministrului justiţiei, puterea de la Bucureşti încearcă să-şi subordoneze politic activitatea procurorilor, ba chiar şi a judecătorilor, dacă se poate. Efectul imediat poate fi că scapă de închisoare câţiva politicieni, însă efectul pe termen lung este că statul român îşi poate pierde capacitatea de-a mai trage la răspundere orice infractori—violatori, tâlhari, jefuitori, escroci sau criminali, nu doar corupţi.
Pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, în goana lor nebună pentru adoptarea acestor legi (care conţin şi câteva idei bune, deşi formulate prost), cei aflaţi acum la putere au mai reuşit performanţa de-a perverti încă două mecanisme fundamentale ale statului român: curtea constituţională şi avocatul poporului. Mai exact, pentru că ordonanţele de urgenţă nu pot fi atacate decât de avocatul poporului, am ajuns în situaţia că această instituţie nu se mai îngrijeşte de protejarea drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, ci de protejarea drepturilor închipuite ale politicienilor de la putere.
Şi, pentru că deciziile de la curtea constituţională nu pot fi controlate sau verificate de nicio altă instituţie din România, politicienii de la putere s-au îngrijit să obţină o majoritate favorabilă în sânul curţii. Astfel, ei pot acum să contorsioneze şi să pervertească toate principiile statului de drept cu încuviinţarea explicită a curţii constituţionale. Ilustrativ în acest sens mi se pare faptul că onorata curte constituţională a ajuns să încalce, ea însăşi, principiul separaţiei puterilor în stat: în anumite situaţii se comportă ca a treia Cameră a Parlamentului, dictând cum trebuie să arate legea; în alte situaţii se comportă ca o mega-curte supremă, hotărând ce anume i se pare ilegal.
Situaţia asta este deja inacceptabilă, iar răspunderea pentru corectarea acestor derapaje grave de la principiile statului de drept este egal distribuită printre politicienii români, adică inclusiv la nivelul Preşedintelui sau a celor din opoziţia parlamentară. Eu cred că există soluţii foarte simple la problemele identificate, dacă politicienii noştri ar avea dispoziţia să asculte toate argumentele şi să facă un pact cu următoarele puncte, pe care să le aplice cu sfinţenie, în cel mai scurt timp:
- respectarea textului constituţional şi a jurisprudenţei de la curtea constituţională în privinţa ordonanţelor de urgenţă—asta ar însemna să nu mai avem mai mult de 2-3 ordonanţe într-un an, adică ele să fie folosite cu adevărat numai în cazuri de urgenţă;
- explicitarea textului constituţional care se referă la autoritatea ministrului justiţiei asupra procurorilor, cu scopul de-a le asigura procurorilor independenţa de factorul politic (Parlamentul poate adopta o lege în acest sens, preferabil prin consens);
- renunţarea la soluţionarea conflictelor politice prin utilizarea majorităţii politice de la curtea constituţională şi asumarea explicită a protejării statului de drept (supremaţia legii, separaţia puterilor, drepturile omului) în tandemul format de avocatul poporului şi curtea constituţională;
- revizuirea legislaţiei în sensul de-a elimina puterea discreţionară a oficialilor din administraţia publică, astfel încât cetăţenilor să le fie mai uşor să respecte legea decât s-o încalce, iar noi să ne recăpătăm încrederea în instituţii;
- introducerea unor măsuri de creştere a capacităţii administrative şi judiciare, pentru a soluţiona plângerile cetăţenilor cu bună credinţă, într-un termen rezonabil, mai ales în spiritul legii (aici includ şi măsuri de prevenire a corupţiei, cu mijloace manageriale).
Aţi comparat cu un jug pus asupra justiţiei intrarea în vigoare a OUG 7. Prin această ordonanţă de urgenţă, a fost întărită secţia de investigare a magistraţilor, care a fost scoasă de sub controlul procurorului general, dând posibilitatea guvernului să intervină direct în sistemul judiciar. Ce s-a întâmplat în domeniul justiţiei în săptămânile după introducerea OUG 7? Pune ea capăt proiectului de modernizare socială şi politică a României, în care justiţia a fost considerată un element cheie? Şi care ar putea fi soluţia pentru relaţiile dintre justiţie şi sistemul politic, astfel încât România să nu rămână răstignită între cele două extremităţi – fie „ţara procurorilor,” care îi bagă pe politicieni la puşcărie, fie, dimpotrivă, ţara unde politicenii corupţi îi neutralizează şi-i distrug pe magistraţii care li se opun (Laura Kövesi fiind deja acuzată penal în două dosare separate)?
Eu nu pot accepta logica asta, fie hăis, fie cea. Mi se pare extrem de periculos să credem că România nu poate exista în armonie, c-ar trebui să fie ori ţara procurorilor, ori ţara corupţilor. Eu prefer să dispară tentaţiile de corupţie, iar procurorii să rămână mai degrabă anonimi. De aceea am şi accentuat ideea de masuri de prevenire a corupţiei, pentru că acestea nu ţin de justiţie, ci de felul în care managerii de instituţii îşi conduc activitatea în beneficiul oamenilor obişnuiţi.
De exemplu, m-a bucurat tare mult vestea ca Parlamentul şi Consiliul European au ajuns la un acord privind viitoarea directivă europeană privind protecţia avertizorilor de integritate. Un şef de instituţie, dacă-i de bună-credinţă şi suficient de inteligent, va şti cum să folosească acest cadru legal pentru a-şi curăţa instituţia de cei tentaţi de corupţie şi pentru a-şi corecta procedurile care fac dificilă respectarea legilor în vigoare. Bine, probabil că şi procurorii vor beneficia de informaţii mult mai bune, pentru o perioadă de timp—dar ăsta e rolul lor, să ne protejeze pe noi, cetăţenii cinstiţi, de tot felul de hoţi.
Dar să revin la OUG 7, să nu credeţi că vreau să ocolesc răspunsul. Prin prevederile pe care le-aţi menţionat, ministrul justiţiei îşi subordonează politic un număr de procurori (secţia de investigare a magistraţilor), prin care poate pune presiune pe orice alt magistrat. Să nu uităm că şi inspecţia judiciară se află la cheremul aceluiaşi ministru. Mecanismul e simplu de intuit: dacă un procuror începe o anchetă împotriva unui prieten politic al ministrului, acel procuror poate fi intimidat prin inspecţia judiciară sau prin secţia de investigare a magistraţilor. Dacă procurorul merge mai departe şi trimite dosarul în instanţă, aceleaşi două instrumente pot fi utilizate de ministru împotriva judecătorilor care preiau cazul. Ah, şi nici nu vreau să mă gândesc cum ar putea fi folosite aceste instrumente, dacă va fi vorba de vreun duşman personal al celui care ocupă funcţia de ministru al justiţiei, pentru că e înfricoşător.
Astfel, OUG 7 reprezintă un punct de cotitură în evoluţia statului de drept, în care justiţia nu este un element-cheie, ci o victimă directă. Însă am explicat deja, mai devreme, că justiţia nu a fost niciodată un element-cheie în modernizarea socială şi politică a României din ultimii 30 de ani, ci mai degrabă a fost Cenuşăreasa de la care toată lumea aştepta să facă mâncare şi curăţenie în casă. Pentru o perioadă foarte scurtă de timp, justiţia noastră a fost văzută ca o prinţesă, dar şi-a pierdut pantoful şi s-a transformat înapoi în Cenuşăreasă, acum fiind mai muncită şi mai umilită decât înainte.
Iar pantoful Cenuşăresei, în cazul justiţiei române, a fost protocolul de colaborare cu serviciile de informaţii. De-acolo au început să se vadă toate celelalte probleme care nu mergeau bine. Mai ales de când a fost expusă public colaborarea dintre DNA şi SRI, putem spune că politicienii şi-au dorit să readucă justiţia în poziţie de slugă, exact ca mama vitregă şi surorile din poveste. Iar aici se nasc două întrebări naturale:
- Oare există vreun prinţ care s-o caute pe această Cenuşăreasă? Dacă da, sper să nu vină tot cu pantoful ăla, pentru că nu avem nevoie de-o justiţie care să se bazeze pe colaborarea secretă cu serviciile de informaţii.
- Dar Cenuşăreasa însăşi, odată scăpată din poziţia de slugă, este cu adevărat pe-atât de minunată pe cât ne-a fost descrisă până acum? Sper să se poată reinventa, pe baza pactului discutat mai devreme—poate să nu fie chiar o prinţesă, dar măcar să fie o femeie cu capul pe umeri şi cu picioarele bine înfipte în pământ.
Cu alte cuvinte, cred că suntem chiar în punctul de inflexiune, dar numai oamenii din sistemul de justiţie ne pot demonstra dacă au puterea de-a resuscita principiile statului de drept. De la ei trebuie să vină imboldul pentru întreaga societate, pentru că politicienii sunt necredibili într-un astfel de demers. Din fericire, vedem că există cetăţeni care doresc o schimbare în bine a justiţiei, pentru că-i vedem în demonstraţiile publice, în străzile şi în pieţele din întreaga ţară. Din păcate, ei înca nu ştiu să articuleze exact ce-şi doresc, iar ăsta e unul dintre motivele pentru care se lasă atraşi de mirajul unor personaje de tip mesianic.
Dar vedem că există şi magistraţi care ştiu să pună piciorul în prag. Nu mă refer doar la cei care au manifestat pe treptele instanţelor de judecată din ţară, nici doar la cei care au scris memorii în atenţia experţilor de la Bruxel, Strasburg şi Veneţia. Mă refer în primul rând la acei profesionişti tăcuţi, care-şi fac meseria fără să se-ncline în faţa politicienilor—la ei ne e nădejdea, pentru că ei au făcut pasul înainte, denunţând deficienţele sistemului, chiar după adoptarea OUG 7. Datorită lor au apărut deja nişte modificări în OUG 12, iar unii membri CSM sunt acum propuşi spre revocare, pentru că nu şi-au reprezentat cu demnitate colegii magistraţi, în conflictul acesta cu politicienii.
Faceţi parte dintr-o elită care a avut viziune pentru modernizarea României, pentru deschiderea politicii către noi jucători, noi interese sociale, pentru înlocuirea elitelor corupte ale tranziţiei cu minţi şi mâini mai curate, pentru o Românie în care legătura dintre cetăţeni şi instituţii ar fi una matură, democratică. Pentru oameni ca dvs., probabil că „reformele” din justiţie reprezintă o distrugere a ceea ce a fost construit în anii precedenţi. Dar cum ar arăta o viziune modernizatoare „actualizată,” care să ţină cont de ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani, realităţile României profunde şi actualele balanţe interne şi externe privind justiţia? Cine ar putea să se lupte pentru această viziune, dacă susţinatorii anticorupţiei doresc doar o simplă întoarcere la „epoca de aur” a anticorupţiei dinainte de 2017?
Epoca „de aur” a anticorupţiei dinainte de 2017 era calpă, aşa că nu-mi doresc să ne întoarcem acolo. Nu vreau să văd o prinţesă care-şi datorează transformarea unui pantof. Nu vreau o justiţie care să pară independentă, în timp ce e ţinută-n lanţ de serviciile de informaţii. Eu îmi doresc o justiţie care să fie cu adevărat profesionistă, iar pentru asta ştiu că are nevoie de independenţă şi de resurse adecvate, dar şi de legi «cu mintea-n cap». Da, ce s-a întâmplat în ultimii 2 ani e îngrozitor, dar era de aşteptat. Nu mi-am dat seama la timp, astfel încât să pot avertiza asupra pericolului, dar acum îmi dau seama că era firesc ca lucrurile să se îndrepte în această direcţie.
Acuma, desigur, povestea de succes e mult mai interesantă atunci când obstacolele care trebuie depăşite sunt mai mari. Cu alte cuvinte, încercările prin care trece justiţia de 2 ani încoace pot face povestea mult mai atractivă şi mai interesantă decât dacă reformele ar fi reuşit pe tăcute. Dar ce mi se pare cu adevărat important este că oamenii din justiţie şi-au căutat şi şi-au găsit resursele pentru a se împotrivi direcţiei greşite. De-acum mai rămâne doar să găsească direcţia cea bună. Şi cred că direcţia cea bună este dată de cele 5 puncte pe care le-am discutat mai devreme, adică de un pact care, în esenţă, să conducă la atingerea a 3 obiective simple:
- politicienii să renunţe la subordonarea politică a justiţiei;
- magistraţii să-şi respecte statutul, cu integritatea şi cu demnitatea neştirbite;
- iar cetăţenii să-şi recapete încrederea în stat, în lege, în instituţii.
Ştiu ca nu-i uşor ce spun eu aici. Dar asta e aspiraţia absolut naturală a oricărui om de bună-credinţă, asta ar fi trebuit să facem încă de-acum 30 de ani—sau măcar de-acum 20. Ne aflăm în faţa unui examen de maturitate pentru întreaga societate românească, unul în care sa ne dăm seama că mulţi dintre românii care au ales să plece în străinătate au făcut-o şi din cauză că aici era prea costisitor să respecte legea. Şi să reaşezăm societatea pe un făgaş normal, în care cel mai avantajos e să respecţi legea şi regulile competiţiei loiale, nu să te căciuleşti în faţa unor pungaşi care te vor menţine în stare de slugărnicie câtă vreme au putere.
Da, m-am implicat inclusiv în reforma electorală din 2015, cu speranţa că noii actori politici vor putea aduce un suflu nou pe scena politică. Dar încă nu mi-au fost confirmate aşteptările, pentru că noile partide şi oamenii noi din politica românească încă nu au reuşit să articuleze o viziune despre cum ar trebui să arate succesul—nu doar în justiţie, ci în întreaga societate. Sigur că noii actori politici sunt importanţi, pentru că s-au luptat să nu permită alunecarea României către autoritarism, dar încă nu m-au convins că ştiu ce trebuie pus în loc, încă nu au pus pe masă o ofertă alternativă suficient de atrăgătoare. Poate că mai au nevoie de timp, însă mi-e teamă că nu au suficientă claritate pentru a reuşi să convingă în campaniile electorale ce urmează. Mi-e teamă ca vor continua să-şi consume resursele, energia, timpul şi nervii, luptând contra celor care vor să învie vechiul. Iar eu cred că e nevoie să-şi canalizeze resursele înspre naşterea noului, astfel încât să ne economisească energia, resursele şi nervii nouă, celorlalţi cetăţeni de bună-credinţă.
Din fericire, însă, aşa cum spuneam mai devreme, cred că-n interiorul sistemului de justiţie există deja un nucleu de profesionişti capabili să definească viziunea pentru viitorul statului de drept de la noi. Dacă aceşti „oameni ai dreptăţii” (cum îmi place mie să le spun) se vor bucura şi în continuare de sprijin din partea societăţii civile şi din partea noilor actori politici, eu am convingerea că partea cea mai interesantă a (r)evoluţiei abia acum începe. Sper doar că „oamenii dreptăţii” vor găsi şi un mecanism eficient prin care sistemul de justiţie să dea socoteală în faţa cetăţenilor, de o manieră similară celei în care le cerem socoteală primarilor, consilierilor locali, miniştrilor, parlamentarilor şi preşedintelui republicii.
Candidatura Laurei Codruţa Kövesi pentru şefia procuraturii europene provoacă sentimente contrare în România, unii considerând-o un fel de sfântă sau mucenică a anticorupţiei, alţii referindu-se la ea ca la o forţă demonică de represiune arbitrară. După ce anticorupţia din România a fost redusă la persoana LCK şi după ce, prin afirmări mediatice şi ordonanţe de urgenţă, statul român și-a dat verdictul despre ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani, pare că acum are loc un nou conflict între susţinatorii şi oponenţii LCK la nivel european. Oare această nouă luptă privind LCK nu este o luptă pentru o nouă evaluare a anticorupţiei – ca şi cum, după ce LCK a pierdut meciul acasă, poate că ar câştiga cu goluri în străinatate? În acest context ce rol aşteptaţi să joace procuratura europeană în România (şi în general în partea estică a UE), după ce va deveni operaţională în 2020-2021? În timp ce unii se uită la ea cu speranţa că procuratura europeană s-ar putea opune lobby-urilor autohtone dubioase, alţii sunt indignaţi că anticorupţia de genul LCK este o formă de autocolonizare…
E foarte ofertantă comparaţia cu fotbalul, pornind de la ideea de goluri marcate în străinătate. Asta mi-aduce aminte de Unirea Urziceni, o echipă românească pe care am văzut-o pe cele mai înalte culmi ale performanţei între 2007-2010, cu participări la nivel înalt în Cupa UEFA şi Liga Campionilor, după care s-a desfiinţat în 2011. Exact ăsta e pericolul şi aici, pentru că nu ştim cu adevărat care a fost motorul succesului pentru DNA, în timpul cât dna Kövesi a condus instituţia—la fel am păţit cu Dan Petrescu, antrenorul de la Unirea Urziceni, care nu a mai obţinut niciun succes notabil după 2012.
Cu alte cuvinte, eu nu găsesc niciun indicator concret la care să mă uit şi să-mi explice fără părtinire, fără putinţă de tăgadă, cariera dnei Kövesi. Nu-l găsesc nici în perioada cât a fost procuror general al României (2006-2012), nici în perioada cât a fost procuror-şef DNA (2013-2018). În egală măsură, nu găsesc nici motivul pentru care a fost demisă de ministrul justiţiei (cu concursul curţii constituţionale) în 2018. Obiectiv, nu ştim dacă perioada petrecută la DNA poate fi calificată drept un succes irefutabil sau doar o încununare a unei serii de abuzuri (inclusiv legate de protocoalele secrete cu SRI).
Ştim doar că, subiectiv, dna Kövesi a părut ca mulţumeşte setea de dreptate din societatea românească, pedepsind politicieni corupţi. Din acest motiv, societatea pare să-i confere dnei Kövesi un cec in alb, o încredere nemărginită, ba chiar să-i ierte unele deficienţe, cum ar fi plagiatul din teza de doctorat, relaţia neprincipială cu serviciile de informaţii, eşecul unor dosare de mare răsunet, strategia de comunicare cu dublă măsură în dosarele cu politicieni sau lipsa unor explicaţii de bun simţ cu privire la unele activităţi ale personalului din subordine.
Aşadar, persoana dnei Kövesi, deşi centrală în acest scandal, nu mai este foarte relevantă. Scandalul se poartă peste capul dnei Kövesi, mai degrabă în registrul unor principii despre care unii oameni cred că dumneaei le întrupează. Iar esenţa este dată, aşa cum am discutat mai devreme, de percepţiile actorilor politici cu privire la statul de drept. Politicienii aflaţi la guvernare (tabăra anti-Kövesi) pun accentul în primul rând pe majoritatea democratică rezultată din alegeri şi, parţial, pe supremaţia legii, însă numai până acolo unde se găsesc încurcaţi de respectarea drepturilor omului şi de separaţia puterilor în stat. Abuzurile înfăptuite asupra ultimelor două, cu concursul avocatului poporului şi al curţii constituţionale, nu pot contrabalansa eventualele abuzuri pe care le-ar fi comis DNA. Politicienii aflaţi în opoziţie (tabăra pro-Kövesi) pun accentul în primul rând pe supremaţia legii (aşa cum era ea, strâmbă, în vremea protocoalelor) şi pe separaţia puterilor, dar se încurcă acolo unde sunt confruntaţi cu posibile abuzuri împotriva drepturilor omului (în cazul politicienilor care ar fi fost anchetaţi selectiv).
Din aceste motive am spus, încă de la începutul acestui interviu, că lipseşte o formă de acceptare a realităţilor, că ambele tabere sunt blocate, fiecare, în propria retorică. Şi e foarte periculos să păstrăm în spaţiul public această formă de talibanizare, pentru că ea se combină extrem de nefericit cu populismul, cu dezinformarea, cu mitologizarea unor persoane publice. Iar rezultatul unei astfel de combinaţii nu poate fi niciodată unul pozitiv, aşa cum vedem în tendinţele autoritare din Ungaria, Polonia, Moldova, Austria sau chiar Statele Unite—ori cum vedem în confuzia generalizată din Marea Britanie.
Prin urmare, dacă reuşim să ne ferim de aceste tendinţe, putem observa că numirea procurorului european pentru protejarea intereselor financiare ale UE nu e ceva deosebit. Procesul de codecizie între Parlament şi Consiliu merge neabătut înainte, după ce experţii europeni în materie au decis asupra listei scurte cu 3 candidaţi. Pe undeva, e de înţeles că UE şi-ar dori un procuror din Europa de Est, pentru că asta ar consfinţi, la nivel politic, că procesul de integrare a noilor state-membre se află pe drumul cel bun. În egală măsură, însă, cred că decidenţii de la Bruxel sunt conştienţi că există pericolul de-a vulnerabiliza instituţia Parchetului European încă dinainte de înfiinţare—dar asta e o decizie pe care şi-o asumă în faţa electoratului, o decizie pentru care vor da socoteală.
Iar în România, după ce se va lua decizia, indiferent dacă dna Kövesi va obţine postul sau nu, lucrurile vor continua la fel ca până acum. Pentru că scandalul are o logică electorală, în primul rând legată de alegerile prezidenţiale din noiembrie 2019. În funcţie de decizie, e posibil ca logica electorală a scandalului să se extindă şi asupra alegerilor europene mai recente, din luna mai, ori asupra alegerilor locale şi parlamentare, mai îndepărtate, din 2020. Cert este că Parchetul European va avea mult de lucru în România, mai ales din perspectiva acuzelor de furt din fondurile europene sau chiar a celor de necheltuire a fondurilor.
Vom vedea ce ne va aduce anul viitor. De fapt, cu echipa de la telegraful.net, începem chiar din această primăvară o nouă serie de podcasturi dedicate alegerilor din acest an. Vom lucra în special în beneficiul celor născuţi în anii 2000±2, pentru că ei au ocazia să voteze acum, pentru prima dată în viaţă. Mai exact, vom avea două abordări în privinţa acestor podcasturi despre alegeri: unele vor avea rolul de-a culege nevoile de informare ale studenţilor şi liceenilor, pentru că vom merge către ei, să aflăm exact ce-i interesează; celelalte vor avea rolul de-a răspunde la întrebări, cu ajutorul unor invitaţi speciali (profesori de drept şi de ştiinţe politice, activişti civici, poate chiar foşti deputaţi europeni şi actuali candidaţi).
În ultima perioadă, dvs. faceţi mult training, inclusiv în Republica Moldova. Cum arată lupta în domeniul justiţiei din România, când este văzută dinspre Chişinău? În timpurile bune ale anticorupţiei, experţii români se lăudau că DNA putea fi considerată un model demn de-a fi exportat în regiune, iar modelul părea să fie dorit, de exemplu, de moldoveni şi de bulgari. Oare nu s-a întâmplat invers, iar România de fapt a importat inspiraţie din regiune în sens opus, pentru a intări influenţa politică în justiţie?
Acesta este al treilea an consecutiv în care, alături de colegii din programul LEAD, instruim tinerii jurişti din Moldova. Programul este concentrat pe abilităţi şi cunoştinţe de leadership, fiind similar programului Lideri pentru Justiţie din România—cu care am ajuns la a zecea ediţie. În sânul sistemului de justiţie, şi în Moldova există „oamenii dreptăţii” care înţeleg foarte bine că e mai bine să înlături cauzele unei probleme, nu doar să cosmetizezi efectele. Din perspectiva asta, m-am bucurat să aflu încă de la început că oamenii care lucrează în justiţie nu se uită cu ochelari de cal la modelul românesc de la DNA, fără să-i vadă şi defectele. Poate că lor le-a fost mai uşor decât colegilor bulgari, pentru că Moldova are un Centru Naţional Anticorupţie (CNA), care şi-a propus să replice experienţa DNA, dar nu are toate pârghiile necesare. Pe undeva, e firesc, pentru că sistemele de drept şi modul de organizare a statului nu sunt identice între România şi Moldova.
Însă, dacă ne uităm la politicieni, sigur că lucrurile stau altfel. Şi acolo există politicieni care, din comoditate, din populism, din neştiinţă de carte sau din ticăloşie, pervertesc legile şi instituţiile. DNA ar putea fi un model bun, dar numai dacă se potriveşte cu arhitectura celorlalte instituţii, iar aici există deja un impediment: statutul procurorilor din România e destul de diferit de statutul procurorilor din Moldova sau din Bulgaria, deci e greu de făcut un „transplant.”
În egală măsură, mai trebuie îndeplinită o condiţie, pe care nici măcar România nu a fost în stare s-o respecte până la capăt: un parchet specializat anticorupţie are sens numai dacă sunt puse în aplicare măsuri de prevenire a corupţiei în fiecare instituţie publică şi dacă există mijloace de control administrativ, prin care să verificăm că măsurile preventive sunt corect aplicate. Iar capacitatea administrativă a Moldovei e inferioară Bulgariei, ceea ce înseamnă că modelul e mai dificil de aplicat.
Dar revin la politicieni, pentru că se poate argumenta că România s-a inspirat mai degrabă din modelele negative din vecini. Asta ar însemna că politicienii români ar fi avut, cândva, bune intenţii, dar s-au ticăloşit pe parcurs, nu? Ei, bine, nu cred în acest scenariu. Aşa cum am explicat la începutul interviului, nu e clar dacă politicienii români au avut tot timpul cele mai bune intenţii. Nu zic c-ar fi fost tot timpul nişte ticăloşi, dar zic că nu aveau nevoie să se inspire din vecini. Politicienii noştri, români, moldoveni sau bulgari, nu-s chiar atât de diferiţi pe cât ne-ar plăcea nouă să credem—dacă pot mobiliza alegătorii doar din vorbe, fără să consume resurse, timp, energie, o vor face! Sunt la fel de cinici şi de populişti, din păcate.
Faptul că expertiza dvs. este căutată în Republica Moldova mă pune să vă mai întreb ceva despre viziunea modernizatoare pentru ţările din regiunea noastră. Ce viitor va avea ea în regiunea noastră, dacă n-ar fi mai practicată din poziţia unei dominaţii sau hegemonii a „valorilor liberale”? Ani de zile părea că această viziune modernizatoare, concomitentă cu anticorupţia, era un curent foarte puternic în România. Dar oare această putere n-a provocat o şi mai puternică rezistenţă la însăşi modernizarea societăţii româneşti? Unde este mai dificil de înfaptuit modernizarea socială – în România, care deja face parte din UE, dar unde oamenii au obosit şi nu mai au simţul direcţiei de urmat în progresul social – sau în ţări precum Republica Moldova sau Republica Macedonia de Nord, unde UE este văzută din afară şi ar putea să mobilizeze societatea în jurul anumitor eforturi?
Expertiza mea nu este chiar «căutată» în Republica Moldova—pur şi simplu, alături de o echipă inimoasă, am propus un proiect, am arătat că proiectul similar din România a dat rezultate bune, iar un finanţator a crezut în succesul proiectului nostru. Şi ne bucurăm că putem folosi limba română şi în Moldova, pentru că asta face transferul de cunoştinţe mult mai uşor.
Întrebarea, însă, cred ca pune prea mult accent pe anticorupţie. Aşa cum arată prietenii Sorin Cucerai şi Barbu Mateescu, în multe din poziţiile lor publice, chestiunea ţine în primul rând de modernizare. Mă refer la înlocuirea reţelelor de sprijin pentru succesul fiecărui om, de la reţele bazate pe loilalităţi personale, de grup sau de clan, către reţele universale, bazate pe supremaţia legii. Trecerea de la amiciţia sau adversitatea care-s bazate pe răspunsul la întrebarea „al cui eşti tu?” la tratament egal, fără discriminări, fără privilegii, bazat pe lege şi pe recunoaşterea statului de cetăţean.
Da, este posibil să numim aceste aspiraţii drept „valori liberale,” în sensul în care am văzut, istoric, că ţările care au adoptat aceste valori au devenit «democraţii liberale», în care sunt respectate cu sfinţenie supremaţia legii, separaţia puterilor, drepturile omului şi majoritatea democratică rezultată din alegeri libere. Însă cheia se află în dozarea acestor elemente şi în sprijinul reciproc pe care şi-l conferă jocul dintre aceste noţiuni: de exemplu, majoritatea nu poate încălca drepturile, nici măcar prin lege.
Ideea este că nu cunoaştem un alt model de dezvoltare şi prosperitate, în afara acestuia. Numai că procesul de transformare e lent, iar unora nu le convine să aştepte în rând cu restul lumii. Iar cei care nu mai au răbdare îşi găsesc modele autoritare sau iliberale, care să-i ajute să se dezvolte şi să prospere ei mai repede, adică trăiesc cu iluzia că este posibilă o formă de democraţie în care unii sunt mai egali decât ceilalţi. Ei, bine, tot istoria ne arată că nu se poate. Fie prin corupţie, fie prin pervertirea legilor şi instituţiilor, aceste iluzii eşuează în dezechilibre de dezvoltare, în lipsă de echitate şi solidaritate.
Iar tensiunile acumulate în starea de dezechilibru se răzbună şi-apoi o luăm de la capăt, plângând după timpul pierdut. Prefer să câştigăm timpul ăsta, corectând greşelile de parcurs, din mers, dacă se poate. Numai aşa putem răzbi, în toată regiunea noastră—şi tocmai mi-am dat seama că e nevoie de-o credinţă cvasi-religioasă în principiile astea, ale statului de drept. Ar trebui să ne fie uşor, dacă ne uităm cât de puţini atei sau agnostici trăiesc în ţarile noastre din Balcani, nu-i aşa?
