Despre necesitatea unui nou proiect politc românesc
Ce a însemnat comunismul pentru România? O formă de modernizare agresivă, forțată, pusă în practică în absența consimțământului populației de către un partid care se considera depozitarul unic al adevărului în ceea ce privește desfășurarea istoriei. Sau cel puțin în privința viitorului țării. Extrem de rudimentar și de agresiv, comunismul românesc, întrecut la acest capitol doar de către comunismul albanez, nu a renunțat niciodată la idealul disciplinării populației, într-o primă fază, urmată de îndoctrinarea acesteia pe coordonatele ideologice național-comuniste. Să nu uităm însă că cea mai puțin fastă perioadă a acestui regim politic se consumă în anii 1980; până atunci, mai ales în anii 1960, populația nu s-a confruntat cu lipsuri materiale excesive și cu o atmosferă politică și culturală realmente irespirabilă. Nivelul de trai atins în 1980 nu fusese recuperat până la intrarea României în Uniune Europeană (2007), fapt care ar trebui să dea de gândit.
În ele din urmă, comunismul nu a fost, pentru Europa de Est și Uniunea Sovietică, nimic altceva decât creatorul unei clase de mijloc, a unei burghezii care nu (mai) avea nimic în comun cu obiectivele ideologice declamate de regim (Tamás, 2001, p. 110; Karnoouh, 1994, p. 60-72). Scrie Gáspár Miklós Tamás:
”Real socialismul de după Stalin (cel poststalinist, de după Congresul al XX-lea (al PCUS, n.m.) și 1956) s-a apropiat și sub aspect ideologic, extrem de rapid, de statele occidentale ale bunăstării: ridicarea nivelului de viață, consum, distracție, securitate socială, sănătate, dezvoltare tehnico-științifică, SENINĂTATE, ordine, calm, conviețuire pașnică, relaxare, circulația străinilor, cultivare, «cucerirea pașnică a spațiului cosmic» ș.a.m.d. Devenise general acceptat idealul uman al mic-burghezului, sub toate aspectele lui: tipul sârguincios, sănătos, igienic, cu hanele călcate, conformist, satisfăcut, adept al ordinii, dar dinamic și cu firea veselă ,dedicat hobbyurilor, grădinar, meșteșugarm exursionist, pescar, iubitor de familie, râzând cu poftă, în calitate de public de cabaret, la «anomalii» (…)” (Tamás, 2014, p. 76).
Reiese deci, fără putință de tăgadă, caracterul modernizator al comunismului, în ciuda faptului că o astfel de opinie este tratată deseori circumspect și condescendent în România. De parcă modernitatea occidentală nu s-ar fi născut din violență, abuzuri și jefuirea sistematică a restului lumii în numele progresului. Progres pe care Walter Benjamin îl definește superb într-un paragraf memorabil:
”Există un tablou al lui Klee numit Angelus Novus. El reprezintă un înger care pare să fie pe punctul de a se îndepărta de ceva la care priveşte fix. Cască ochii, ţine gura deschisă şi aripile întinse. Aşa arăta probabil îngerul istoriei. Chipul său este întors către trecut. Ceea ce noi percepem ca pe un lanţ de întîmplări pentru el este o singură catastrofă, care îngrămădeşte neîncetat dărîmături peste dărîmături şi i le azvîrlă la picioare. Îngerul ar vrea să rămînă, să-i învie pe morţi şi să refacă ce a fost distrus. Dar dinspre Rai se iscă o furtună şi vîntul îi bate în aripi atît de puternic, încît nu le mai poate apropia. Furtuna îl împinge cu o forţă irezistibilă către viitorul spre care stă cu spatele, în vreme ce în faţa sa mormanul de dărîmături creşte necontenit, pînă la cer. Această furtună noi o numim progres” (Benjamin, 2002, p. 198; subl. în orig.).
A venit timpul să analizăm comunismul într-o manieră diferită de cele care domină în prezent spațiul științific și publicistic românesc. Nu contribuim cu nimic la înțelegerea fenomenului dacă îl condamnăm în bloc, fără drept de apel, în manieră metafizică, ca un fel de exorcizare; comunismul trebuie disecat, analizat, compartimentat și categorizat în funcție de criterii cu totul diferite, sociologice, economice, politice, culturale – nu în funcție de diferite parti-pris-uri sau pasiuni subiective.
La fel și postcomunismul. Românii au crezut că vor putea combina securitatea socială de dinainte de 1989 cu prosperitatea occidentală. S-au înșelat amarnic. Postcomunismul a însemnat o decepție totală din numeroase puncte de vedere. S-au câștigat drepturile politice absente în comunism, e drept, dar s-a pierdut în schimb bruma de drepturi economice pe care, în condiții precare și vitrege, comunismul o asigura. Pentru noua autoproclamată elită culturală a țării, trecerea de la comunism la capitalism a fost una net democratică. Pentru marea majoritate a populației însă, incapabilă de a își asigura diferite privilegii și sinecuri ridicând osanale mai- marilor momentului, abandonul social a fost extrem de dureros. România postcomunistă a fost țara est-europeană care a alocat cel mai mic buget cheltuielilor sociale la începutul anilor 1990. Noii capitaliști, categorie alcătuită în cea mai mare parte din foști nomenclaturiști și securiști nemulțumiți de nivelul de bunăstare pe care îl puteau atinge sub comunism, au privatizat rapid industria de stat, atât fabrcile rentabile cât și cele nerentabile. Din punctul lor de vedere, acesta a fost un comportamnet perfect rațional: deseori, costurile optimizării unor afaceri erau mai mari sau cel puțin mai incerte decât scoaterea activelor acesteia la vânzare. Evident, șomajul a crescut în progresie geometrică. A apărut o întreagă mafie a retrocedărilor de toate felurile, fapt care a condus la numeroase abuzuri: evacuări forțate din imobilele retrocedate, de multe ori prin falsificarea actelor de proprietate, despăduriri masive, acapararea terenurilor agricole ferite, etc. Un alt aspect regretabil al postcomunismului a fost (și rămâne) anticomunismul vulgar. Scopul său este acela de a eluda problemele prezente ale societății românești și a de camufla sursele ascensiunii profesionale ale marilor anticomuniști postcomuniști, a căror cariere a început cu mult înainte de 1989, sub oblăduirea directă a PCR. Tratez cele mai importante probleme ale postcomunismului românesc în lucrarea Exerciții critice. Polemici, publicistică și note de lectură, în curs de apariţie la editura Cetatea de Scaun – probleme pe care Vladimir Pasti le discută magistral în lucrarea sa din 2006, Noul capitalism românesc.
Cu toate defectele sale, postcomunismul nu a renunțat să se prezinte ostentativ, sub forma tranziției, drept unica alternativă la problemele României. Întocmai ca înainte de 1989, prezentul era sacrificat în numele unei prosperității viitoare, care se lăsa așteptată. Fie „construirea socialismului”, fie democrația liberală de factură occidentală, viitorul continua și continuă să acționeze discursiv ca factor de legitimare al nejunsurilor din prezent. În mod ciudat însă, postcomunismul a reușit să convingă mult mai multă lume decât comunismul de adevărurile pe care le profesează. La începutul febrililor ani 1990, când istoria părea că s-a încheiat cu unica formulă de libertate la care urma să adere, cu timpul, întreaga umanitate – capitalismul occidental – postcomunismul românesc, puternic implantat pe acest teren discursiv, și-a început neîntrerupta ascensiune. Tocmai prin faptul că rezonanțele universaliste ale mesajului său sunt deosebit de convingătoare (încă) pentru majoritatea românilor, chiar și a celor dezamăgiți de ce a urmat după 1989, în ciuda faptului că de pe urma sa profită numai o categorie particulară extrem de limitată – îmbogățiții tranziției, pe care îi regăsim în cele mai importante poziții economice, politice, mediatice și culturale – postcomunismul românesc poate fi considerat o hegemonie, un statu-quo intelectual reprodus prin numeroasele canale de comunicare ale societății de consum, o creație a tuturor în beneficiul tuturor, nu un instrument retoric al unei elite menită să atenueze, să ironizeze și finalmente să compromită revendicările legitime ale populației pentru extinderea democrației de la nivel politic și la nivel economic, pentru ca aceasta să însemne mai mult decât un spectacol electoral pus în scenă odată la patru sau cinci ani. Da, comunismul a fost perceput, în ciuda tuturor eforturilor sale propagandistice, în nuditatea sa ideologică, în particularitatea sa agresivă, căreia nu a reușit niciodată să îi confere o aparență credibilă de universalitate. Așa cum a reușit din plin capitalismul postcomunist, a cărui ideologie subiacentă este mult mai puțin vizibilă decât în cazul comunismul. Tocmai din acest motiv este și mult mai puternică.
Rezultatul? Oricare ar fi, temporar, acesta, trebuie să înțelegem că democrația reprezintă o dezbatere perpetuă, un conflict social permanent, nu un bun câștigat odată pentru totdeauna. Dar când, în acest conflict, care străbate ca un fir roșu istoria tuturor societăților omenești, oricât de omogene, pașnice și raționale s-au prezentat sau încearcă să se prezinte acestea – o parte dispune, pentru a își impune interesele, nu numai de principalele mijloace de coerciție materială, economică și politică, ci și de principalele mijloace cultural-intelectuale de distribuire a mesajului său prin toate canalele de comunicare ale societății, ne confruntăm cu o situație hegemonică. Există însă și un aspect pozitiv al hegemoniei: istoricitatea sa. Perisabilitatea sa. Sfârșitul său, oricât de apropiat sau îndepărtat. Fiecare tip de organizare socială poartă în sine și hrănește germenii unei societății viitoare, ne spune Marx. Depinde de noi să îngrijim și să alimentăm germenii cei mai potriviți.
Bibliografie:
Benjamin, Walter (2002), Iluminări, traducere de Catrinel Pleșu, Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca.
Karnoouh, Claude (1994), Adio diferenței. Eseu asupra modernității târzii, traducere de Virgil Ciomoș și Horia Lazăr, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Pasti, Vladimir (2006), Noul capitalism românesc, Editura Polirom, Iaşi.
Tamás, Gáspár Miklós (2001), Idola tribus. Esenţa morală a sentimentului naţional, traducere de Marius Tabacu şi Ştefan Borbély, Editura Dacia, Cluj‑Napoca.
Tamás, Gáspár Miklós (2014), Postfascism şi anticomunism. Intervenţii filosofico-politice, traducere de Teodora Dumitru și Attila Szigeti, Editura Tact, Cluj-Napoca.
