Faptul că situația globală este astăzi cea mai gravă de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial nu este o afirmație excesivă sau originală. În timp ce ne aflăm în pragul unui război nuclear, nu este nevoie de prea multe cuvinte pentru a-i convinge pe oameni că este așa.
Întrebarea este: cum am ajuns aici? Și există o cale de ieșire?
Pentru a înțelege cum am ajuns aici, trebuie să mergem la sfârșitul Războiului Rece. Acel război, la fel ca și Primul Război Mondial, s-a încheiat cu o înțelegere diferită a sfârșitului de către cele două părți: Occidentul a înțeles sfârșitul Războiului Rece ca fiind victoria sa cuprinzătoare asupra Rusiei; Rusia l-a înțeles ca fiind sfârșitul competiției ideologice dintre capitalism și comunism: Rusia a renunțat la comunism și, prin urmare, urma să fie doar o altă putere alături de celelalte puteri capitaliste.
Originea conflictului de astăzi se află în această neînțelegere. S-au scris deja multe cărți despre aceasta și se vor mai scrie și altele. Dar asta nu este tot. Spațiul euro-atlantic a intrat într-o zonă de declin în anii 1990, deoarece atât (fostul) Vest, cât și (fostul) Est s-au îndreptat într-o direcție greșită. Occidentul a respins social-democrația, cu atitudinea sa conciliantă pe plan intern și disponibilitatea de a concepe o lume fără blocuri militare adversare pe plan internațional, pentru neoliberalismul acasă și expansiunea militantă în străinătate. (Fostul) Est a îmbrățișat privatizarea și dereglementarea în economie și un naționalism exclusivist în ideologiile naționale care stau la baza statelor nou formate.
Aceste ideologii extreme, din Est și din Vest, erau exact opusul a ceea ce sperau oamenii obișnuiți. Lumea pe care și-o doreau, după ce războaiele coloniale și cvasi-coloniale occidentale și invaziile sovietice se terminau, era lumea convergenței celor două sisteme, cu o social-democrație blândă în ambele, dizolvarea alianțelor belicoase și sfârșitul militarismului. Nu au obținut așa ceva: un sistem l-a înghițit pe celălalt; social-democrația a murit sau a fost coruptă sau cooptată de cei bogați, iar militarismul prin aventuri costisitoare și prin extinderea NATO a devenit noua normă. În fosta lume a treia, victoria Occidentului a dus la reinterpretarea luptei împotriva colonialismului. Aceasta era acum lipsită de toate elementele sale progresiste pe plan intern. Acest lucru a facilitat corupția masivă în țările nou eliberate.
„Trivialiștii”, intelectualii care au înțeles greșit, fie din cauza lipsei de perspicacitate, fie din pur interes, natura schimbărilor din Europa de Est, au proclamat că revoluțiile din 1989 au fost revoluțiile liberalismului, multiculturalismului și democrației. Ei nu au observat că, dacă acestea erau revoluțiile multiculturalismului și ale toleranței, nu era aproape deloc necesar să se rupă statele multinaționale. Ba mai mult, că o astfel de rupere era antitetică față de ideea de multiculturalism. Naționalismul a fost astfel confundat cu democrația.
Trivialiștii au reușit să întoarcă pe dos progresismul de după război. În loc ca dezvoltarea și progresul să însemne o combinație a celor mai bune elemente ale economiei de piață (capitaliste) și ale socialismului, eliminarea politicii de putere în afacerile mondiale și aderarea la regulile Națiunilor Unite, progresivitatea, în noua lor lectură a istoriei, însemna economie de piață dezlănțuită acasă, „ordinea internațională liberală” de putere inegală în străinătate și cale unică în ideologie.
În loc de un capitalism social-democrat pacifist, a fi progresist a început să însemne neoliberalism cu permisiunea de a purta război împotriva oricui nu era de acord cu el. În loc de un amestec blând și inofensiv de socialism și capitalism acasă și de putere egală a tuturor statelor pe plan internațional, am ajuns să fim oprimații de puterea celor bogați acasă și de puterea țărilor mari pe plan internațional. A fost o întoarcere ciudată la hegemonia cvasi-colonială, care a avut loc – în mod incongruent, la început – în momentul „victoriei liberale”.
Restul, din perspectiva de astăzi, pare aproape predestinat. Naționalismul virulent din Europa de Est, care a alimentat revoluțiile din 1989, a cuprins în cele din urmă cea mai puternică țară din acea parte a lumii: Rusia. Naționalismul xenofob este același peste tot: în Estonia, Serbia, Ucraina, Rusia sau Azerbaidjan. Dar cu cât este mai mare țara, cu atât este mai destabilizator și imperialist. Ceea ce a început ca revoluții naționaliste în Europa de Est sfârșește acum ca revoluție a naționalismului dezlănțuit în Rusia: aceeași mișcare ideologică, dar având ca obiectiv recâștigarea teritoriilor „pierdute” și nu „eliberarea” lor.
Stăpânirea celor bogați la nivel local și a celor puternici la nivel internațional pare atât de înrădăcinată ideologic astăzi încât nicio speranță de îmbunătățire, nicio speranță de egalitate națională sau economică nu pare să se întrevadă la orizont. O mare parte din responsabilitatea pentru această stare de lucruri dezastruoasă revine trivialiștilor, elita intelectuală care a definit, promovat și apărat această ideologie pernicioasă a inegalității. Deznădejdea învăluie nu numai prezentul, în care ne aflăm pe marginea prăpastiei extincției unei părți a omenirii, ci și viitorul. Gândirea progresistă a fost viciată, remodelată și extirpată. Întunericul medieval cunoscut azi sub numele de „libertate” coboară peste noi.
Acest articol a fost publicat inițial în limba engleză aici.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.
