La 200 de ani după naşterea gânditorului ideile lui sunt încă relevante
Acest articol a fost publicat pe site-ul Argumente şi Fapte pe 5 mai 2018 şi a fost preluat cu subtitlu adăugat.
Le place sau nu le place unora, forța de muncă rămâne și în secolul XXI cel mai important factor de producție, alături de capital.
Că lucrurile stau așa ne dăm seama uitându-ne chiar sub nasul nostru: la globalizare. De la dispariția Uniunii Sovietice în 1991 capitalul occidental a colonizat frenetic, prin delocalizarea masivă a producției, zone din globul pământesc care îi erau până atunci inaccesibile: s-au închis fabricile din Occident și s-au deschis altele noi prin China, Vietnam, India, Bangladesh, Taiwan, Malaezia, Mexic și prin câte alte locații exotice.
Chiar și România a beneficiat un pic de această delocalizare. Din păcate la noi jocul a fost „de sumă nulă” (sau chiar în pierdere) deoarece deschiderea noilor fabrici care produc astăzi componente auto și automobile, feronerie, mobilier, utilaje petroliere etc. se suprapune peste închiderea altor mii de fabrici care funcționau la capacitate maximă până în 1989.
Or, de ce s-a mișcat capitalul de la Vest la Est și de la Nord la Sud? Din dragoste de chinezi, mexicani și indieni? Hai să nu fim nici proști, nici ipocriți. Mișcarea a avut o singură motivație, și anume accesarea unui rezervor uriaș de forță de muncă dispusă să se vândă pe salarii mici, incomparabil mai mici decât cele din Vest, dar în condiții de muncă mult mai proaste decât cele din Vest, pentru că vorbim de niște oameni care habar nu aveau ce e acela un sindicat, fiind în plus lipsiți de cele mai elementare drepturi politice și sociale pe care cetățeanul occidental – inclusiv românul – s-a obișnuit deja să le considere ca fiind picate din cer.
Lucruri care în SUA, Europa Occidentală sau chiar în București (nu în toată România!) încă ar produce în mod normal scandal, sunt la ordinea zilei în noile unități de producție din Est: clădiri fără norme de securitate care se prăbușesc omorând sute de muncitori închiși ca vitele înăuntru, copii de 9-10 ani care în loc să meargă la școală confecționează haine de lux sau muncesc în agricultură pentru branduri care valorează miliarde de dolari, fabrici cu zăbrele la ferestre pentru ca muncitorii extenuați să nu se arunce de la etaj și să se sinucidă.
În tot acest timp forța de muncă de acasă a fost „terțializată”, adică fosta economie de producție și consum a devenit o economie de servicii și consum. Sectorul terțiar, care în epoca industrială producea cel mult 40-45% din produsul intern brut al națiunilor avansate, astăzi a ajuns la cifre de 75-80%. Lăsând la o parte serviciile financiare (care sunt pură speculație) economia „crește” azi în țările avansate din faptul că muncitorul 1 îi vopsește unghiile muncitorului 2, muncitorul 2 îl tunde pe muncitorul 3 și muncitorul 3 predă lecții de chitară copiilor muncitorilor 1 și 2. Întrucât cei trei muncitori nu mai produc nimic concret care să poată fi vândut cuiva din afara relației lor reciproce, e de la sine înțeles că atunci când unul dintre ei trebuie să-și cumpere, să zicem, o bucată de brânză de la muncitorul chinez care produce brânză, nu poate face asta decât cu bani împrumutați. De unde și explozia datoriilor private care însoțește obligatoriu terțializarea economiei din ultima jumătate de secol. Plus relația de servitute față de bănci și față de bancheri care rezultă de aici și care e atât de vizibilă inclusiv la periferia capitalismului occidental, adică în țări precum România.
Mai mult, terțializarea forței de muncă, adică transferarea muncitorilor dinspre industrie, unde muncitorii își câștigaseră pe parcursul a 150 de ani dreptul de a se organiza sindical, către servicii, unde forța de muncă e organizată în firme mici, cât mai agile, ba de multe ori în unități cvasi-antreprenoriale (denumite la noi PFA sau microîntreprinderi) mai semnifică un lucru. Semnifică transferarea costurilor aferente forței de muncă dintr-o economie, de sub protecția guvernului și a reglementărilor privitoare la salariul minim obligatoriu, către jungla și jocul forțelor pieței, care decid ele singure la ce „tarif” își poate vinde forța de muncă (citește: poate furniza serviciul) vânzătorul de muncă. În plus, semnifică și imposibilitatea de a face grevă (ce client te mai plătește dacă tu faci „grevă”?!) și imposibilitatea de a te sindicaliza (pentru că furnizarea serviciilor trebuie să fie făcută de acum pe bază concurențială, înțelegerile din piață fiind strict penalizate de autoritățile de supraveghere a concurenței). Și când te gândești că toate acestea sunt astfel făcute încât nefericitul să se creadă „patron” sau, pompos zis, „antreprenor”, când el de fapt este un umil om al muncii, lipsit însă de drepturile unui veritabil muncitor ba, mai mult, și dator vândut la stat și la bănci în cazul în care „afacerea” îi merge prost…
Cetățenii occidentali au înțeles că globalizarea nu s-a făcut în interesul lor și al singurei lor avuții vandabile – forța de muncă. Și reacționează. Când votează o fac cu Brexitul și cu Trump, îl distrug pe Renzi, o obligă pe madam Merkel la alianțe anti-natură, vor să destrame Spania și – din păcate – le dau puteri sporite unor partide de extremă dreapta. Nu mai votează cu „stânga”, pentru că stânga de azi nu mai are nici o legătură cu cauza pentru care au luptat muncitorii din secolul XIX, cei cărora Karl Marx le-a dat o conștiință, o voce, o teorie revoluționară și un plan de emancipare. Ceea ce impropriu numim astăzi „stânga” e preocupată de chestiuni culturale care nu mai clintesc nici măcar cu un milimetru dominația capitalului asupra muncii ba, dimpotrivă, în nenumărate ocazii nu face altceva decât să întărească dominația capitalului asupra unor terenuri altădată impenetrabile, cum ar fi relațiile intime de familie (ne îndreptăm în pas voios spre o lume în care copiii vor putea fi produși, re-produși și achiziționați ca mieii din talcioc ca urmare a extinderii asupra cuplurilor gay, prin definiție ne-reproductibile, a legislației burgheze a căsătoriei), contestarea globalizării (a se vedea lupta așa-zișilor „stângiști” împotriva suveraniștilor) sau, mai rău, mișcarea pacifistă („socialistul” Hollande susținând fățiș intervenția criminală și ilegitimă împotriva Siriei…).
Poate că dacă Marx ar fi trăit i-ar fi învățat pe oameni să-și apere avuția lor cea mai de preț, forța de muncă. În preziua scrierii Manifestului Partidului Comunist muncitorii din Anglia abia își câștigaseră dreptul de a munci doar … 10 ore pe zi, ca urmare a unei legi din 1847. Pe continent, în Franța, o lege din 22 martie 1841 prevedea ca în manufacturile cu mai mult de 20 de muncitori să fie interzisă angajarea copiilor mai mici de opt ani și copiii de 8-12 ani să nu lucreze mai mult de 8 ore pe zi. Cam acestea erau cele mai progresiste legi din ceea ce azi numim „dreptul muncii” la momentul apariției Manifestului.
După apariția Manifestului încep, încetul cu încetul, să își facă loc în conștiința publică dreptul la grevă, votul universal (inclusiv pentru femei, începând cu prima jumătate a secolului XX), pensiile publice, dreptul la concediu plătit, interzicerea deplină a muncii copiilor, educația publică gratuită, sistemul public de sănătate, șomaj plătit, salariu minim garantat prin lege, concediu plătit pentru proaspetele mămici etc. etc. etc. Toate aceste drepturi, și multe altele, sunt cuceriri sociale care pe alocuri nici măcar n-au apucat să fie implementate azi, în 2018, și care nu au picat din cer ci s-au făcut cu sânge și cu morți, mulți morți. Să ne gândim numai la Comuna din Paris, care a făcut în perioada „Săptămânii Sângeroase” (21-28 mai 1871) nu mai puțin de 30.000 de morți din rândul comunarzilor – în marea lor majoritate executați sumar de forțele de represiune. Și ce vroiau oamenii ăia, pentru ce au fost împușcați? Vroiau democrație directă, vroiau ca muncitorii să se organizeze și să beneficieze de produsele muncii lor, vroiau ca educația să fie gratuită și laică…
Marea „vină” a lui Marx în ochii detractorilor săi de azi a fost că a prevăzut exact că nici o cucerire socială în favoarea muncii nu se va face fără luptă și că, pe cale de consecință, cel ce muncește va trebui să lupte pentru fiecare cucerire. Din păcate istoria i-a dat dreptate lui Marx, și nu o dată. În puținele dăți când istoria a părut că nu-i dă ascultare lui Marx, de pildă în cazul „Acordului de la Saltsjöbaden” (1938) prin care patronatul suedez și sindicatele au convenit să se înțeleagă omenește între ele, fără intervenția guvernului, s-a ajuns la soluția de compromis după ce părțile implicate s-au aflat decenii întregi în conflict, epuizându-se reciproc.
Astăzi ne aflăm iarăși într-un punct de răscruce, în care „a munci ” nu înseamnă altceva decât să acceptăm în tăcere dictatul capitalului. Paradoxal, România, cu un șomaj oficial de 4,5% e în acest moment – mai 2018 – într-o poziție mult mai bună decât Occidentul. Dar să nu uităm că până de curând „muzica” pe care o auzeau urechile vreunui revoltat era: „Nu-ți convine? Poți pleca, mai sunt zece la ușă!”. Norocul nostru este că noi, românii, ne aflăm după 30 de ani de demontare schelă cu schelă și bucată cu bucată a cuceririlor sociale de dinainte de 1989 (care și ele tot printr-un lung șir de violențe s-au edificat, un șir în care „experimentul Pitești” e doar ultima verigă, dar care de fapt are un început undeva în istoria revoltelor țărănești de la perioada de trecere dintre secolele XIX și XX, soldate cu morți, și nu puțini) undeva pe fundul unei prăpăstii de unde cu greu ne putem închipui că se poate coborî mai adânc. Dar ne ia durerea de cap uitându-ne la ce se întâmplă în puternica Germanie (unde proliferează de câțiva ani „minijoburile” plătite cu… 400 EUR / lună), în Grecia (no comment!), în Franța (asaltul lui Macron împotriva muncitorilor e abia la început, dar el oricum urmează asaltului dat de președinția lui Hollande) și așa mai departe. Se pare că Europa își așează tacticos lemnele pentru focul pe care și-l va aprinde sub picioare. Ca și America, de altfel.
Totuși, celor nemulțumiți de faptul că există voci care îl sărbătoresc azi pe „violentul” Marx le recomand călduros să își trimită copiii la muncă de la 7 ani (sigur vor găsi prin Bangladesh vreo fabrică dornică să-i preia, și puștii sigur vor fi foarte fericiți confecționând Minnie-uri și ursuleți Pooh), să renunțe de bună voie la șomaj, asistență medicală gratuită, concediu plătit și pensie, le mai recomand să se încoloneze obligatoriu pentru a lupta în Afganistan pentru gloria prieteniei româno-americane (exercițiul militar le-ar face bine și la grăsimea de pe burtă), le recomand de asemenea să-și doneze leafa în vederea achiziției de rachete Patriot, le urez să nu-și mai plătească ratele la bancă special pentru a putea negocia singuri cu blânzii bancheri reducerea datoriei și iertarea de păcate (bancherii sigur vor fi impresionați de ura lor împotriva lui Marx)… În general, nu pot decât să le urez să și trăiască în conformitate cu ura lor, fără să mai paraziteze inutil lumea asta la a cărei „imperfecțiune” de care încă ne mai bucurăm cu toții și-a adus și „violentul” ăla de Marx contribuția.
Da, le place sau nu le place unora, forța de muncă rămâne și în secolul XXI cel mai important factor de producție, alături de capital. Automatizare, robotizare? Sigur că da, sunt binevenite în lumea noastră și nu ne sperie. Roboții și mașinile automate tot de oameni au nevoie pentru a fi construite și întreținute. Dar vor mai trebui să treacă, probabil, multe sute, poate mii de ani până când umanitatea va inventa roboți care să învețe alți roboți cum să repare roboți care construiesc și inventează roboți. Abia atunci Marx va deveni irelevant, pentru că umanitatea însăși va deveni irelevantă.
Și cum „mai e mult până departe” eu îi urez lui Karl Marx „La mulți ani!” la împlinirea frumoasei vârste de 200 de ani. Pentru că, dragă Marx, ești încă tânăr!
