Eduard Chmelár comentează decizia Suediei de a adera la NATO și de a nu mai fi un stat neutru după două sute de ani.
Eduard Chmelár
Acest articol a fost publicat pe 16 mai 2022 în publicația cehă Argument.
Invadarea Ucrainei a fost cea mai mare greșeală politică, militară și strategică din cariera lui Vladimir Putin. Mișcarea mondială pentru pace nu-l va ierta niciodată pentru că a resuscitat literalmente Alianța Nord-Atlantică, care era deja într-o stare de moarte clinică, chiar și după spusele președintelui francez Emmanuel Macron, și a făcut-o din nou relevantă. El a frânat astfel pentru mult, mult timp căutarea unei noi arhitecturi de securitate pentru secolul XXI, a cărei creare, în ciuda opoziției feroce a naționaliștilor, este inevitabilă, doar că acum va dura mai mult, mai complicat și probabil mai tragic. Pentru că filozofia militaristă a NATO nu se potrivește cu nevoile și amenințările cu care se confruntă planeta. În panica care a urmat izbucnirii războiului din Ucraina, Putin a prelungit viața Alianței Nord-Atlantice și le-a oferit militariștilor din toate țările cele mai bune alibiuri pentru acțiunile lor perverse. Asta ca să nu mai vorbim de modul în care a tras pe sfoară Serbia, cerând Occidentului să recunoască un Donbass independent în schimbul recunoașterii Kosovo, ceea ce este resimțit, pe bună dreptate, la Belgrad, ca o trădare.
Cererea Finlandei și a Suediei de a adera la NATO se înscrie, de asemenea, în această isterie generală. Deși cele două țări sunt prezentate în mass-media ca fiind gemene în acest proces, motivele lor sunt diferite. Finlanda are o graniță de peste 1 300 de kilometri cu Rusia și relații istorice complicate. A fost cucerită de țarul Alexandru I al Rusiei în 1809. În plus, Finlanda și-a pierdut independența timp de peste un secol. Când Finlanda și-a declarat independența după Revoluția bolșevică, Lenin a recunoscut-o imediat, dar a fost atacată de două ori de Stalin în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a trebuit să renunțe la zece procente din teritoriul său. Finlandezii au fost efectiv forțați spre neutralitate, în special prin Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală cu Uniunea Sovietică din 1948, care i-a izolat militar de Europa.
Politica de neutralitate a Suediei a avut succes din punct de vedere istoric
În cazul Suediei este o poveste diferită. Suedia a fost neutră încă de la sfârșitul războaielor napoleoniene din 1814, ceea ce o face nu numai cea mai veche țară neutră din lume, ci și țara cu cea mai îndelungată pace din istoria omenirii. Este un fapt dovedit că Suedia a menținut pacea tocmai datorită neutralității sale, pe care propagandiștii NATO încearcă în mod constant să o pună la îndoială și să o falsifice – în special, prin indicarea cazului specific al Belgiei, ei susțin că neutralitatea nu funcționează, dar aceasta este o denaturare deliberată; experiența suedeză este cu totul diferită.
Prin urmare, este de neînțeles că o țară care a construit o tradiție de două sute de ani (și, să subliniem, una foarte reușită, atât pe plan intern, cât și în politica externă) ar trebui să renunțe la acest bun prețios fără nicio discuție aprofundată, după o presiune intensă din partea Statelor Unite și într-o atmosferă de isterie politică internațională, în doar câteva săptămâni. Însuși prim-ministrul social-democrat Magdalena Andersson era cea care, cu doar două luni în urmă, explica publicului că cererea de aderare a Suediei la NATO ar destabiliza nordul Europei, că o decizie atât de importantă ar trebui să fie luată doar în momente de calm, că predictibilitatea este una dintre cele mai mari virtuți ale politicii de securitate. În fine, retorica celor două state înrudite este de asemenea diferită – în timp ce președintele finlandez a declarat explicit în conversația sa cu Putin că patria sa aderă la NATO de dragul său, premierul suedez, dimpotrivă, asigură că nu este de dragul Rusiei. Deci, din ce cauză?
Aderarea la NATO înseamnă să renunți la moștenirea lui Olof Palme
Un alt argument important împotriva aderării Suediei la NATO este angajamentul său puternic și de lungă durată împotriva armelor nucleare, care este un pilon fundamental al politicii externe suedeze. Cu toate acestea, NATO este o alianță nucleară, iar aderarea la ea înseamnă acceptarea doctrinei sale privind armele nucleare. Din acest motiv, fostul ministru al dezvoltării, Pierre Schori, a reamintit mesajul premierului asasinat Olof Palme, care, în urmă cu patruzeci de ani, a avertizat împotriva aderării la NATO, spunând că „statele înarmate nuclear ne vor ține întotdeauna ostatici”. Social-democrații suedezi au fost cei care, timp de patruzeci de ani de guvernare neîntreruptă, au promovat și au menținut o politică de „cale de mijloc” între superputerile rivale, SUA și URSS.
Lumea își pierde echilibrul
Astăzi, ministrul suedez de externe Ann Linde crede, în mod naiv, că aderarea Suediei la NATO „va avea un efect de atenuare a conflictelor din Europa”. Dimpotrivă. Am mai scris anterior că extinderea NATO este un fel de joc piramidal din punct de vedere al securității, iar toți marii strategi geopolitici, de la George Kennan la Henry Kissinger, au avertizat asupra riscurilor în acest sens. În zadar. Astăzi culegem consecințele acestei politici dezastruoase. Papa Francisc a avertizat, de asemenea, că adevărata cauză a acestui război a fost extinderea NATO – și este interesant că, de atunci, a fost ignorat de marile media americane, iar toți politicienii, care au pretins în mod fals că îl susțin, nu mai pretind că îl susțin. Și totuși, am impus mai multă susținere pentru Alianța Nord-Atlantică, mai multă înarmare șimai mult militarism pe o planetă bolnavă. De aceea, aș susține că în Ucraina ne-am câștigat cu toții o problemă mult mai mare decât pare – o problemă care nu se va încheia cu victoria unei părți sau a celeilalte, pe care încă nu o rezolvăm și pe care, retrospectiv, vom judeca că războiul ucrainean a fost doar începutul, Sarajevo-ul secolului XXI.
Mă tem că suedezii înșiși sunt incapabili să înțeleagă astăzi consecințele unei astfel de politici. Ei acționează impulsiv, chiar dacă în mod logic din punctul lor de vedere. O revenire din această euforie este inevitabilă. Suedezii vor afla acest lucru în momentul în care vor fi blocați într-o alianță militară cu Turcia și SUA, care au obiective de politică externă diametral diferite de cele ale Stockholmului și cu care vor trebui să întreprindă operațiuni cu care Suedia nu va fi de acord. Amintiți-vă doar cum a protestat Stockholm când NATO a preluat controlul forțelor internaționale ISAF care ocupau Afganistanul în 2003. Suedezii vor primi un al doilea duș rece în momentul în care își vor da seama că Bruxelles-ul îi va obliga să își majoreze cu o sută la sută cheltuielile militare reduse și că nu vor mai avea bani pentru a-și finanța programele sociale generoase. La urma urmei, suedezii înșiși nu sunt foarte entuziasmați de aderarea la NATO. Mulți consideră că nu au de ales, dacă asta au decis la Helsinki, pentru că sunt legați militar de Finlanda. Da, Alianța Nord-Atlantică va fi mai puternică și mai sigură din punct de vedere militar cu Finlanda și Suedia, dar acest lucru nu ar trebui să ne mulțumească, deoarece nu vor fi mai puține războaie, ci mai multe. Lumea își pierde echilibrul, ceea ce înseamnă că soluția actuală este temporară, iar conflictul cu puterile estice este inevitabil. Prin urmare, mi-e teamă că țările nordice au contribuit, prin această acțiune, la un sentiment mai mult sau mai puțin iluzoriu de securitate proprie, dar nu la pacea mondială.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.
