Danny Byrne, editorul-șef al socialistworld.net, despre cum cetățenii Irlandei au câștigat prima victorie împotriva austerității, cum fenomenul Sanders în SUA poate fi primul pas către un nou partid și care sunt provocările stângii în Europa și nu numai
Danny Byrne este editor-șef al saitului socialstworld.net, afiliat Comitetului pentru o Internațională a Lucrătorilor (Committee for a Workers’s International – CWI), structură care reunește grupări socialiste din peste 40 de țări. Byrne e membru al Secretariatului Internațional al CWI. Irlandezul a vizitat Bucureștiul pe 13 mai și Cluj Napoca pe 14 mai în cadrul evenimentelor de lansare a grupului român de stânga Mâna de Lucru.
Mâna de Lucru se definește ca fiind un grup anticapitalist, internaționalist, socialist și democratic. Ea militează pentru creșterea salariului minim la 2.000 RON/lună, creșterea bugetelor pentru educație și sănătate, crearea de locuri de muncă prin investiții publice, precum și re-naționalizarea serviciilor comunale/municipale și a resurselor naturale.
La București, lansarea Mâinii de Lucru a avut loc în bar-teatrul Macaz – un centru pentru grupuri și idei alternative, asemănător centrului social Adelante și centrului recent închis Haspel din Sofia.
Acest interviu a apărut inițial pe blogul Bulgaria Solidară (23 mai 2016) și a fost tradus în română de Vladimir Mitev și editat de Simona Ciotlăuș pentru Mâna de Lucru, unde a fost publicat la 9 iunie 2016.
Un interviu de Vladimir Mitev
Domnule Byrne, cum ați prezenta pe scurt organizația CWI?
CWI stă pentru Comitetul pentru o Internaţională a Lucrătorilor. Misiunea noastră este ca mișcările de stânga autentice, care apără drepturile lucrătorilor, să dobândească o voce comună în plan internațional. CWI are organizații și susținători în peste 40 țări, pe toate continente lumii (mai puțin Antarctica J).
Suntem implicați într-unele dintre cele mai vii lupte la ora actuală. De exemplu, recent, unul dintre planurile Troicăi în Irlanda a fost introducerea taxei pe apă pentru fiecare gospodărie. Măsura era profund nedreaptă, cerând ca cei săraci să plătească la fel de mult ca cei bogați. Liderii partidelor de stânga ale establishment-ului și sindicatele au refuzat lupta împotriva politicii de austeritate inculcate de Troica. Organizația noastră din Irlanda a început o campanie de boicotare a noii taxe și multe gospodării au refuzat să plătească. De asemenea, sute de mii de oameni au ieșit în stradă să protesteze. Se pare că acum, după ultimele alegeri, noul guvern va fi forțat să stopeze colectarea taxei. În context european, asta e prima victorie a mișcării împotriva austerității Troicăi. Suntem mândri că am susţinut această mișcare, care arată că dacă ne organizăm la firul ierbii, putem rezista.
Un alt câștig important pentru noi e că, pentru prima dată în SUA în ultimii 100 ani, o socialistă revoluționară a fost aleasă, în noiembrie 2013, în consiliul local din Seattle. E vorba de Kshama Sawant, membră a organizației Alternativa Socialistă, afiliată la CWI. A fost aleasă cu 100.000 de voturi pe baza unui program prin care susținea introducerea salariului minim de 15 dolari pe oră. La șase luni de la alegeri a îndeplinit această promisiune, iar campania 15 Now! s-a extins apoi în aproape toate statele americane. Sawant a și fost realeasă anul trecut cu aproape 56%, un procent și mai mare decât în 2013.
În lume, mai avem organizații puternice în Sri Lanka, Hong Kong, Nigeria, Africa de Sud, Suedia, Germania etc. În Marea Britanie, în mod tradițional, avem cea mai puternică secțiune a CWI – Partidul Socialist. E aceeași organizație care, pe când încă opera din interiorul Partidului Laburist, a pus bazele mișcării de masă care a boicotat Poll Tax, al cărei rezultat a fost anularea taxei și plecarea de la putere a lui Margaret Thatcher în 1990. Astăzi avem în continuare o poziție puternică în mișcarea sindicală.
CWI nu e singura internațională socialistă. Care e atitudinea voastră faţă de Internaționala Socialistă, moștenitoarea Internaționalei a II-a?
Internaţionala Socialistă de azi nu mai reprezintă mișcarea socialistă, nici măcar social-democrația de tip clasic. Ea reprezintă niște partide cândva ale mișcării muncitorești, care au fost în timp transformate în partide pro-capitaliste. Astăzi, există foarte mici diferenţe între politicile partidelor social-democrate și ale celor conservatoare. Ambele tipuri de partide susțin politicile de austeritate și sunt subordonate Troicăi. Astă nu înseamnă că în Internaționala Socialistă nu există oameni onești. De exemplu, în Marea Britanie, un astfel de om e Jeremy Corbyn, care acum încearcă să recupereze Partidul Laburist de la aripa de dreapta, blairistă. Dar chiar dacă în unele partide-membre ale Internaționalei Socialiste încă mai există o astfel de luptă internă între aripa de stânga și cea de dreapta (vezi și cazul cel mai actual al Partidului Socialist din Franța), aceste partide sunt în genere deja transformate.
Unul dintre partidele noi de stânga este Syriza în Grecia, care a născut speranțe foarte mari iar apoi a făcut o capitulare pe măsură. Înseamnă asta că orice partid de stânga care vine la putere va fi necesarmente ”integrat” de sistem?
Înființarea partidelor noi e doar primul pas. Odată înființate, încep cele mai dificile dezbateri pentru ele – despre strategia și tactica lor. În condițiile actuale ale crizei capitaliste în Europa, dacă acest fel de partid vrea să aibă succes, trebuie să se delimiteze de politicile de austeritate și de Troika.
În contextul crizei sistemice a capitalismului, spațiul de manevră pentru orice partid aflat la putere e tot mai redus. Exemplul Syrizei arată că, chiar dacă propui un program guvernamental cu ambiții limitate, care doar vrea relaxarea politicilor de austeritate, acest lucru nu e viabil. Căci pentru a realiza chiar și aceste ambiții moderate, ei trebuie să se confrunte cu puterea pieței și a reprezentanților săi politici. Or, guvernul Tsipras a refuzat această confruntare directă, preferând o tactică de negociere și de compromis cu Troica. Am văzut cu toții votul eroic al poporului grec la referendum, de peste 60% împotriva acordului cu Troica. Dar în loc să reprezinte acest vot negativ în negocierile cu creditorii, Tsipras a capitulat, semnând pentru un program de austeritate chiar mai rău decât cel respins de greci la referendum.
Astăzi, fiecare guvern de stânga care vine la putere va ajunge în acest punct de cotitură: fie alege să meargă până la capăt și să-și respecte promisiunile, caz în care trebuie să spună rămas bun capitalismului, fie capitulează și aplică măsuri de austeritate la fel ca guvernele anterioare. Cazul Syriza arată că nu există un drum de mijloc în aceste condiții de criză. În alegerile viitoare din Spania, alianța dintre Podemos și Stânga Unită oferă șansa de a face uitat Partidul Socialist. Dar chiar dacă acest lucru se va întâmpla, o să apară aceeași întrebare: care să fie strategia urmărită?
Ce părere aveți despre mișcarea lui Yanis Varoufakis – DiEM25?
Varoufakis e o figură enigmatică. El are propria vină pentru eșecul Syrizei, fiind unul dintre teoreticienii abandonării dimensiunii anti-capitaliste din programul de guvernare al Syrizei. Pe de altă parte, are în favoarea sa faptul că atunci când a văzut că acest drum reformist în cadrul capitalismului e pierzător, a devenit critic și s-a îndepărtat de această politică.
Bine, fiecare nouă inițiativă pentru reorganizarea stângii europene are în vedere greșelile Syrizei. Dar dacă privim propunerea lui Varoufakis mai de-aproape, el n-a învățat prea mult din aceste greșeli. De exemplu, vom observa că mișcarea lui nu e foarte clară cu privire la caracterul Troicăi și al UE. Propunerea lui scoate la iveală iluzia unora că stânga poate reforma UE astfel încât să servească oamenilor. Trebuie să fie foarte clară natura de clasă a Troicăi și a UE, să se înțeleagă că ei se vor limita la protejarea intereselor elitei capitaliste.
S-ar putea spune că stânga din SUA din jurul lui Sanders are un asemenea program? Ce părere aveți despre ce se întâmplă acolo?
În toată lumea, capitalismul trece printr-o criză nu doar economică, ci și politică. În SUA, sistemul bipartit e în criză. Susținerea pentru cele două mari partide a scăzut de la nivelurile trecute de 80-90% la 50%. În Partidul Republican, majoritatea elitei îl consideră nepotrivit pe Donald Trump și caută pe cineva mai moderat. În Partidul Democrat, îl au pe Bernie Sanders, a cărui lupta reprezintă, din punctul nostru de vedere, un punct de pornire pentru formarea unui nou partid în SUA – partidul celor 99%.
Denaturarea sistemului electoral la democrați, care este conceput pentru a preveni nominalizarea unor candidați ca Sanders, va convinge mulți oameni că succesul acestui candidat e posibil doar în afara Partidului Democrat. Să nu uităm ca acesta e partidul marelui biznis. Organizația noastră din SUA n-a luat o poziție sectară în raport cu Sanders, ca alte grupări radicale de stânga. Chiar dacă lupta lui să desfășoară în cadrul Partidul Democrat, noi înțelegem ce vor oamenii. 5 milioane de oameni au donat câte 30 dolari pentru campania lui. Nu putem ignora o mișcare de asemenea proporții, care poate fi prima etapă pentru înființarea unui nou partid în SUA. Din acest motiv, noi îl susținem pe Sanders și am înființat mişcarea Movement4Bernie, care vrea să-l convingă să candideze ca independent la președinția SUA. Am organizat în acest sens demonstrații de mii de oameni care susțin această idee. Toate sondajele arată că el ar lupta mai bine cu Donald Trump decât Hillary Clinton. Căci Clinton e asociată cu Wallmart, cu establishment-ul, cu milionarii și e reprezentanta unei dinastii politice. Așa că o candidatură independentă pentru președinție a lui Bernie Sanders ar fi o etapă importantă în părăsirea modelului bipartit din SUA.
În Statele Unite, ideea de socialism crește în popularitate. Dar, în același timp, mulți oameni se ciocnesc de el în primul rând din punct de vedere conceptual. Mulți oameni de acolo cred că socialismul e similar modelului din statele scandinave sau, în genere, modelului social european. În Europa știm că acestea nu sunt sisteme socialiste, ci capitaliste, în care muncitorii au câștigat câteva beneficii mai mult sau mai puțin sigure.
Revenind în Europa, care sunt șansele pentru reconstruirea stângii în Marea Britanie? Acolo laburiștii îl au ca lider pe Jeremy Corbyn – un om în vârstă, principial, care, la fel ca Bernie Sanders în SUA, e cel mai mult iubit de tineri.
Există asemănări între situația lui Corbyn și cea a lui Sanders. Într-un anumit sens, laburiștii au două partide. Unul vechi, al blairiștilor, și unul nou, al lui Corbyn și al suporterilor săi, care au îngroșat rândurile partidului de când acesta a devenit lider. Noi credem că aceste două partide nu pot sta împreună pe termen lung. Din păcate, în acest moment, partidul vechi, blairiștii, încercă să-l submineze pe Corbyn. Dar alegerile locale nu le-au dat șansa de-a lansa atacul decisiv, pentru că partidul n-a pierdut atâtea mandate pe cât sperau ei pentru a-l delegitima pe Corbyn, ba chiar au câștigat Londra. Pe viitor, garda veche cu siguranță va ataca din nou.
Abordarea lui Jeremy Corbyn nu e, din păcate, suficient de curajoasă. El a câștigat conducerea cu un scor mult mai mare faţă de contra-candidaţi. Liz Kendall, candidatul blairiștilor, a primit doar 4,5%. Asta arată că baza lor socială e infimă, în vreme ce cea din spatele lui Corbyn e mult mai substanțială. Deci Corbyn trebuie să mizeze pe această bază pentru a ataca și a forța aripa dreaptă să capituleze. Dar, în loc de asta, abordarea lui e foarte bine descrisă de expresia ”Să ucizi cu bunătate”. Corbyn are o abordare reformistă, împăciuitoare, nu una revoluționară.
Se poate că așteaptă să-şi întărească puterea în partid?
Da. Cea mai mare slăbiciune a lui este că o mare parte dintre asistenții lui din cabinet sunt ei înșiși blairiști. Atunci cum să-şi întărească puterea dacă nu schimbă compoziția cabinetului? Și nu poate s-o facă ”ucigând cu bunătate”, ci trebuie să-şi mobilizeze susținătorii pentru luptă. Dacă va continua cu abordarea asta, poate că susținătorii lui se vor demobiliza tot așteptând.
Vorbim înaintea unui eveniment de prezentare a unei noi organizații de stânga în România. Care e părerea dumneavoastră privind condiția stângii în Europa de Est?
Credem că Europa de Est e epicentrul retragerii stângii și al războiului ideologic împotriva ei. Poate că în această regiune, ca și în SUA, criza a reușit deja să erodeze mare parte din iluziile față de capitalism. Dar dezamăgirea față de sistem nu-i face automat pe oameni să ajungă la concluzii de stânga. Un rezultat al crizei este faptul că extrema dreaptă și forțele mai conservatoare devin mai mainstream, mai acceptabile. Noi trebuie să înțelegem că, în Europa de Est, chiar și mai mult decât în Occident, există nevoia de reconstruire a stângii. Ea a fost distrusă, în primul rând din cauza propriilor greșeli și a eșecului stalinismului, iar reconstruirea ei trebuie să pornească de la înțelegerea acestor greșeli.
Ce viitor are stânga în Europa și în lume?
Cum spuneam, stânga e într-un proces de reconstrucție, nu doar în Europa, ci și în restul lumii. Ea încă se luptă să depășească eșecurile partidelor comuniste și socialiste din trecut. Capitalismul e într-o mare criză politică. Partidele vechi sunt în criză, ceea ce creează un vacuum care poate fi ocupat de partide de stânga precum Podemos, dar și de cele dreapta ca Zorii Aurii din Grecia. La bază este criza din 2008. Opt ani mai târziu, și capitalismul n-a rezolvat problemele care au creat această criză. Există condiții pentru o nouă criză – vezi, spre exemplu, problemele cu bursa chineză de la sfârșitul lui 2015. Putem fi siguri că ne așteaptă o luptă de durată. În acest context, există infinite posibilităţi pentru stânga și reconstruirea ei. Trebuie să ne asigurăm însă ca această reconstrucție e făcută în vederea depășirii capitalismului, altfel va da cale liberă extremei drepte. Cum a spus Rosa Luxemburg, alegerea e între socialism și barbarie.
