Reflecții despre seducătorii oameni de stânga pro-război
Una dintre cele mai mari probleme ale stângii, în aceste vremuri în care ne confruntăm cu ceea ce pare a fi o relație tot mai precară a umanității cu planeta – de la urgența climatică până la un potențial conflict nuclear – este că vocile de sirenă continuă să o atragă către stâncile confuziei politice și ale auto-distrugerii.
Iar una dintre cele mai puternice sirene din stânga britanică este activistul ecologist George Monbiot.
Monbiot și-a creat un rol de figură de prim rang în stânga britanică, deoarece este singurul gânditor cu viziune de ansamblu căruia i se permite accesul regulat la mass-media instituționale: în cazul său, ziarul liberal The Guardian. Este un loc pe care îl râvnește și care pare să fi venit cu un preț mare: i se permite să critice capturarea de către elita corporatistă a politicii interne britanice – el recunoaște ocazional că viața noastră politică a fost golită de orice conținut democratic – dar numai pentru că, se pare, a devenit din ce în ce mai puțin dispus să extindă aceeași critică la politica externă britanică.
Drept urmare, Monbiot susține simultan ceea ce ar trebui să fie două poziții complet inconsecvente: că elitele britanice și occidentale jefuiesc planeta pentru câștiguri corporative, imune la catastrofa pe care o provoacă mediului și uitând de viețile pe care le distrug acasă și în străinătate; și că aceleași elite duc războaie bune, umanitare, pentru a proteja interesele popoarelor sărace și asuprite de peste mări, din Siria și Libia până în Ucraina, popoare care, din întâmplare, se întâmplă să locuiască în zone de importanță geostrategică.
Din cauza dominației corporatiste care acționează ca o menghină asupra priorităților politice ale Marii Britanii, afirmă Monbiot, nimic din ceea ce ne spune mass-media corporatistă nu ar trebui crezut – cu excepția cazului în care aceste priorități se referă la protejarea oamenilor care se confruntă cu dictatori străini nemiloși, de la Bashar al-Assad din Siria la Vladimir Putin din Rusia. Atunci mass-media ar trebui să fie crezută în mod absolut.
Îmbrățișarea de către Monbiot a narațiunilor care justifică intervențiile „umanitare” ale Washingtonului în străinătate a fost progresivă. La sfârșitul anilor 1990, deși susținea, în general, obiectivele războiului NATO împotriva fostei Iugoslavii, el a calificat bombardarea Serbiei drept un „război murdar”, subliniind distrugerile ecologice și economice pe care le presupunea. De asemenea, a tras un semnal de alarmă – chiar dacă a fost unul slab – cu privire la războiul din Irak din 2003 și, mai târziu, a devenit unul dintre principalii susținători ai încarcerării fostului prim-ministru britanic Tony Blair ca fiind un criminal de război pentru implicarea sa în conflict.
Dar, pe măsură ce valurile războiului din Irak s-au răspândit în alte părți ale Orientului Mijlociu și dincolo de acesta, adesea în moduri complicate, Monbiot a luat bunăvoința pe care o câștigase în rândul stângii anti-imperialiste și a transformat-o în armă în avantajul Washingtonului.
Până în 2007, el înghițea pe nemestecae narațiunea lipsită de dovezi elaborată la Washington și Tel Aviv, conform căreia Iranul încerca să obțină o bombă nucleară și trebuia oprit. În 2011, el a fost un susținător reticent al campaniei Occidentului de a-l detrona prin violență pe Muammar Gaddafi din Libia, transformând țara într-un stat eșuat cu piețe de sclavi.
În 2017, a legitimat inițiativele președintelui Trump privind bombardarea Siriei și a minimalizat semnificația acestor atacuri aeriene, care au reprezentat o încălcare flagrantă a dreptului internațional. Motivele avansate de Washington pentru atac – bazate pe afirmația că președintele Assad și-a gazat propriul popor – au devenit tot mai puțin credibile din clipa în care au apărut denunțuri venite chiar de la agenția de inspecție a armelor chimice a Națiunilor Unite, OPCW. Aceștia au dezvăluit că intimidarea de către SUA a OIAC a dus la denaturarea constatărilor inspectorilor din motive politice: pentru a-i pune lui Assad în cârcă dezastrul și nu pentru a-i găsi pe cei probabil vinovați, jihadiștii, care sperau că un atac cu gaz sub un fals steag ar fi făcut presiuni asupra Occidentului pentru ca acesta să-l înlăture pe liderul sirian în numele lor.
Monbiot a refuzat cu fermitate să abordeze mărturiile acestor denunțuri venite din partea OIAC, în timp ce, în același timp, i-a denigrat implicit ca fiind responsabili de alimentarea „teoriilor conspirației”.
În cazul războiului din Ucraina, Monbiot a insistat asupra aderării la narațiunea NATO, denunțând orice disidență drept „Westplaining”. De-a lungul acestei treceri din ce în ce mai ferme în tabăra imperială a NATO, Monbiot a ponegrit proeminenți stângiști anti-război, de la faimosul lingvist Noam Chomsky la jurnalistul John Pilger, ca fiind „negaționiști și denigratori ai genocidului”.
PRIMELE UNDE DE ȘOC
Dacă această caracterizare a poziției sale vi se pare nedreaptă, urmăriți acest scurt videoclip pe care l-a realizat recent pentru Double Down News. Potrivit lui Monbiot, sloganul stângii este unul simplu: „Oricare ar fi situația din întreaga lume, te poziționezi împotriva opresorului și alături de cei oprimați. Acesta este principiul fundamental care ghidează justiția și acesta este principiul pe care noi, cei de stânga, ar trebui să îl respectăm, indiferent de identitatea opresorului și a celor oprimați”.
Ca principiu abstract, acesta este destul de solid. Dar nimeni care se caracterizează ca vorbind în numele stângii anti-imperialiste nu ar trebui să folosească o simplă regulă empirică pentru a analiza și a dicta pozițiile de politică externă în lumea extrem de interconectată, complexă și duplicitară în care trăim în prezent.
După cum Monbiot știe prea bine, trăim într-o lume – o lume jefuită de un Occident colonial pentru a genera o creștere economică fără precedent, pe termen scurt, pentru unii, și pentru a-i îngloda pe alții într-o sărăcie permanentă – în care resursele globale se epuizează rapid, începând eroziunea treptată a privilegiilor occidentale.
Trăim într-o lume în care agențiile de informații au dezvoltat noi tehnologii pentru a spiona populațiile și fac asta la o scară fără precedent. Scopul este de a se amesteca în politica altor state și pentru a expune propriile populații unor narațiuni propagandistice din ce în ce mai sofisticate pentru a ascunde realitățile care le-ar putea submina credibilitatea sau legitimitatea.
Trăim într-o lume în care corporațiile transnaționale – al căror succes depinde de jaful continuu al resurselor – dețin efectiv politicieni de frunte, chiar și guverne, prin finanțare politică, prin controlul grupurilor de reflecție care elaborează propuneri politice și prin faptul că dețin mijloacele de comunicare în masă. Iată un articol recent al lui Monbiot care explică exact acest lucru.
Trăim într-o lume în care aceleași corporații sunt adânc legate de instituțiile de stat în cadrul industriilor de război și de securitate care, în primul rând, susțin și raționalizează jaful și apoi „protejează” granițele noastre de orice reacție din partea celor ale căror resurse sunt jefuite.
Și trăim într-o lume în care primele unde de șoc ale colapsului climatic, combinate cu aceste războaie pentru resurse, favorizează migrațiile în masă – și o urgență tot mai mare în statele occidentale de a se transforma în fortărețe pentru a se apăra de dezastrele viitoare.
APĂRĂTOR ZELOS AL RĂZBOIULUI
Monbiot cunoaște prea bine această lume, pentru că scrie despre ea atât de detaliat. El a câștigat inimile multor oameni de stânga pentru că descrie atât de elocvent capturarea politicii interne de către o cabală obscură de corporații, politicieni și moguli media occidentali. Dar el concluzionează apoi că aceeași cabală psihopată, distrugătoare de planete, poate fi de încredere atunci când explică – prin intermediul portavocilor sale de încredere din presa de dreapta, BBC și propriul său ziar Guardian – ce face în Siria, Libia sau Ucraina.
Și, mai rău, Monbiot atacă pe oricine se opune, numindu-i apologeți ai dictatorilor sau ai crimelor de război. Și îi atrage de partea lui pe mulți oameni de stânga, contribuind la divizarea și slăbirea mișcării anti-război.
S-ar fi putut presupune că Monbiot ar fi avut ceva mai multe îndoieli cu privire la pozițiile sale privind politica externă în ultimul deceniu, fie și numai pentru că acestea au fost atât de mult în concordanță cu narațiunile Statelor Unite și ale NATO, amplificate de mass-media instituționale. Dar nici vorbă de așa ceva. El este un fanatic al războaielor Occidentului atunci când acestea pot fi prezentate fie ca fiind umanitare, fie ca luptând împotriva imperialismului rusesc. (Pentru exemple, vezi aici, aici și aici).
Problema cu Monbiot, ca și cu o mare parte a stângii britanice, este că el tratează diferitele imperialisme moderne, ale marilor puteri – american, rus și chinez – ca și cum ar funcționa în paralel unul cu celălalt, în loc să se intersecteze și să intre în conflict constant, așa cum se întâmplă în realitate.
A vedea lumea ca pe una în care SUA „face imperialism” în Afganistan și Irak, în timp ce Rusia, separat, „face imperialism” în Siria și Ucraina poate fi satisfăcător pentru oricine are o nevoie disperată de a părea imparțial. Dar asta nu contribuie cu nimic la modul în care înțelegem evenimentele mondiale.
Interesele marilor puteri se ciocnesc în mod inevitabil. Ele se luptă pentru aceleași resurse finite pentru a-și dezvolta economiile; se întrec pentru aceleași state-cheie pentru a le transforma în aliați; duc bătălii propagandistice propunând narațiuni rivale cu privire la aceleași evenimente. Și încearcă – întotdeauna și cu obstinație – să își diminueze sau să își submineze rivalii.
A pretinde că războiul din Ucraina se situează cumva în afara acestor intrigi ale marilor puteri – și că singurul răspuns justificat este unul simplu de încurajare a celor oprimați și de denigrare a opresorului, așa cum cere Monbiot – este mai mult decât absurd.
ECONOMII DECIMATE
Să ne imaginăm că Marea Britanie și Occidentul mai larg sunt cumva de partea Ucrainei, că trimit miliarde de miliarde de dolari în armament chiar dacă recesiunea ne lovește, că se opun chiar și ascultării și analizei ofertelor rusești privind negocierile de pace și că blochează petrolul rusesc chiar dacă rezultatele decimează economiile europene – și toate acestea pentru că este ceea ce trebuie făcut sau pentru că Putin este un nebun hotărât să cucerească lumea – înseamnă să fim complet detașați de gândirea rațională.
Este pe deplin posibil, dacă ne angajăm facultățile critice, să luăm în considerare scenarii mult mai complexe, pentru care nu există băieți buni și nici soluții ușoare.
S-ar putea – doar s-ar putea – ca Rusia să fie atât păcătoasă în Ucraina, cât și păcătoasă împotriva ei. Sau că civilii ucraineni sunt victime atât ale militarismului rusesc, cât și ale intrigilor mai ascunse ale SUA și NATO. Sau că într-o țară precum Ucraina, unde un război civil se desfășoară de cel puțin opt ani între ultra-naționaliștii ucraineni de extremă dreapta (unii dintre ei adepți ai exterminării pe criterii rasiale) și comunitățile etnice rusești, ar fi mai bine să renunțăm la premisele noastre privind o singură „Ucraină” sau ale unei singure voințe ucrainene. Este posibil ca acest tip de simplitate să ascundă mult mai mult decât dezvăluie.
Faptul de a sublinia acest lucru nu face din noi niște apologeți ai lui Putin. Pur și simplu recunoaște lecțiile istoriei: că evenimentele mondiale sunt rareori explicabile printr-o singură narațiune; că statele au interese diferite și conflictuale și că înțelegerea naturii acestor conflicte este cheia rezolvării lor; și că ceea ce marile puteri spun că fac nu este neapărat ceea ce fac de fapt.
Și, mai mult, că elitele – fie că sunt rusești, ucrainene, europene sau americane – au de obicei propriul set de interese de clasă care au prea puțin de-a face cu populațiile obișnuite pe care se presupune că le reprezintă.
În astfel de circumstanțe, dictonul lui Monbiot potrivit căruia trebuie să „ne poziționăm împotriva asupritorului și de partea celor oprimați” începe să sune doar ca un slogan inutil. Acesta face ca o situație complexă, care necesită o gândire complexă și o rezolvare sofisticată a problemelor, să fie mai greu de înțeles și aproape imposibil de rezolvat.
Dacă adăugăm și armele nucleare, Monbiot, ecologistul, se joacă nu doar cu viețile ucrainenilor, ci și cu distrugerea condițiilor propice vieții pe Pământ.
IMPLICAREA ÎN POLITICA EXTERNĂ FĂCUTĂ SUB ACOPERIRE
Solipsismul occidental de genul celui îngăduit de Monbiot ignoră preocupările rusești sau, mai rău, le subsumează într-o narațiune fantezistă potrivit căreia o armată rusă care se luptă să subjuge Ucraina (presupunând că asta este de fapt ceea ce încearcă să facă) intenționează în continuare să facă ravagii în restul Europei.
În realitate, Rusia are motive întemeiate nu numai să se intereseze în mod special de ceea ce se întâmplă în Ucraina vecină, ci și să considere că evenimentele de acolo reprezintă o amenințare potențial existențială pentru ea.
Din punct de vedere istoric, teritoriile pe care astăzi le numim Ucraina au fost poarta prin care armatele invadatoare au atacat Rusia. Eforturile îndelungate ale Washingtonului, prin intermediul NATO, de a recruta Ucraina pentru a o recruta în rândul armatei sale nu au fost niciodată primite cu inima deschisă de Moscova.
Acest lucru a fost cu atât mai evident cu cât Washingtonul a exploatat vulnerabilitățile rusești – economice și militare – încă de la prăbușirea imperiului său, Uniunea Sovietică, în 1991. SUA a făcut acest lucru atât prin transformarea fostelor state sovietice într-un bloc unificat și masiv extins de membri NATO la ușa Rusiei, cât și prin excluderea ostentativă a Rusiei din acordurile de securitate europene.
Mișcările SUA au părut în mod deschis agresive pentru Moscova, indiferent dacă așa au fost sau nu intenționate.
Dar Rusia avea motive întemeiate să interpreteze aceste acțiuni ca fiind ostile: pentru că Washingtonul s-a amestecat în mod nu foarte subtil în Ucraina în ultimul deceniu. Aceasta a inclus rolul său ascuns în amplificarea protestelor din 2014, care au răsturnat un guvern ales la Kiev, simpatizant al Moscovei, și rolul său militar clandestin de după aceea, în antrenarea armatei ucrainene sub președintele Obama și înarmarea acesteia sub președintele Trump, care a pregătit Ucraina pentru un viitor război cu Moscova, pe care Washingtonul părea să facă tot ce-i stă în putință pentru a se întâmpla.
Apoi, a existat problema peninsulei Crimeea, care găzduiește singurul port naval cu apă caldă al Moscovei și care este considerat de o importanță critică pentru apărarea Rusiei. Fusese teritoriu rusesc până în anii 1950, când liderul sovietic de atunci, Nikita Hrușciov, l-a dăruit Ucrainei, într-o perioadă în care frontierele naționale deveniseră în mare parte inutile în cadrul imperiului sovietic. Cadoul ar fi trebuit să simbolizeze legătura de nezdruncinat dintre Rusia și Ucraina. Probabil că Hrușciov nu și-a imaginat niciodată că Ucraina ar putea căuta într-o zi să devină o bază avansată pentru un NATO ostil Rusiei.
Și, bineînțeles, Ucraina nu este doar o poartă de intrare pentru invadatori; este, de asemenea, coridorul natural al Rusiei spre Europa. Prin Ucraina, Moscova a exportat în mod tradițional bunuri și resursele sale energetice către restul Europei. Deschiderea de către Rusia a gazoductului Nord Stream direct către Germania prin Marea Baltică, ocolind Ucraina, a fost un semnal clar că Moscova a văzut un Kiev căzut sub vraja Washingtonului ca pe o amenințare la adresa intereselor sale energetice vitale.
În special, aceleași conducte Nord Stream au fost aruncate în aer luna trecută, după o lungă serie de amenințări din partea oficialilor de la Washington, de la președintele Biden în jos, că SUA vor găsi o modalitate de a pune capăt livrărilor de gaze rusești către Germania.
Rusia a fost exclusă de Germania, Suedia și Danemarca – toți aliați ai SUA – de la participarea la ancheta privind acele explozii asupra infrastructurii sale energetice. Și mai suspect este faptul că Suedia invocă „securitatea națională” (un cod pentru a evita punerea în dificultate a unui aliat cheie?) ca motiv pentru a refuza să publice concluziile investigațiilor.
PUTERE LETALĂ
Așadar, unde rămâne regula lui Monbiot: „Oricare ar fi situația în lume, trebuie să te poziționezi împotriva asupritorului și de partea celor oprimați”?
Nu numai că axioma sa nu recunoaște natura complexă a conflictelor globale, în special între marile puteri, în care definirea celui care este asupritor și a celui care este asuprit poate fi o chestiune deloc simplă, dar, mai rău, caricaturizează înțelegerea politicii internaționale și a jocurilor de putere.
Rusia și China pot fi mari puteri, dar nu sunt – cel puțin, nu încă – aproape de a fi egale cu superputerea SUA.
Niciuna dintre ele nu poate egala sutele de baze militare americane din întreaga lume – mai mult de 800 de baze. Statele Unite își depășesc de multe ori ambii rivali în ceea ce privește bugetul militar anual. Acest lucru înseamnă că Washingtonul poate proiecta o putere letală în întreaga lume la o scară de neegalat nici de Rusia, nici de China. Singura măsură de descurajare pe care o are oricare dintre ele împotriva puterii militare a SUA este un arsenal nuclear de ultimă generație.
Supremația militară copleșitoare a SUA înseamnă că, spre deosebire de China sau de Rusia, Washingtonul nu are nevoie să câștige aliați cu oferte tentante. Poate pur și simplu să amenințe, să intimideze sau să lovească – în mod direct sau prin intermediari – orice stat care refuză să se supună dictaturilor sale. În acest fel, a obținut controlul asupra majorității resurselor cheie ale planetei, în special asupra combustibililor fosili.
În mod similar, SUA se bucură de multiplele beneficii ale faptului că deține principala monedă de rezervă a lumii, legând prețurile – cel mai important, prețurile energiei – de dolar. Acest lucru nu ajută doar la reducerea costurilor comerțului internațional pentru SUA și îi permite să se împrumute ieftin. De asemenea, face ca alte state și monedele lor să depindă de stabilitatea dolarului, așa cum tocmai a constatat Marea Britanie, când valoarea lirei sterline s-a prăbușit în raport cu dolarul, amenințând să decimeze sectorul de afaceri.
Dar există și alte avantaje pentru SUA în dominarea comerțului global și a piețelor valutare. Washingtonul este bine poziționat pentru a impune sancțiuni economice pentru a izola și a sufoca economic statele care i se opun, așa cum face cu Afganistanul și Iranul. Iar controlul pe care îl deține asupra principalelor instituții financiare mondiale, precum FMI și Banca Mondială, înseamnă că acestea acționează puțin mai mult ca niște executanți ai priorităților de politică externă ale Washingtonului înainte de a accepta să împrumute bani.
ACTORII DIN UMBRĂ
Atât din punct de vedere militar, cât și economic, Statele Unite modelează lumea în care trăim. Pentru cei din Occident, stăpânirea lor asupra bunăstării noastre materiale și asupra orizonturilor noastre ideologice este aproape completă. Dar umbra americană se întinde mult mai departe. Toate statele, inclusiv Rusia și China, operează în cadrul relațiilor de putere, al instituțiilor globale, al intereselor de stat și al accesului la resurse modelate de SUA.
Ceea ce distinge statutul Rusiei și Chinei ca mari puteri de statutul SUA ca superputere solitară este faptul că rolul lor pe scena internațională este în mod necesar mai reactiv și mai defensiv. Niciuna dintre ele nu își poate permite să antagonizeze inutil mastodontul american. Ele trebuie să își protejeze interesele, mai degrabă decât să le proiecteze așa cum face Washingtonul.
Asta înseamnă că niciuna dintre ele nu va începe probabil să invadeze vecinii care doresc să se alieze cu SUA, cu excepția cazului în care simt că interesele de stat importante din punct de vedere existențial sunt amenințate de o astfel de alianță. Acesta este motivul pentru care narațiunile occidentale care pretind să explice invazia Rusiei în Ucraina trebuie să pornească de la două ipoteze improbabile: că președintele Putin este singurul responsabil pentru lansarea războiului din Ucraina, peste capul armatei ruse; și că Putin însuși este nebun, rău sau megaloman.
A susține un astfel de caz – premisa întregii acoperiri occidentale a evenimentelor din Ucraina – înseamnă deja a admite că singura explicație rațională pentru invadarea Ucrainei de către Rusia ar fi percepția sa că interesele vitale ale Rusiei sunt în joc – interese atât de vitale încât Moscova este pregătită să le apere chiar dacă aceasta ar însemna să provoace mânia puternicului imperiu american.
În schimb, Monbiot și o mare parte a stângii răspândește rețetele rasiste ale apologeților imperiului american: că marile puteri rivale ale Washingtonului acționează în moduri denunțate de SUA doar pentru că sunt iraționale și rele.
Aceasta este o analiză a terenului de joacă din punct de vedere al politicii de putere. Și totuși, trece drept un reportaj neutru și un comentariu informat în toate mediile de informare occidentale. În mod catastrofal, Monbiot a jucat un rol crucial în însămânțarea acestor idei distructive – care nu pot duce decât la intensificarea conflictului și subminează procesul de pacificare – în mișcarea anti-război.
Acest articol a apărut inițial aici pe data de 27 octmobrie 2022 https://www.mintpressnews.com/how-george-monbiot-left-became-cheerleaders-imperialism/282308/
