Stoyanka Eneva analizează modul în care s-a schimbat, după 1989, gradul de responsabilitate în ceea ce privește îngrijirea copiilor de către stat și de către familii, în special de către femei, cât și consecințele pentru acestea
Stoyanka Eneva, Levfem
Acest articol analizează schimbările în ce privește politicile, discursurile și practicile privind îngrijirea copiilor până la vârsta de 6 ani și furnizarea de servicii publice (creșe și grădinițe) care au avut loc începând cu 1989 în Bulgaria. Scopul principal al textului este de a analiza modul în care s-a schimbat gradul de distribuire a responsabilității pentru îngrijirea copiilor dinspre stat către familii, în special căte femei, deoarece prin diferite mecanisme sociale, economice și politice această schimbare are consecințe în special pentru femei. [1] În scopul analizei de mai sus, articolul se concentrează pe câteva teme principale: servicii publice, legislație, politici, piața muncii și întoarcerea la tradiții. Astfel, lucrarea urmărește influențele interdependente ale politicilor, ale întreprinderilor și ale atitudinilor sociale în capitalism ce au ca rezultat creșterea inegalităților de gen prin redistribuirea responsabilităților de îngrijire a copiilor.
PRIMUL DECENIU DE TRANZIȚIE
Caracteristici demografice
Scăderea numărului de grădinițe în cele două decenii dintre 1980 și 2000 a fost extrem de dramatică. În 1980, în toată țara existau 6.185 de centre de îngrijire a copiilor (creșe și grădinițe). În 1995, numărul acestora era de 3.762, ceea ce arată o scădere deosebit de accentuată în primii ani de tranziție. Închiderile au continuat până în anul 2000, când numărul total de grădinițe și creșe era de 3.249. Dar scăderea numărului de copii care frecventează grădinița a fost chiar mai mare decât cea a numărului de locuri. Conform unei serii de studii realizate de Meurs & Giddings (2004, 2006), între 1986/7 și 1999/2000, cererea de creșe ca serviciu a scăzut mai mult decât oferta: cu 38,4% și, respectiv, 28,8%, iar factorii au fost complecși: niveluri ridicate de șomaj care au afectat în mod diferit diferitele profiluri demografice, o pierdere severă de oportunități economice și o scădere a ratei natalității. Să nu uităm povara proceselor de migrație: numai între 1989 și 1996, 671.300 de persoane au părăsit țara. Rata de fertilitate a scăzut de la 12,65‰ în 1989 la 7,71‰ în 1997 (baza de date TRANSMONEE), ceea ce arată reducerea radicală a fertilității într-un context de criză, insecuritate, șomaj și inflație. După cum au remarcat Koeva și Bould (2007), accesul la contracepție este adesea îngreunat din cauza creșterii prețurilor, dar avortul rămâne gratuit. Aceste date oferă o imagine clară a dimensiunii sociale a problemelor demografice legate de lipsa metodelor accesibile de planificare familială și de prevenție, a serviciilor și politicilor sociale și a protecției împotriva discriminării.
Seria de șocuri economice prin care a trecut țara a avut un impact asupra tendințelor de declin și de redresare a înscrierii copiilor, evidențiate în analizele lui Meurs și Giddings: din 1986/7 până în 1991/2, numărul copiilor înscriși în grădinițe a scăzut de la 72% la 58%, după care a crescut la 66% în 1996 și a scăzut din nou la 62% în 1997/8. În același timp, după cum notează autorii, sărăcia copiilor a crescut vertiginos de la 2% în 1990 la 43% în 1994, și este important să se recunoască faptul că accesul la creșe și grădinițe este o modalitate importantă de atenuare a efectelor sale.
Schimbările dramatice în ceea ce privește înscrierea copiilor și în ceea ce privește oferta și cererea de locuri în grădinițe s-au reflectat, de asemenea, asupra relațiilor familiale, a responsabilităților și a redistribuirii muncii de îngrijire în gospodării. Atunci când părinții lucrează, munca este adesea efectuată de rude, în special femei (surori, bunici, mătuși). Această tendință este deosebit de evidentă în primii ani de tranziție, când un număr semnificativ de lucrătoare au profitat de oportunitatea de a se pensiona anticipat. Cu toate acestea, acest lucru creează noi dificultăți pentru diferite generații, atât în cadrul familiei, cât și pe piața muncii:
De asemenea, un număr mare de femei șomere de vârstă mijlocie și-au asumat creșterea copiilor mici, astfel încât mamele lor să poată beneficia de un concediu de maternitate minim pentru a-și păstra locul de muncă și a preveni problemele de muncă. Utilizarea ajutorului parental în creșterea copiilor este în multe cazuri determinată de dificultățile materiale ale familiilor tinere. În acest sens, trebuie să se țină seama și de dificultățile cu care se confruntă părinții în vârstă în dorința de a contribui la educația tinerei generații. Acestea sunt cauzate de noile cerințe privind o vârstă și o vechime mai mare pentru pensionare, de riscul de a-și pierde locul de muncă dacă se ocupă temporar de îngrijirea copiilor, având în vedere că șansele de a găsi un nou loc de muncă după o anumită vârstă sunt foarte limitate. Acest lucru nu ar trebui să subestimeze dificultățile materiale ale persoanelor care se apropie sau se află deja la „vârsta a treia” și nevoile lor crescânde de venituri din muncă (Mihova, 2007: 106).
Situația astfel descrisă relevă solidaritatea intrafamilială ca fiind una dintre principalele garanții ale reproducerii sociale într-o economie de piață care produce o lipsă masivă de stabilitate și de siguranță a locului de muncă, venituri insuficiente și normalizarea discriminării de gen și de vârstă.
Schimbări în ocuparea forței de muncă și pe piața muncii
Stoilova (2010) reamintește critica cercetărilor feministe care analizează pierderile și prejudiciile specifice suferite de femei în timpul tranziției către economia de piață. Acestea se concentrează asupra încălcării drepturilor reproductive (Daskalova, 2000), a violenței fizice și sexuale, a traficului de persoane, precum și asupra problemelor specifice legate de ocuparea forței de muncă și de drepturile de muncă: feminizarea ocupațiilor fără prestigiu, a șomajului și a sărăciei, precum și participarea frecventă la economia informală.
Arătând modul în care problemele legate de forța de muncă au afectat în mod diferit bărbații și femeile în primii ani de tranziție, Glass (2008) reamintește adoptarea pe scară largă a patru teorii diferite privind nivelurile de șomaj specific femeilor: două dintre ele prevăd o pierdere mai rapidă a locurilor de muncă pentru femei, pe de o parte datorită segregării în sectoare care nu sunt afectate în primul rând de închiderea industriilor și a complexelor industriale, iar pe de altă parte datorită prezenței capitalului educațional și cultural care le-ar spori valoarea ca potențiale lucrătoare. În direcția diametral opusă sunt studiile care prevăd că femeile vor fi marii perdanți pe piața muncii din cauza devalorizării suplimentare și a pierderii prestigiului profesiilor pe care le exercită, precum și din cauza retragerii de către stat a măsurilor specifice de protecție împotriva discriminării.
În primii ani ai tranziției, pierderile de locuri de muncă au fost deosebit de grave pentru bărbați, deoarece disponibilizările au fost concentrate în anumite industrii și sectoare. Dar, pe măsură ce schimbările politice și economice au progresat, între 1993 și 2000, femeile s-au confruntat cu scăderi mult mai accentuate ale ocupării forței de muncă (Glass, 2008). În perioada cu cele mai ridicate rate ale șomajului, care au crescut de la 14% la 33% între 1993 și 2000, rata de ocupare a forței de muncă a bărbaților și femeilor s-a schimbat de la un raport de 76% bărbați și 82% femei la 61% bărbați și 56% femei în 2000.
Dar nu este vorba doar de pierderea unui loc de muncă, ci și de o mai mare dificultate în a reveni pe piața muncii. După cum arată datele prezentate de Glass, numărul femeilor aflate în șomaj pe termen lung s-a dublat în 2000. Această situație se agravează și mai mult în cazul mamelor cu copii mici, iar riscul de șomaj nu numai că a crescut, dar s-a și triplat din 1993. După cum arată Koeva & Bould (2007), în perioadele de redresare economică incipientă, de creștere timidă și de noi angajări (1994-1995 și 1998), bărbații au avut mai multe șanse de a obține un loc de muncă.
Pe de altă parte, sunt deosebit de importante studiile care prezintă dovezi privind impactul atitudinilor față de femei la locul de muncă asupra fertilității și îngrijirii. În acest sens, studiul „Working hours, working conditions and demographic behaviour” (2004), realizat de o echipă condusă de G. Mihova atrage atenția asupra respectării în practică a unor măsuri specifice de protecție a condițiilor de muncă și de îngrijire a femeilor care îngrijesc copii mici. Deși, conform Codului Muncii, nu ar trebui să lucreze ore suplimentare sau să fie trimise în călătorii de afaceri, raportul arată că 64,9% și 76,3% dintre femeile intervievate nu au beneficiat de aceste drepturi. Chiar și presupunând că refuzul a fost voluntar în unele cazuri, rezultatele indică existența unor relații de putere în care femeile care lucrează acționează împotriva propriilor interese pentru a-și păstra locul de muncă. De asemenea, studiul atrage atenția asupra unei alte probleme grave care leagă încălcarea drepturilor de muncă și sănătatea reproducerii, deoarece 15,5% dintre respondenți au menționat munca fizică grea la locul de muncă (15,5%), condițiile de muncă nesănătoase (10,6%) și stresul la locul de muncă (10%) ca fiind cauza avortului spontan. Munca domestică este, de asemenea, un risc semnificativ (19,8%). În același timp, 14,5% dintre respondentele femei au recunoscut că nu au folosit concediul medical atunci când au fost bolnave, din proprie inițiativă.
O altă caracteristică a proceselor care au avut loc în anii ’90 a fost intervenția directă a unui număr de instituții internaționale, cum ar fi Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și influența altora, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite. În timp ce primele două au avut un rol esențial în realizarea reformelor structurale neoliberale, acestea au insistat, de asemenea, asupra unei poveri mai mici a maternității într-un cadru de protecție împotriva discriminării specifice împotriva femeilor. Pe de altă parte, ONU oferă definiții ale inegalităților bazate pe gen care se referă în principal la locul de muncă (Ghodsee, 2014; Glass, 2008). Efectul obținut de aceste două tendințe a fost o devalorizare a reproducerii sociale: o reducere și o închidere a serviciilor sociale furnizate de stat și, în același timp, o analiză tot mai dislocată a inegalităților de gen din domeniul îngrijirii, care se concentrează mai ales pe diferențele de remunerare și pe accesul la pozițiile de conducere, pe linia feminismului liberal. În ciuda argumentului important de a nu accepta femeile doar și/sau în primul rând ca mame, concentrarea exclusiv asupra muncii productive continuă să contribuie la asigurarea faptului că munca de îngrijire rămâne nu doar invizibilă, ci și neproblematizată în distribuția sa.
Retradiționalizarea rolurilor de gen
În perioada analizată au fost observate diverse procese de retradiționalizare și o întoarcere către modele patriarhale de organizare a societății. Acestea au mai multe dimensiuni principale: în primul rând, ele reprezintă un proces de regândire și, în același timp, de transformare a memoriei și a narațiunii trecutului, negociind modelul socialist de ocupare deplină a forței de muncă și de egalitate în diferite sfere profesionale ca fiind impus în mod artificial și stabilind cu forța cadre de comportament și de viață care contrazic modelele și rolurile „naturale”, în special în ceea ce privește femeile (Stoilova, 2010). Progresele legate de furnizarea unei game largi de servicii publice, cum ar fi bucătăriile publice, spălătoriile, grădinițele, precum și regândirea muncii de îngrijire, creștere și educare a copiilor în cadrul reproducerii sociale sunt de netăgăduit și constituie o trăsătură crucială a perioadei socialiste (Tetevenski, 2022). Pe de altă parte, sfârșitul anilor ’60 a marcat începutul unei perioade de regândire treptată a muncii de îngrijire și a ideilor privind revenirea acesteia în familie, ca parte a unei orientări naționaliste și conservatoare a politicii demografice. În acest sens, începutul tranziției a fost martorul unor critici deosebit de dure la adresa politicii regimului anterior de asigurare a emancipării economice și profesionale, dar fără progrese semnificative în ceea ce privește distribuția egală a muncii de îngrijire și a celei efectuate în familie și acasă (Daskalova, 2000).
În al doilea rând, tipul de familie în care femeia este casnică începe să fie prezentat ca un model de succes (Glass, 2008), deși, în mod tradițional, acest ideal este mai puțin răspândit decât în țările occidentale (Todorova, 1994). Circulația sa se realizează prin sacralizarea femeii, a familiei și a maternității (Gal & Kligman, 2000) ca manifestare a opiniei publice, precum și prin prezentarea rolului de casnică drept o alegere validă pe care fiecare femeie o poate face pentru ea însăși în mod individual, negând conceptul de „dublă povară” a muncii în casă și în afara ei, impusă în timpul socialismului (Glass, 2008).
Acest context, după cum notează Stoilova (2010), a fost foarte favorabil deplasării problemelor legate de ocuparea forței de muncă și de condițiile de muncă ale femeilor ca prioritate în politicile și discursurile publice, precum și minimizării deficitului de servicii sociale și de sănătate publice, cum ar fi creșele și grădinițele. Imaginea publică a sferei domestice și a familiei rareori problematizează distribuția inegală a muncii de îngrijire, ci, dimpotrivă, întărește noțiunea de muncă de îngrijire „naturală” a femeilor, în special a copiilor.
În cele din urmă, este important de remarcat poziția adoptată de principalele ONG-uri care se ocupă de discriminare și de problemele femeilor care au apărut în anii ’90. De asemenea, acestea se îndepărtează de sfera reproducerii sociale, orientându-și prioritățile spre ajutorarea victimelor violenței domestice și spre un cadru juridic specializat pentru protecția drepturilor femeiloe. Adică, promovarea dezvoltării societății civile în raport cu inegalitățile de gen este orientată în primul rând spre sectorul ONG, bazându-se pe discursul juridic și de specialitate, care, la rândul său, își orientează prioritățile spre sensibilizare și dezvoltarea mecanismelor de protecție împotriva violenței de gen prin intermediul instrumentelor juridice (Ivancheva, 2015).
TRANZIȚIA NESFÂRȘITĂ CA O CRIZĂ NESFÂRȘITĂ A REPRODUCERII SOCIALE
Începutul anilor 2000 a fost caracterizat de utilizarea și folosirea pe scară largă a termenului de „criză demografică”. Datele din primii 10 ani de tranziție arată o combinație de diverși factori demografici negativi: îmbătrânirea populației (procentul de persoane cu vârsta de 65 de ani și peste a crescut de la 13,4% în 1990 la 17,0% în 2002), în timp ce procentul copiilor cu vârsta sub 15 ani a scăzut de la 20,1% la 14,6% în aceeași perioadă), combinate cu o rată totală de fertilitate scăzută (1,1 -1,2 la începutul anilor 2000) și o rată ridicată a mortalității (14,1‰ în 2000 la 14,8‰ în 2007), precum și cu o migrație accelerată. În același timp, s-a înregistrat o oarecare creștere economică, în condițiile în care politica socială a devenit o problemă publică (Kotzeva, 2011).
În noul mileniu, numărul de grădinițe a continuat să scadă, de la 3.249 în 2000 la 2.262 în 2010 (este important de avut în vedere cum, după câțiva ani de creștere minimă, a avut loc un declin extrem de accentuat între 2005/2006, cu 3.331 de grădinițe, și anul școlar următor, 2006/2007, în care au funcționat doar 2.470 de grădinițe). În al doilea deceniu, numărul grădinițelor scade din nou, ajungând la 1.817 pentru anul școlar curent, 2021/2022 (INS, 2021). Această închidere accelerată a serviciilor publice de îngrijire nu corespunde cu rata natalității, care, după o scădere record de 7,71‰ în 1997, a crescut la 9,02‰ în 2000 și s-a ridicat la 10,11‰ și, respectiv, 8,85‰ în 2010 și 2018 (baza de date TRANSMONEE). Dar, în timp ce numărul de grădinițe este în scădere, cel al înscrierilor și, într-o mai mică măsură, cel al grupelor de grădinițe, prezintă o tendință de creștere treptată (INS, 2021). Adică, există o nevoie de noi locuri și o dorință din partea părinților ca ai lor copii să frecventeze grădinița, precum și o penurie cauzată de scăderea continuă a numărului acestora (pentru date și analize mai detaliate privind îngrijirea și inegalitățile sociale pentru orașul Sofia, a se vedea Vaisova, 2022). În acest sens, cazul Sofiei este deosebit de semnificativ nu numai din cauza eliminării serviciilor publice, ci și din cauza reducerii stocului fizic, prin care clădirile grădinițelor sunt reocupate, înlocuite sau se încheie acorduri pentru a le transforma în școli private (Duma, 09.2018a, 2018b).
Numărul de creșe, dimpotrivă, crește între 2000 și 2021, deși această creștere nu reușește să acopere pe deplin cererea, mai ales în orașele mari, în special în Sofia : în 2003 erau 637, iar în anul curent (2021-2022) sunt 838. Este important să subliniem aici caracteristicile specifice ale cererii de creșe în raport cu beneficiile sociale pe care mamele pot conta în prezent. Cercetarea realizată de Mihova (2007) arată o incidență extrem de mare a îngrijirii copiilor de până la 3 ani la domiciliu (70,1%), urmată de frecventarea grădiniței (33,4%) și, într-o măsură mai mică (18,4%), de asistența bunicilor, deși doar 6% au indicat că aceasta din urmă este opțiunea preferată. Prezența scăzută la creșă este legată, pe de o parte, de concediul lung de sarcină și naștere, care permite creșterea copiilor într-un mediu familial, precum și de anumite atitudini din societate care consideră că familia este cel mai bun loc pentru îngrijirea copiilor (Beleva, 2008). Pe de altă parte, în raportul lor pentru Rețeaua de politici sociale, (Bogdanov & Zahariev, 2018) menționează alte motive importante, cum ar fi raportul suboptimal dintre îngrijitori și copii în creșe, precum și distribuția geografică inegală a acestora, ceea ce face ca accesul la acestea să fie dificil în diferite așezări mici și mijlocii și, nu în ultimul rând, lipsa serviciilor pentru copiii sub 10 luni.
Modificări juridice și noi politici legate de maternitate
La sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000, au fost adoptate o serie de modificări legislative pentru a influența realizarea egalității și nediscriminării pe criterii de gen, în special în domeniul ocupării forței de muncă. Unele dintre cele mai importante sunt Legea privind protecția împotriva discriminării (2003), Legea privind asistența socială (1998) și Legea privind promovarea ocupării forței de muncă (2002), precum și modificările introduse în Codul muncii în 2004, conform cărora munca de noapte sau călătoriile sub formă de deplasări de afaceri pot fi permise numai pentru femeile cu copii mici, cu acordul scris al acestora. De asemenea, se aplică măsuri mai stricte în ceea ce privește controlul neefectuării muncii dăunătoare. Modificările aduse Codului muncii sunt raportate ca fiind una dintre activitățile implementate în cadrul Planului național de acțiune pentru promovarea egalității de gen 2008-2009. Aceasta a fost reînnoită sub forma Strategiei pentru promovarea egalității de gen 2009-2015. Unul dintre punctele forte ale strategiei este reprezentat de inegalitățile în distribuția responsabilităților domestice. De asemenea, se concentrează asupra dificultăților de acces al femeilor la funcții de conducere. Printre obiectivele sale strategice se numără elaborarea de politici de reconciliere a responsabilităților profesionale și familiale, încurajarea taților să își ia concediu parental și dezvoltarea unor ore de lucru și forme de angajare flexibile. În sfârșit, „Îmbunătățirea și extinderea gamei de servicii sociale (publice, municipale și private) pentru copii și membrii de familie dependenți”.
Diferitele instrumente de protecție împotriva discriminării la locul de muncă au o importanță deosebită pentru femei. Studiile comparative între țările post-socialiste din Europa de Est arată o tendință de discriminare în ceea ce privește angajarea femeilor cu copii mici, dar și a celor aflate la vârsta fertilă, considerate adesea „lucrătoare nesigure”. Într-un sondaj realizat cu femei din Ungaria, Polonia, Rusia și Bulgaria, 47% dintre femeile bulgare au răspuns că nu se pot întoarce la vechiul loc de muncă după concediul de maternitate (Glass, 2008). Studiul este în concordanță cu analizele unor autori precum Koeva & Bould (2007), care arată că, într-o economie neoliberală caracterizată de incertitudine și instabilitate economică, combinate cu tendințe de discriminare, modelul principal de familie nici măcar nu poate fi numit „doi părinți care lucrează”, ci mai degrabă o strategie de completare a veniturilor care implică cât mai mulți membri ai familiei, inclusiv cei care lucrează în străinătate.
Fără îndoială, una dintre cele mai importante modificări legislative este cea referitoare la cuantumul indemnizației de sarcină și de naștere și la perioadele pentru care aceasta poate fi solicitată. În 2007, concediul parental plătit a fost majorat la 315 zile, iar în 2009 a fost majorat din nou la 410 zile, timp în care mama este compensată cu 90% din venitul pe care l-a primit în ultima perioadă de muncă. Inițial, această perioadă de vechime necesară era de minimum 6 luni, dar în 2016 a fost majorată la 12 luni, ceea ce îngreunează accesul la această prestație pentru femeile tinere și mai ales pentru cele care nu se asigură în funcție de veniturile lor reale, o practică mult prea frecventă pe piața muncii din Bulgaria, care le obligă pe femei să își reducă veniturile, plătind ele însele contribuțiile de asigurări sociale pe care trebuie să le plătească angajatorii. Indemnizația plătită pentru al doilea an de maternitate este echivalentă cu 380 BGN (majorată ulterior la 650 BGN și 710 BGN în 2022), iar începând cu luna a 9-a, mama poate primi 50% din drepturile sale în cazul în care începe să lucreze. Cel de-al treilea an, însă, nu este legat de primirea unei prestații în bani, ci este luat sub formă de concediu fără plată, adică se asigură păstrarea locului de muncă și acumularea vechimii în muncă, dar nu și a veniturilor. Prin aceste modificări legislative, statul încearcă să stimuleze fertilitatea și să asigure un venit suficient pentru primul an de creștere a copiilor, în timp ce pentru al doilea și al treilea an măsurile și politicile adoptate vizează încurajarea femeilor să se întoarcă la muncă, dar, într-o măsură mult mai mică, extinderea rețelei de servicii publice colective și îmbunătățirea condițiilor de funcționare a acesteia.
Pe lângă aceste schimbări, începutul anilor 2000 a marcat, de asemenea, dezvoltarea unei serii de strategii demografice naționale, prima dintre acestea fiind adoptată pentru perioada 2005-2009 și actualizată ulterior pentru 2006-2020. A existat o creștere semnificativă a cheltuielilor pentru diverse programe dedicate familiei și copiilor, precum și măsuri de optimizare a sferei muncii, cum ar fi formele flexibile de angajare, controlul asupra angajatorilor pentru a asigura respectarea protecției femeilor însărcinate și a mamelor de copii mici. Dar, deși principiile egalității sunt declarate în strategie, „în realitate, angajatorii din sectorul privat nu sunt dispuși să facă compromisuri în ceea ce privește asigurarea unui program de lucru flexibil pentru tinerele mame, mai degrabă mamele sunt dispuse să lucreze cu program fix, chiar în detrimentul lor, pentru a-și păstra locul de muncă. În plus, există o lipsă acută de locuri de îngrijire a copiilor în capitală și în alte orașe mari ale țării, iar grădinițele private sunt inaccesibile pentru majoritatea părinților […] în practică, deficitele în serviciile publice de îngrijire a copiilor, veniturile mici și stereotipurile de gen care prescriu responsabilitățile familiale în principal femeilor încetinesc procesele de modernizare a relațiilor de gen’’ (Kotzeva, 2011: 359).
Soluțiile oferite în cadrul diferitelor programe de stimulare a ocupării forței de muncă în rândul mamelor se concentrează pe beneficii în bani pentru a angaja îngrijitori care să aibă grijă de copii în timp ce mama lucrează. Programul „În sprijinul maternității”, care oferă o plată de 220 BGN pe lună pentru asistenții maternali, a fost inaugurat în 2008 (Kotzeva, 2011) și, la scurt timp după lansarea sa, a fost introdusă o specificație conform căreia rudele pot, de asemenea, să aplice pentru acest loc de muncă. Decizia de a alege un lucrător a fost luată de părinți, cu aprobarea biroului de muncă. Adesea, acestea erau din nou femei – bunici, mătuși etc. În acest fel, se obține atât o creștere a ocupării forței de muncă, cât și „păstrarea” copiilor în mediul familial, precum și un venit suplimentar pentru membrul familiei, dar, pe de altă parte, acest model reproduce din nou rolurile și stereotipurile de gen și se bazează pe salariile minime. Cu ajutorul acestui program, munca de îngrijire rămâne din nou închisă în familie și este evaluată de stat la valoarea unui salariu minim. Programul a fost întrerupt în 2009, dar, în același timp, a început să fie implementat programul „Back to Work”, care, pe lângă asigurarea unui salariu minim pentru asistentul angajat, a oferit o formare prealabilă pentru îngrijitori. În cadrul Programului Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, programul este cofinanțat din Fondul Social European până în 2013.
Un alt program similar, care face legătura între problemele legate de reducerile de personal în sectoarele feminizate ale îngrijirii, sănătății și educației și nevoia de a avea grijă de copiii ale căror mame lucrează, este proiectul „Stimularea ocupării pe cont propriu a femeilor în serviciile de îngrijire a copiilor”. Programul a fost activ între 2003 și 2009 și a avut ca scop formarea femeilor șomere care lucrau în domeniul îngrijirii de copii, pentru ca acestea să își folosească experiența și abilitățile pentru a-și deschide propria afacere, oferind servicii de îngrijire a copiilor ca serviciu individual. Înlocuirea serviciilor publice prin promovarea antreprenoriatului în acest mod redirecționează personalul redundant și calificat către un segment de populație care își permite să plătească pentru îngrijire individualizată, dar nu rezolvă în niciun fel problemele majorității în ceea ce privește dificultatea accesului la servicii de îngrijire a copiilor încă funcționale.
În cazul în care părinții (cel mai adesea mamele) aleg să aibă ei înșiși grijă de copiii lor până la vârsta de 3 ani, ceea ce este posibil datorită perioadei suficiente de concediu plătit și neplătit, această alegere nu duce întotdeauna la stabilitate financiară și la condiții decente de muncă și dezvoltare după această perioadă. După cum notează Mihova (2007:109), „Confruntate cu dilema „copii sau profesie”, femeile găsesc cu greu soluții în legătură cu aceasta din mai multe motive – calificări insuficiente, lipsa unei organizări flexibile a programului de lucru, oportunități reduse de formare și reconversie profesională, obligații familiale, inegalitate în cadrul familiei”. În plus, după cum avertizează Kotzeva (2011) într-o analiză care evaluează eficacitatea politicilor și strategiilor descrise, există riscul de a consolida și mai mult rolurile de gen în familie, care poate fi exacerbat de beneficiile continue în perioade de criză economică și de instabilitate a pieței muncii. Pe de altă parte, pentru autor, efectul transferurilor monetare asupra creșterii fertilității, unul dintre obiectivele seriei de strategii demografice, este controversat. Ea subliniază că, potrivit mai multor studii, furnizarea de servicii publice de îngrijire a copiilor și de ore de lucru flexibile pentru părinți are un efect mult mai mare, deși nu asupra creșterii fertilității, ci asupra reducerii intervalului dintre nașteri.
Tendințe actuale și aspecte importante
În prezent, stereotipurile și inegalitățile de gen, în special cele legate de distribuirea sarcinilor de îngrijire în cadrul familiei, sunt încă răspândite și normalizate. În același timp, este important de remarcat faptul că s-au înregistrat unele progrese în ceea ce privește participarea taților la îngrijirea copiilor (Nenova, 2019), deși există încă bariere solide în acest sens. După cum subliniază raportul Being a Father 2014-2021: Changes in Parenting, atitudinile față de rolul taților în familie sunt încă asociate cu unele viziuni tradiționale, cum ar fi lipsa de timp pentru copii și prioritizarea muncii (66% în 2014, 56% în 2021). Sondajul arată că obstacolele în calea incluziunii taților sunt de natură diversă, dar toate sunt legate de hegemonia modelului patriarhal de educație și relații familiale: desemnarea mamelor ca principale îngrijitoare, lipsa de înțelegere și, în multe cazuri, reticența (45% în 2021 „oamenii îi tratează cu batjocură pe bărbații care se ocupă de copii și de treburile casnice (23% față de 15% în 2014)”.
Pandemia de Covid-19, care a început în 2020, a avut un impact deosebit de grav asupra părinților care au fost nevoiți să combine munca plătită și neplătită în casă în timpul carantinei și a închiderii grădinițelor și școlilor. Situația a fost agravată și mai mult de lipsa tot mai mare de locuri în grădinițe, mai ales în Sofia și, într-o măsură mai mică, în alte orașe mari. Pentru prima dată în 2021, a fost introdusă o încercare de a compensa numărul mare de copii neînscriși cu un sprijin financiar sub formă de vouchere, pe care părinții le pot folosi pentru a acoperi o parte din costul serviciilor private de îngrijire a copiilor. Cu toate acestea, atât suma, cât și numărul de vouchere se dovedesc a fi extrem de inadecvate – părinții primesc 296 de lire sterline pe lună, există 440 de cereri aprobate pentru peste 10.000 de copii neacceptați, iar beneficiile sunt din nou redirecționate către sectorul privat. O altă măsură introdusă în timpul pandemiei a fost programul „Părinții la locul de muncă”, care a replicat în mod eficient practicile din cadrul programelor „Sprijinirea maternității” și „Înapoi la muncă” prin furnizarea de fonduri pentru a plăti munca de îngrijire individuală. Programul a fost întrerupt la 1 iunie 2021. O măsură incontestabil pozitivă este eliminarea, începând cu aprilie 2022, a taxelor de creșă, care erau în medie de 60 BGN pe lună pentru fiecare copil.
Problemele și provocările actuale cu care se confruntă grădinițele în prezent nu sunt legate doar de copiii locali, ci și de copiii refugiați din cauza războiului din Ucraina care au nevoie de îngrijire.
CONCLUZIE
Noțiunea de criză demografică trebuie văzută în strânsă legătură cu seria de crize economice și cu insuficiența politicilor și serviciilor sociale: înțelese astfel, crizele care se influențează reciproc se exprimă prin înrăutățirea poziției femeilor pe piața muncii (lipsa mecanismelor de protecție împotriva discriminării, a concedierii, lipsa posibilităților de a îmbina îngrijirea și munca sau nerespectarea acestora de către angajatori și presiunea asupra femeilor de a nu profita de drepturile asigurate pentru a nu-și risca locul de muncă), creșterea nivelului de sărăcie care afectează în special condițiile nefavorabile de acces la contracepție duc la o creștere a numărului de avorturi ca mijloc de control al nașterilor, iar statisticile privind numărul actual și viitor al populației încep să fie vehiculate în discursul politic și mediatic ca o criză demografică. Cu toate acestea, propunerile de rezolvare a acestei crize au fost făcute prin inculcarea individuală și colectivă a responsabilității femeilor și prin apeluri la o creștere a ratei de fertilitate, fără a fi însoțite de o creștere a serviciilor publice adecvate și a măsurilor de asistență socială. În schimb, măsurile de ocupare a forței de muncă și de sprijinire a creșterii copiilor se concentrează asupra nivelului individual și familial și încurajează diferite modele de îngrijire privată sau angajarea de bone.
Creșterea concediului de maternitate plătit și a sumelor primite în primul an de maternitate reprezintă, fără îndoială, beneficii sociale interesante și unice în contextul european, care, totuși, nu au un impact clar asupra vieții femeilor. Concediul de maternitate de lungă durată poate contribui la retradiționalizarea rolurilor și modelelor de îngrijire în familie și poate afecta negativ dezvoltarea profesională a mamelor, dar, în același timp, sprijinul economic pentru femei într-un context de șomaj și de penurie de servicii publice rămâne o măsură de importanță crucială.
Surse:
Vaisova, L. (2022). Îngrijirea și inegalitățile sociale. Studiu privind impactul lipsei de locuri în creșele și grădinițele municipale din Sofia asupra vieții femeilor 2021 – 2022. Sofia.
Beleva, I. (2008). The Provision of Childcare Services in Bulgaria. MPRA Paper, No. 52662. [accesat 05/05/2022].
Bogdanov, G., & Zahariev, B. (2018). Serviciile de educație și îngrijire a copiilor sub 3 ani în Bulgaria sunt mult sub ținta de la Barcelona. Raport, Espn Flash. [accesat 05/05/2022]
Daskalova, K. (2000) Women’s Problems, Women’s Discourses in Bulgaria. În Gal, S. și Kligman, G. (Eds.) Reproducing Gender. Princeton: Princeton University Press.
Gal, S., & Kligman, G. (2000). POLITICA DE GEN DUPĂ SOCIALISM. Princeton University Press.
Ghodsee, K. (2014). Nostalgia roșie? Comunismul, emanciparea femeilor și transformarea economică în Bulgaria. L’Homme, 15(1), 23-36.
Glass, C. M. (2008), Gender and work during Transition: Job loss in Bulgaria, Hungary, Poland and Russia. East European Politics and Societies, 22(4), 757-783.
Ivancheva, M. (2015). „Spiritul legii”: Mobilizarea și/sau profesionalizarea mișcării femeilor în Bulgaria postsocialistă. Mobilizarea pentru schimbarea politicilor: Mișcările femeilor în luptele politice împotriva violenței domestice din Europa Centrală și de Est, 45-84.
Koeva, S., & Bould, S. (2007). Women as workers and as carers under communism and after: The case of Bulgaria. International Review of Sociology, 17(2), 303-318.
Kotzeva, T. (2011). Problema demografică în centrul discursurilor publice la începutul secolului XXI. Probleme sociologice, 3-4, 340-364.
Meurs, M., & Giddings, L. (2004). Dispariția serviciilor de stat de îngrijire a copiilor în Bulgaria: cauze și implicații. Departamentul de Economie, Seria Documente de lucru, 04, 1-28.
Meurs, M., & Giddings, L. (2006). Declinul utilizării preșcolarilor în societățile post-socialiste: cazul Bulgariei. Journal of European Social Policy, 16(2), 155-166.
Stoilova, M. (2010). Post-socialist gender transformations and women’s experiences of employment: Movements between continuity and change in Bulgaria. Journal of Organizational Change Management, 23(6), 731-754.
Todorova, M. (1994). Tradiție și transformare istorică în Bulgaria: probleme ale femeilor sau probleme feministe? Jurnalul de istorie a femeilor, 5(3), 129-143.
Mihova, G. (2007). Creșterea copiilor până la vârsta de 6 ani de către angajații din Bulgaria – preferințe și practici. Populația, 1-2, 103-123.
Nenova, G. (2019). Diviziunea muncii în familie : despre limitele maternității și paternității. Universitatea din Sofia „St. Kliment Ohridski.”
Duma (2018a) Unde sunt grădinițele din Sofia [accesat 05/05/2022].
Duma (2018b) Unde sunt grădinițele din Sofia 2? [accesat 05/05/2022]
INS, 2021
Grădinițe pe zone statistice, regiuni statistice, raioane și municipii [accesat 05/05/2022]
Grădinițele și locurile în ele la 31.12 pe zone statistice, regiuni statistice, raioane și municipii [accesat 05/05/2022]
Infostat:
Copii în grădinițe pe sexe și vârste [accesat 05/05/2022]
Grupele din grădinițe pe zone statistice, regiuni statistice, raioane și municipii [accesat 05/05/2022]
Strategia națională actualizată pentru dezvoltarea demografică a populației în Republica Bulgaria (2012-2030) [accesat 05/05/2022].
Strategia națională pentru promovarea egalității de gen 2009-2015 [accesat 05/05/2022].
Planul național de acțiune pentru promovarea egalității de gen (2008-2009) [accesat 05/05/2022].
Fundația OAK (2022). A fi tată 2014 – 2021: schimbările în parenting
Baza de date Transformative Monitoring for Enhanced Equity (TransMonEE) [accesat la 05/05/2022].
[1] Acest argument este analizat în detaliu în raportul „Care and Social Inequalities. A Study on the Impact on the Impact of the Shortage of Places in Municipal Nurseries and Kindergartens in the City of Sofia on Women’s Lives 2021 – 2022” și articolul „The Personal is (Social-)Political: The Role of the Bulgarian Women’s Committee in the Socialization of Childcare under State Socialism in Bulgaria (1950-1975)”, elaborat de Levfem cu sprijinul Fondului pentru femei din Bulgaria și disponibil la www.levfem.org.
Textul de față este realizat în cadrul proiectului „Îngrijire și inegalități sociale. Impactul lipsei de locuri în creșele și grădinițele municipale din orașul Sofia. Sofia privind viața socială a femeilor”, cu sprijinul financiar al Fondului bulgar pentru femei.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.
