Acesta este un miniserial în care prezentăm o mărturie a unei foste angajate la un leagăn de copii cu deficiențe din perioada comunistă
Polonia este zguduită de proteste majore după ce curtea de justiție supremă a decis că este neconstituțional să întrerupi din evoluție o sarcină, chiar dacă fătul are defecte congenitale majore. Polonezii sunt mai determinați decât oricând să se ridice împotriva unei ordini sociale în care biserica catolică și statul și-au dat mâna pentru a dicta asupra vieții intime a cetățenilor într-un mod dintre cele mai grotești.
E foarte simplu să decizi că trebuie să se nască niște copii, chiar dacă fătul este neviabil și riscă să moară în uterul mamei sau la puțin timp după naștere. E foarte simplu, mai ales când nu ești direct afectat, să decretezi că trebuie să se nască niște copii cu deficiențe majore.
Sunt absolut surprinsă să văd cât de mulți bărbați în special și-ar dori asemenea copii. La modul abstract desigur. Dar concret? Câți sunt imlicați real în îmbunătățirea vieții celor care au venit pe lume împotriva dorinței părinților și au fost abandonați?
Mai mult, ca o culme a ipocriziei, statul polonez a înăsprit condițiile de oferire a sprijinului pentru părinții care au copii cu deficiențe. Ai crede că aceste autorități statal-religioase au un adevărat fetiș pentru embrioni. De femeile și copiii reali nu le pasă câtuși de puțin!
Totuși, oare se gândește cineva, ce înseamnă să ai o populație de copii abandonați? Copii reali, cu nevoi, cu vieți ale lor. Nu fetuși imaginari. Dar o populație de copii cu deficiențe abandonați în maternități? Chiar crede cineva că dacă mama nu și-a dorit copilul o să o împiedice ceva să îl abandoneze? Chiar crede cineva că poți obliga o femeie să iubească și să crească un copil pe care nu-l vrea?
Deschidem seria unor articole care reluăm fragmente dintr-un text publicat de o persoană care a lucrat la un leagăn de copii cu deficiențe înainte de 1989. Doina Popescu, cunoscută jurnalistă și romancieră, a publicat textul “Bimbușca” în volumul de povestiri “Vipia Amiezii” apărut la editura Adenium în anul 2017. Acolo povestește în amănunt cât de greu se descurcau cu copiii cu deficiențe și ce însemna la modul contret să ai grijă, uneori singură, de 67 de copii cu probleme grave de sănătate mintală. Vom publica fragmente din acel text pentru a atrage atenția asupra dimensiunii dezastrului uman care poate rezulta din decizii politice care doresc să reglementeze probleme care ar trebui să țină în primul rând de femei.
Textul face referire la personajul care stăpânea, de fapt, instituția la care Doina Popescu a lucrat înainte de 1989. Bimbușca era spălătoreasă în grădinița pentru copii cu deficiențe abandonați de părinți în maternitate. Ea era cea care ținea lucrurile sub control, ea era, de fapt sufletul grădiniței. Ironia sorții face ca autoarea să o regăsească după ani de zile pacientă a unui spital psihiatric. O incredibilă poveste de viață care ar trebui să ne pună pe gânduri.
N-am mai văzut-o pe Bimbuşca de un sfert de secol, mai exact de dinainte de „evenimentele” din decembrie 1989, pe care unii se încăpăţânează încă să le numească revoluţie, deşi, în ultimii ani, îndeosebi în online, câştigă teren cuvântul telescopat „loviluţie” – o revoluţie fecundată de-o lovitură de stat.
După atîţia ani nici n-aş mai fi recunoscut-o de nu m-ar fi abordat ea cu un exploziv „toovaarăşa!”, urmat de un mai stins „doamna profesoară…” Revederea, la intrarea în noul supermarket din colţul străzii, m-a surprins într-un mod mai degrabă neplăcut, fiindcă anii din urmă, cu reformele lor poticnite, au fost necruţători mai ales cu oameni din soiul Bimbuşcăi. Nu săriţi acum la concluzia că ea ar fi fost cine ştie ce securist ori torţionar al fostului regim. Nici vorbă! Bimbuşca a fost o simplă spălătoreasă la o grădiniţă de copii cu deficienţe, dar oricât de umilă ar părea acum slujba pe care a avut-o, contextul de atunci i-a conferit o importanţă imposibil de înţeles astăzi. Dacă fără director, fără una dintre educatoare, fără unul sau ambii profesori logopezi ori fără cealaltă spălătoreasă, grădiniţa ar fi continuat să funcţioneze bine-mersi, fără Bimbuşca stabilimentul s-ar fi prăbuşit efectiv. Şi asta nu pentru că mormanele jilave de cearşufuri, prosoape, pijamele, chiloţăraie şi restul ar fi putrezit în urina stătută a copiilor. În fond, oricine ar fi putut să-şi reprime repulsia provocată de mirosurile înţepătoare de sulf şi amoniac ar fi fost în stare s-arunce în cuva uriaşei maşini de spălat duzinile alea de kilograme de rufe umede, iremediabil pătate şi destrămate pe alocuri. Nimeni însă, în afară de Bimbuşca, n-a fost capabil să readucă la ordine hoarda dezlănţuită a oligofrenilor minori, când nesuferitele crize de afect îi luau în stăpânire pe toţi, deodată. Corect politic, acum i-am numi pe clienţii stabilimentului „copii cu dizabilităţi”, dar cu douăzeci şi cinci de ani în urmă nimeni nu se împiedica în scrupule terminologice şi nimeni nu se arăta vexat dacă spuneai că lucrezi la „handicapaţi”. Dimpotrivă, toată lumea se grăbea să te compătimească sincer: „Vai, la nebunii ăia?!”, apreciere care conţinea totuşi o mare doză de exagerare. Nu însă şi pentru Bimbuşca, care se simţise „la nebuni” ca peştele în apă, ba chiar ca împăratul peştilor!
Baby boom-ul impus prin decret în 1966, împreună cu interzicerea oricărei forme de educaţie sexuală şi sistarea importului de contraceptive au produs nu numai „decreţeii” – despre care se crede şi astăzi că l-au răsturnat pe Ceauşescu -, ci, cum ar fi fost de aşteptat, şi zeci de mii de copii „defecţi”. Cei mai mulţi au fost abandonaţi de mamele fără voie direct în maternităţi, dacă nu cumva mureau înainte de a fi înregistraţi. Nu-i vorbă, dacă mamele însele erau defecte sau minore, nou-născuţii nedoriţi rămâneau tot în maternitate, chiar de-ar n-ar fi avut niciun defect aparent. Din maternităţi, toţi intrau în grija statului, care-i plasa în aşa numitele leagăne, de unde, după o triere superficială, o mare majoritate era trimisă în grădiniţele pentru copii cu deficienţe. Spun asta ca nu cumva să se mai lase cineva sedus de tâmpita idee a lui Platon, din „Republica”. Nu ştiu ce-a fost în capul lui, (ori, poate, în mintea lui Socrate?), când a scris că, pentru a deveni buni cetăţeni, copiii „bine conformaţi” (ceilalţi n-aveau decât să crape) trebuie smulşi de la naştere de la sânul mamelor care i-ar moleşi cu dragostea lor şi crescuţi „la comun”, de femei şi bărbaţi desemnaţi de stat, fiindcă doar statul poate educa indivizi devotaţi trup şi suflet cetăţii.
Stabilimentul în care lucrasem eu şi Bimbuşca cu douăzeci şi cinci de ani în urmă îşi adunase zecile de copii din toată ţara, din creşe numite, ironia sorţii, leagăne, deşi nimeni nu-i legăna pe copii acolo. Şi cine ar fi putut legăna de unul singur treizeci de copii pe zi, când fiecare angajat avea în fişa postului o grămadă de alte însărcinări? Asta nu înseamnă însă că micuţii rămâneau nelegănaţi. Se legănau singuri, permanent şi îndârjit. La trierea pentru o formă de instituţionalizare sau alta, legănatul stereotip sărea în ochi şi, alături de alte forme de retard descoperite în urma testării, le semna copiilor paşaportul către casa de deficienţi.
Doina Popescu, „Bimbușca” în Vipia Amiezii, Adenium 2017
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
