Sau cum fronturile populare au trezit demonii tribalismului
În romanul lui Dostoievski este un personaj, Alexei Nilici Kirilov care are obsesia: ”Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis”. În fostele state socialiste ideologia oficială era ”Dacă asta au făcut comuniștii înseamnă că a fost rău”. În termenii lui Kirilov, dacă comunism nu este, totul este permis.
După alegerile din Bielorusia cei care au pierdut la scor au lansat o mișcare de contestare a alegerilor, sprijinită de mass media din Vest. Bielorusia este una din puținele republici ex-sovietice care nu și-a abandonat industria în mîinile companiilor supranaționale. Și nici agricultura: 95% din terenul arabil este în proprietate de stat.i Singura problemă a lui Lukasenko este că a stat prea mult la putere – cam ca Djukanovic în Muntenegru. În rest, dacă ținem seama de nivelul de trai Bielorusia se compară destul de bine cu fostele republici sovietice. Indicele dezvoltării umane este 0.817 (locul 50, imediat după Rusia). Pentru comparație Bulgaria și România sunt pe locurile 52-53 cu HDI = 0.816 iar Ucraina este pe locul 88.
Și totuși, Belarus și Ucraina au fost complicii lui Ielțîn în 1991 la deasființarea URSS. Cum de Belarus a reușit să scape de soarta celorlalte republici? Cum de a reușit să pună frînă perestroicăi?
Aceasta a fost întrebarea de la care pornisem inițial, pînă cînd am aflat din întîmplare de ceva ce nu știam: de pogromul din Sumgait (împotriva armeneani din oraşul marinar Sumgait din Republica Sovietică Socialistă Azerbaigeană). Nu mi-a venit să cred: februarie 1988. Bine, dar atunci URSS încă mai exista. Pogrom făcut într-o țară socialistă? Cum s-a ajuns la așa ceva?
În martie 1985 Gorbaciov a devenit secretarul general al PCUS. Primul șef al PCUS născut după Revoluția din Octombrie. Era conștient că în URSS erau probleme grave, legate în primul rînd de incapacitatea statului de a furniza bunuri de larg consum competitive cu cele din Vest. Cauzele pe care le-a găsit erau două: economia centralizată de comandă precum și alcoolismul.
E bine să ne aducem aminte cum bunele intenții pot avea rezultate catastrofale. Gorbaciov se justifică astfelii ”Esența perestroicăi consta în depășirea orînduirii totalitare, în trecerea la libertate și democrație….Ceea ce a motivat principiile perestroicăi a fost credința că, primind libertate, oamenii sovietici vor dobândi spirit inovator și energie creatoare”
O dorință legitimă. Doar că termenii de ”libertate”, ”totalitarism”, ”democrație” sunt așa de polisemici încît în ei se poate ascunde și Satana. Pogromurile din perioada prăbuşirii Uniunii Sovietice au fost consecință directă a Perestroicai.
În mai, la două luni după înscăunare, Gorbaciov a atacat dușmanul care părea mai ușor de învins: alcoolismul. În iunie eram la un congres de matematică în Vilnius. Cum se obișnuiește, la încheierea congresului, gazdele dau un banchet. Am rămas surprins că era fără alcool. Ni s-a spus că s-au dat indicații ca să nu se mai dea alcool (nici măcar bere) la asemenea evenimente. Au crescut prețurile la toate băuturile alcoolice, s-a redus drastic numărul magazinelor care vindeau asemenea băuturi și li s-a restricționat programul. Peste un an, în 1986 la Tașkent am văzut o mare coadă în fața unui magazin. Ce se ”dădea”? Oamenii așteptau să se facă ora începînd de la care se vindea băutură. S-au ieftinit băuturile nealcoolice. Peste tot era lozinca: Piite soki! Kak izvestno eto vkusno i polesno! (Beți sucuri! Se știe că sunt mai bune și mai ieftine!) .
De mirare că tovarășii care l-au sfătuit nu au citit istoria prohibiției în SUA (1920 – 1933) sau cea a prohibiției încercate de ultimul țar, Nicolae II în timpul războiului, continuată de Lenin (1914 – 1925).iii
Gorbaciov se justifică astfel ”Problema o puneau … scriitorii și medicii, care cereau introducerea prohibiției…la punerea ei în practică s-a călcat în străchini și începutul bun a fost stricat…”iv
Ultimul țar și ultimul președinte comunist au făcut aceeași greșeală. Mai întîi a fost o lovitură pentru buget – URSS a pierdut 100 miliarde de ruble din taxele pe alcool. Alcoolul a început să fie fabricat pe piața neagră din cartofi, cereale furate sau din fructe, au apărut diverse băuturi nesănătoase care au pus o presiune mărită pe bugetul sănătății. Dușmanul rezista…
Pentru a doua misiune, atacul la adresa economiei de comandă, Gorbaciov și-a adus oameni noi care să înlocuiască ”oamenii vechiului”: Șevarnadze în locul lui Gromîko la Externe, Ielțîn în locul lui Victor Grișin ca șef la Moscova, Rîjkov în locul lui Tihonov ca prim ministru. Tezele fundamentale le-a prezentat în 1987, la o plenară a CCPCUS din iulie. Atunci a fost promulgată Legea Întreprinderilor de Stat.
Legea pretindea ca întreprinderile să se autofinanțeze, adică să nu mai ceară bani de la buget ăn caz că sunt în dificultate. Nu aveau decît să falimenteze. Controlul asupra execuției planului avea să fie transmis colectivelor de muncitori, nu efectuat de GOSPLAN (Comitetul de stat al planificării). GOSPLAN-ul se va ocupa de direcții generale, de priorități în investiții, nu de planuri de producție.
Peste un an de la această ispravă, Gorbaciov a venit cu o nouă lege, Legea Cooperației, care intenționa să reînvie perioada NEP a lui Lenin (1921 – 1928). Legea permitea deținerea în proprietate privată a unor întreprinderi în zone periferice: restaurante, servicii, magazine. Și atenție! În Comerțul exterior! Firmele, de stat sau private puteau importa și exporta fără să mai ceară aprobare de la Ministerul Comerțului Exterior.
Mai mult, s-a dat și o lege privind întreprinderile mixte: sovietice și străine (joint venture). Ele erau împărțite pe acțiuni (shares): strainii maximul 49%, iar sovieticii 51%. La început președintele companiei trebuia să fie sovietic, apoi s-a renunțat la idee și s-a acceptat chiar depășirea procentului de 49%. Străinii veneau cu capital, tehnologie și expertiză iar sovieticii cu mîna de lucru, infrastructură și piață.
Din punct de vedere politic, Gorbaciov a evoluat mereu spre dreapta. La început, nu erau buni cei din Politbirou; a schimbat din ei. Dar nici în CC nu erau prea mulți care să sprijine perestroica; a încercat să se bazeze direct pe comuniștii de la organizațiile de bază. În 1988, după scrisoarea Ninei Andreieva a văzut că nici acolo nu are succes și a apelat la popor: așa au apărut fronturile populare, formate din oameni de cultură, diverși dizidenți, dar prea puțini economiști și practicieni.
Rezultatul a fost ”katastroica”. În 1990 guvernul a pierdut controlul asupra economiei. Veniturile statului au scăzut dramatic, guvernele republicilor păstrau veniturile pentru ele, lanțurile de aprovizionare între republici au căzut. În loc să ducă la creșterea nivelului de trai, descentralizarea a dus dimpotrivă, la apariția oligarhilor și a sărăciei, la scăderea duratei de viață și la conflicte sociale.
Și nu numai sociale. La conflicte etnice. Pierderea prestigiului marxism-leninismului a dus la redeșteptarea monștrilor trecutului. La apariția ”Fronturilor Naționale” și a tribalismului. Ca în Iugoslavia, republicile nu erau omogene etnic. În URSS nu exista limbă oficială, la fel ca în Iugoslavia. Limba de comunicare general acceptată era rusa. Și în Gruzia, Armenia, Azerbaijan, Moldova sau republicile baltice oamenii erau de regulă bilingvi. Își învățau și limba lor, dar și rusa. Minoritățile din republici la fel: vorbeau și limba lor, dar și rusa.
Transnistria.
În Moldova a apărut un val de naționalism românesc între etnicii moldoveni. În 1988 s-a creat Mișcarea Democrată din Moldova, transformată în 1989 în Frontul Popular. Începînd cu ziua lui Еminescu, 15 ianuarie 1988 Mișcarea a organizat demonstrații și festivaluri de cîntece care au crescut în intensitate. Politicește, membrii ei cereau redeșteptarea națională, reînvierea tradițiilor moldovenești, declararea limbii române ca limbă de stat. La început Frontul popular – declarat organizație publică – a fost o coaliție multietnică, privită cu simpatie și de ruși, ucrainieni sau găgăuzi. Ba chiar și de comuniști, fiindcă folosea jargonul gorbaciovist: glasnost, perestroica și democratizația. Președintele Ion Hadârcă părea un om normal, era normal ca moldovenii să aibă dreptul la o redeșteptare națională. Deranja doar ideea ca limba română să fie unica oficială în republică. Naționaliștii găgăuzi au cerut și ei dreptul la autonomie și la limba lor (nu prea era vorbită nici de 10% dintre ei) . În august 1989 rusofonii din Transnistria deja s-au despărțit de Frontul Popular și au făcut propriul lor front (Edinstvo), percepînd ideea limbii unice ca o formă de șovinism moldovenesc. Mișcarea Edinstvo cerea doar statut egal pentru rusă și moldovenească .
Dacă tot erau de capul lor, comuniștii din Moldova au sprijinit ideea limbii unice (Mircea Snegur) ceea ce a produs disensiuni cu comuniștii din Transnistria. Ba chiar un val de greve. În replică Frontul a ridicat problema pactului Molotov-Ribbentrop, ceea ce a făcut ca Moscova să sprijine alianța rusofonilor. Marele succes al Frontului (și marele eșec al Moldovei în păstrarea unității teritoriale) a fost Marea Adunare Națională din 27 august 1989,un miting mamut, de sute de mii de oameni, care a făcut Sovietul Suprem al Moldovei să promulge pe 31 august 1989 legea limbii – limba oficială era moldoveneasca, cu scriere latină iar rusa devenea „limba de comunicare interetnică” . În februarie 1990 Frontul a obținut o mare victorie în alegerile pentru Sovietul Suprem al Moldovei. Îndrăzneala frontiștilor a crescut: au adoptat o rezoluție în care au numit unirea din 1918 cu România naturală și legitimă, au organizat podurile de flori cu România, și au început să vorbească deschis despre unirea cu Țara. Primul ministru, Mircea Druc a început să epureze aparatul de stat de elementele ne-moldovene. Iar URSS încă trăia. În Aprilie 1990 Sovietul Suprem a votat legea noului drapel național – Tricolorul. E adevărat, sub presiunea străzii: unii deputați rusofoni chiar au fost bătuți de gloată. Pe 20 mai Frontul a organizat un marș spre Tighina – orașul refuza noul drapel. Au avut loc altercații între mărșăluitori și contramanifestanți, dar nu a murit nimeni. Abia peste două zile un student rusofon a fost bătut rău.
În iunie 1990, la al doilea congres, Frontul a rupt alianța cu comuniștii lui Snegur, acuzați că sunt prea lenți în scoaterea Moldovei din URSS, a chemat la Unire cu România și a transformat organizația într-un partid, stipulînd în noul statut că un mambru al Frontului Popular nu poate fi membru al altei organizații. Adică a exclus comuniștii.
Era o rețetă sigură pentru spargerea țării. În august și septembrie Găgăuzia și Transnistria și-au declarat și ele independența. În plus, economia era în haos. Frontiștii habar nu aveau de administrație, a apărut o prăpastie între dorințele economice populației și obiectivele lor. În plus au reușit să unească toate minoritățile împoriva lor. Declararea minorităților drept ”coloniști” și ”poporații” , lozinca ”Cimadan, vakzal, Rosiia” și zvonurile că toți cei care nu știu românește vor fi dați afară din servici nu aveau cum să îi facă simpatici.
Pe scurt: șovinismul etnocentric al Frontului Popular a dus la scindarea republicii și la vărsarea de sînge ulterioară. După desființarea URSS. Cum s-a ajuns aici? Prin scăderea prestigiului PCUS cauzat de glasnosti și prin distrugerile economice cauzate de perestroică. Prin apariția noilor oameni de succes: oligarhii (pe vremea lui Lenin s-ar fi numit nepmani). Ura oamenilor împotriva nedreptăților cauzate de perestroică a fost dirijată împotriva altora, nevinovați și mai slabi.
Rezultatul Frontului Național din Moldova: separarea Transnistriei.
Azerbaidjan
Prin comparație cu necazurile Azerilor, prăbușirea URSS în Moldova și scindarea a fost pașnică. Mă refer la anul 1988 în Nagorno Karabah (NK) .
Necazurile au început în 1987, cînd sovietele din regiune au început să strîngă semnături pentru o petiție adresată Sovietului Suprem și lui Gorbaciov pentru rezolvarea situației din provincie: erau persecutați de azeri (în Azerbaijan primul secretar era Heidar Aliev). Au strîns 80000 – sau asa se laudă. Capul răutăților era sovietul din NK.
La 13 februarie au început manifestații la Stepanakert – capitala regiunii. Cu mintea de azi știm că astea nu se fac de la sine – cineva le organizează.
La 20 februarie sovietul din NK a ținut o sesiune în care au lansat o proclamație către sovietele din Azerbaidjan si Armenia prin care li se cerea să rezolve problema trecerii NK în administrația Armeniei și să propună transferul Sovietului Suprem al URSS, ca să fie totul legal.
Amintesc faptul că republicile au fost gîndite doar ca zone administrative, nu existau frontiere și vamă între ele. Păstrînd proporțiile, ar fi ca și cum – să zicem – unele localități românești din Harghita ar cere să Parlamentului să rezolve problema trecerii lor în județul Bacău, fiindcă îi persecută secuii.
Politica de perestroica a lui Gorby începuse să își arate roadele otrăvite. Reformele economice au dus la descentralizare iar ”glasnosti” a început să dezgroape strigoii trecutului. Armenii au înțeles că e voie de la stăpînire să se joace cu focul naționalismului. În fața clădirii Sovietului NK din Stepanakert se adunaseră zeci de mii de oameni; fără să mai aștepte răspuns de la Erevan și Baku, sovietul a votat ca NK să se alipească la Armenia!
Sovietul din Azerbaijan s-a opus, evident. Gorbaciov a respins cererea pe baza articolului 78 din constituția URSS: granițele republicilor nu se pot modifica fără acordul lor. În plus, în NK nu erau numai armeni, ci si azeri – cam un sfert.
Azerii, fie că erau din conducere, fie nu, nu au găsit altceva mai bun de făcut decît să amenințe pe armenii din NK să își bage mințile în cap, că de nu, na fi vai de mama lor. Ministrul de interne Asadov (halal comunist și ăsta, avea să fie ucis de armeni în 1991) a declarat aproape o săptămînă înainte de fatidicul 20 februarie că ”100000 de azeri sunt gata să intre în NK și să îi măcelărească” pe separatiști. Altul, tot lider comunist,și post comunist, a avut tot felul de funcții după aceea, Hidayat Orujov, avînd atunci 44 de ani a fost și mai direct, după proclamația de la Stepankert: ”dacă nu vă potoliți, 100000 de azeri din raioanele învecinate vor intra în casele voastre, vă vor da foc, vă vor silui soțiile și vă vor ucide copiii”.
Așa se întîmplă dacă dispare ideologia comunistă. Oamenii aceștia fuseseră educați în URSS, se credeau comuniști. Dacă ei au dat un asemenea semnal, ce pretenții să ai de la oamenii de rînd? S-a ajuns la ceva de negîndit într-o țară socialistă: la pogromul din Sumgait.
Încă neexplicat, versiunile azeră și armeană sunt incompatibile.
Sumgait este un oraș de vreo 300000 de locuitori, la vreo 50 km de Baku, pe țărmul Mării Caspice. Avea o populație de cîteva zeci de mii de armeni. Zvonurile privind masacrarea azerilor în Armenia au întărîtat oamenii, care au început să se adune în locuri publice și să își manifeste indignarea. Asta pe 26 februarie. A doua zi era săptămîna de la nefericita proclamație din NK. Pe măsură ce se mai aduna lumea, au început să se scandeze lozinci împotriva armenilor. Pe lîngă faptul că atentau la integritatea teritorială a republicii, armenii mai erau acuzați și că sunt mai bogați și au doar funcții de șefi. După masă, oratorii au început să zbiere ”Afară cu armenii din oraș” iar spre seară chiar ”Moarte armenilor!”. La miting au apărut și personalități publice: actori, poeți, profesori. S-a ajuns pînă acolo încît vorbitorii, care făcuseră rost (cum??) de stație de amplificare își sfîrșeau discursurile cu ”Moarte armenilor!”. Au fost și unii care, spre cinstea lor, au încercat să calmeze gloata; au fost dați jos de la microfon, scuipați și bătuți. Secretarul de partid din oraș a fost obligat să ia un steag al țării și să conducă gloata într-un marș al victoriei. El a vrut să îi ducă spre mare, dar mulți s-au împrăștiat prin cartierul armean unde au speriat populația.
Atrocitățile au început în seara următoare, 27 februarie, la o săptămînă după proclamația de la Stepanakert. Procurorul general al republicii a anunțat la radio că doi tineri azeri au fost uciși într-o încăierare cu armenii într-un oraș din sud vestul țării, azi ocupat de armata armeană. Gloata cerea răzbunare. Au fost atacate casele în care locuiau armeni – nu se știe de unde pogromiștii aflaseră adresel armenilor. Aveau arme – cuțite și bîte. Tineretul participant era interesat de jaf din casele armenilor – haine, electronice, bani. Au fost ucise cel puțin 35 de persoane. Poliția NU a intervenit. Aici este oroarea. Era compusă numai din Azeri etnici! Ambulanțele care încercau să ia răniții au fost arse. Totuși, mii de armeni au scăpat cu viață fiind ascunși de către vecinii lor azeri. Oroarea a continuat și a doua zi. Gorbaciov a discutat problema abia pe 29 februarie, cînd deja din Sumgait fugeau mii de armeni. Servarnadze și Iazov l-au convins să trimită armata; cu o zi mai devreme, pe 28 februarie, două batalioane de miliție înarmate doar cu scuturi și bastoane de cauciuc, chemate de autorități să restauree ordine fuseseră bătute și fugărite de pogromiști; vehiculele cu care au venit au fost incendiate. Fără să mai aștepte aprobare de la centru au fost aduse trupe ale KGB și s-a instaurat starea de urgență și legea marțială cu interzicerea circulației în oraș între 8 seara și 7 dimineața. Armenii cărora li se distruseseră casele au foct adăpostiți provizoriu în clădiri publice. Deabia pe 1 martie s-a instaurat liniștea. Au fost 400 de arestări și nouă pogromiști condamnați, unul din ei la moarte, altul la 15 ani temniță. Procesul a avut loc la Moscova, ceea ce i-a nemulțumit și pe armeni și pe azeri. Culmea, dintre pogromiștii arestați unii au devenit eroi naționali.
Nu se mai văzuse așa ceva în URSS. Era doar începutul eșecului glasnosti-ului și perestroicăi.
Amărîții care au scăpat de pogrom au avut de îndurat vremuri grele. A început un exod al armenilor din Azerbaijan și al azerilor din Armenia. În 1989 mai rămăsesră cîteva zeci de mii de armeni, în special la Baku. Copii și pensionari, oameni care nu aveau unde să fugă. În paralel, satele din Armenia au început să se golească de azeri și kurzi – adică de musulmani, speriați de răzbunarea armenilor.
Naționaliștii azeri nu au găsit altceva mai bun de făcut decît să se organizeze, la nici trei luni de la masacrul din Sumgait în Frontul Popular din Azerbaijan. Tot ca rezultat al perestroicăi lui Gorbi. O organizație care a degenerat în șovinism, ca și Frongul din Moldova. La presiunea lui, Sovietul Suprem din republică a adoptat legea suveranității economice a RSS Azerbaijan. Dar cea mai mare ispravă a lor a fost pogromul din Baku.
Șovinismele se alimentează unul pe altul. În decembrie 1989 sovietul suprem al RSS Armene împreună cu cel din Nagorno Karabah a emis o hotărîre privind unirea teritoriului cu Armenia, sub numele de Artsakh. Au profitat de valul de simpatie stîrnit după cutremurul de la Erevan (7 decembrie 1988), care mai frînase șovinismul azer, mulți dintre oameni avînd mustrări de conștiință după pogromul din Sumgait. Din nefericire, au dat muniție frontului din Azerbaijan care a început o mare campanie de satanizare a armenilor și a comuniștilor (mișcarea era anticomunistă de la crearea ei; erau multe răni ale trecutului, vechi din 1918, cînd azerii fuseseră masacrați de armeni). Campania s-a soldat cu pogromul din Baku (12 – 19 ianuarie 1990) care l-a depășit în grozăvie pe cel din Sumgaitv. Cel puțin 90 de armeni au fost uciși sub privirile poliției, care nu avea curaj să intervină. Șapte zile a durat oroarea pînă cînd au fost trimise trupe de la ministerul de interne, conduse de Iazov ca să pacifice zona. Se estimează că în urma masacrului din Baku ar mai fi rămas în Azerbaijan vreo 10000 de armeni.
Și ce a făcut Frontul ca să oprească măcelul?
Pe 15 ianuarie, în a treia zi de pogrom, autoritățile au declarat stare de asediu în republică (dar nu la Baku). Activiștii Frontului au început o acțiune de blocadă a cazărmilor militare; ei deja controlau de facto mai multe regiuni din țară.
La 18 ianuarie (ziua a șasea) activiștii au ordonat suporterilor să blocheze intrarea și ieșirea din Baku cu camioane, tractoare și autobuze.
Gorbaciov a reacționat deabia în ziua a șaptea de pogrom, decretînd legea marțială : ”Cu privire la escaladarea tulburărilor în Baku, a încercărilor forțelor extremiste criminale de a îndepărta de la putere autoritățile legale , în conformitate cu … se declară starea de urgență în Baku… ”. Deabia în noaptea de 19 ianuarie trupele MI au intrat în oraș, distrugînd baricadele . Frontiștii s-au opus iar rezultatul a fost o nouă baie de sînge, în care au murit cam 100 de azeri și 25 de militari. Ciocnirile au durat trei zile iar data de 22 ianuarie a rămas pînă azi o zi de memorie a ”crimelor comunismului” în democraticul Azerbaijan. Nu și 12 ianuarie, data începerii pogromului.
Astăzi, pogromiștii sunt considerați eroi naționali.
Rezultatul Frontului Național: separarea Artsakh și ocuparea de Armenia a vestului republicii.
Gruzia
Să vedem acum rezultatul fronturilor naționale în Gruzia. Gruzinii, spre deosebire de moldoveni, aveau deja decretată limba gruzină ca limbă oficială. Dar mai aveau și două teritorii cu limbi diferite: Oseția de sud și Abhazia. Naționaliștii lor au început să dezgroape necazurile trecutului imediat după 1985. În 1988 deja se înfiripase o mișcare șovină gen ”Gruzia Gruzinilor”, condusă de intelectuali exaltați gen Zviad Gamsahurdia, Merab Kostava , Irakli Tsereteli și alții care, ca și Frontul Național Moldovenesc organiza diverse evenimente. Gruzia asta a gruzinilor putea fi înțeleasă ca Gruzia numai pentru gruzini. Și așa a și fost înțeleasă de abhazi și osetini. În 1988 a fost creat Frontul Popular din Osetia de Sud (oseții se temeau cel mai tare, deoarece ei sunt imigranți în Gruzia de dată relativ recentă – din secolul 17) , front care în noiembrie 1989 nu a găsit ceva mai bun de făcut decît să ceară, la fel ca și armenii din Nagorno Karabah să fie declarați republică autonomă, și raion autonom. Ar semăna cumva cu Gagauzii din Moldova. Abhazii (Apsnî, pe limba lor) dimpotrivă, sunt localnici, cu istorie de mii de ani. Mai mult, în perioada 1921-1930 au fost republică independentă și în constituție lor limba abhază era una din limbile oficiale. În 1988 au trimis o scrisoare lui Gorbaciov în care cereau să fie scoși din Gruzia, pentru că abhazii sunt diferiți și nu au nici o legătură cu gruzinii. Sămînța de scandal a rodit: la 18 martie 1989 cîteva mii de abhazi au cerut secesiunea de Gruzia (neadmisă) iar în iulie 1989 s-au produs încăierări soldate cu morți între gruzini și abhazi, legate de admiterea la Universitatea din Suhumivi. Potolite doar cu intervanția armatei: 16 morți.
Șovinismul duce la șovinism. A fost mană cerească pentru șovinii gruzini, care dădeau vina pe comuniști: ei ar fi stimulat separatismul ca să se opună deșteptării naționale gruzine. Au început o serie de proteste care au culminat pe 4 aprilie 1989 cînd zeci de mii de manifestanți s-au adunat în fața clădirii sovietului suprem din Tbilisi cerînd independența Gruziei și pedepsirea separatiștilor abhazi. Protestele au continuat zile la rînd; autoritățile locale pierduseră controlul asupra situației și au apelat la conducerea de la Moscova să trimită trupe și să instituie legea marțială. Protestatarii l-au huiduit și pe patriarhul lor, Ilia II care i-a implorat să plece acasă și să nu sepună cu tancurile sovietice. Dacă nu băgau în seamă miliția din oraș (dezarmată) de ce l-ar fi ascultat pe Catholicos?
Pe 9 aprilie trupele ministerului de interne au intrat în acțiune. Primiseră locul să elibereze piața cu orice mijloace. Ceea ce s-a și întîmplat. Militarii erau înarmați cu scuturi ,lopeți și gaze lacrimogene. Au murit 19 oameni, majoritatea femei, asfixiați de gaze și călcați în picioare în busculadă. Protestatarii nu au stat nici ei: s-au apărat cu cărămizi și cuțite.vii Ca să toarne gaz peste foc, televiziunea din Tbilisi a arătat cele 19 cadavre rămase în urma ciocnirilor. S-a făcut o comisie parlamentară care a dat vina pe militari și a cerut condamnarea unor ofițeri . De atunci a rămas de poveste ”sindromul Tbilisi”: armata nu mai avea curaj să disperseze manifestații de protest. Comisia a fost condusă de viitorul primar corupt al Leningradului, cel care i-a schimbat și numele și l-a inventat pe Putin și Medvedev: Anatoli Sobceak. Încă un cui în coșciugul URSS.viii. Ca să fie și mai bine, însuși Gorbaciov a dat vina pe armată la congresul Sovietului Suprem (mai-iunie 1989).
Oseția și-a declarat independența în septembrie 1990 iar Abhazia a răbdat pînă în 1992; deja nu ne mai interesează, URSS dispăruse.
Rezultatul Frontului Popular: secesiune și război civil. Gamsahurdia s-a sinucis.
Armenia
Necazurile Armeniei au început tot în 1988. Nagorno Karabah și cutremurul. Apoi refugiații din Azerbaijan generați de cele două pogromuri (de ordinul a 200000 de persoane) au creat probleme suplimentare. Incapacitatea lui Gorbaciov de a rezolva problemele acestea – de fapt a perestroicăi – a creat și la Erevan iluzia că o Armenie independentă se va descurca mai bine, în ciuda ostilității musulmanilor din Turcia și Azerbaijan. În 1990 armenii și-au făcut o nouă armată (NAA = Noua Armată Armeană) diferită de Armata Roșie. Normal că au izbucnit conflicte între NAA și MVD – trupele ministerului de interne. Incidentele cele mai serioase, soldate cu 26 de morți într-un cartier din Erevan au avut loc în ”Duminica sîngeroasă”, 27 mai 1990. Niște ”freedom fighters” de la NAA au încercat să oprească intrarea în oraș a unui detașament al Armatei roșii. La 23 august 1990 Armenia și-a declarat suveranitatea. Armenia, împreună cu statele baltic, Gruzia și Moldova au hotărît să NU participe la referendumul din 17 martie 1991 convocat de Gorbaciov privind păstrarea URSS.
Dacă era să se respecte decizia electoratului, URSS ar fi existat și astăzi: 78% au răspuns ”DA”.
Statele baltice
Lituania. Frontul lor popular se numea Sajudis. În 1990, în martie Sajudis a cîștigat alegerile, a proclamat unilateral independența Lituaniei și l-a pus pe un profesor de muzică, Vytautas Landsbergis președinte. Ajutat și de primul secretar al PC Lituania, Algirdas Brazauskas; a rupt cu PCUS și a transformat partidul în Partidul Social Democrat din Lituania. Drept răsplată, în Lituania au fost interzise partidele și simbolurile comuniste. Poftim perestroica și democrație! Populația Lituaniei a scăut cu un sfert: de la 3,6 milioane la 2,8 milioane.
Letonia. In 1988, a apărut și la ei Frontul Popular șovin (căruia i se opunea Interfrontul, un fel de Edinstvo din Moldova). Frontul a cîștigat alegerile iar Sovietul Suprem din Letonia a emis în martie 1990 o declarație precum că ocupația din 1940 a fost ilegală și nu a fost ”dorința poporului sovietic”. Consecință: la 4 mai 1990 Sovietul Suprem din Letonia a adoptat declarația de independență.ix Se poate și mai rău ca în Lituania: populație Letoniei a scăzut cu 30%. De la 2,7 la 1,9 milioane. O națiune amenințată cu disparițiax. Spre deosebire de Lituania, mai omogenă etnic (85% lituanieni), Letonia are doar 62% letoni . Și multă vreme cei 38% trebuiau să dea un examen de limbă letonă, pentru a obține cetățenia. Nu știu dacă acestă frumoasă idee democratică mai este în vigoare și astăzi.
Estonia. Este mai omogenă etnic (70% estoni) , populația a scăzut doar cu 15% de la 1.7 la 1.4 milioane locuitori. Suveranitatea a fost declarată chiar de partidul comunist, în bună înțelegere cu Frontul Popular iar independența mai tîrziu, în timpul ”puciului” de la Moscova: 20 august 1991. Oameni pașnici.
Bielorusia
Frontul popular Bielorus s-a creat în 1989, imitînd fronturile populare din republicile baltice. De la început a fost o mișcare anticomunistă extremistă în naționalismul ei; congresul de înființare a fost ținut la Vilnius pentru că șefii frontului (doi scriitori, Ales Adamovici și Vasil Bykau) erau oponenți ai PC Bielorusia. În 1990 se laudau că au zece mii de activiști. Marea lor realizare a fost descoperirea, în 1988, a unor gropi comune la Kuropaty unde se estimează că ar fi fost un loc de execuție a victimelor marii terori a lui Stalin: între 30000 și 300000 de morți. Evident că descoperirea a fost folosită la crearea isteriei anticomuniste, ca și cum Gorbaciov ar fi fost responsabil de crime. În plus, Frontul a folosit la propagandă și incidentul de la Cernobîl: tot teritoriul țării a fost afectat de norul radioactiv. Cu asemenea frumoase performanțe frontul a cîștigat ceva locuri în noul Soviet Suprem (mai 1990) și a contribuit la declarația de suveranitate a Bielorusiei (27 mai 1990), unde s-a adoptat și noul drapel alb rosu alb pe care îl flutură azi protestatarii anti Lucașenco. Președintele sovietului suprem a fost ales un comunist, Micalai Dzemianței care a fost demis în august 1991 fiindcă era de partea puciștilor și înlocuit cu Stanislav Șușkevici. Acela care împreună cu Leonid Kravciuk și Boris Ielțîn au asasinat URSS în decembrie 1991.
Ucraina
Frontul popular al Ucrainei se numea Ruh (mișcarea, prescurtate de la Narodnîi Ruh Ucrainîi). Ca în toate celelalte republici, a fost creat inițial ca să îl ajute în perestroică și glasnosti pe Gorbaciov. Ca și în celelalte fronturi programul și statutul (publicat în 16 februarie 1989 în analogul revistei basarabene ”Literatură și artă”) a fost conceput de scriitori și oameni de cultură. Nepricepuți în economie, erau buni în a stîrni pasiuni șovine. Pe lîngă dizidenți mai cuprindea și comuniști revizioniști și naționaliști nostalgici. Din martie pînă în septembrie 1989 au ținut mitinguri și conferințe în toată Ucraina și în septembrie 1989 au avut Congresul în care și-au ales ca președinte pe poetul Ivan Drah. Evenimentul a coincis cu demiterea de către Gorbaciov a primului secretar al PC Ucrainian și înlocuirea lui cu al doilea asasin al URSS, Leonid Kravciuk. Simpatizant al Ruh. În zilele lui bune Ruh a reușit să mobilizeze un milion de oameni ca să facă un lanț uman de 550 km de la Lvov la Kiev, aniversînd un tratat din 1919 prin care Ucraina de Vest se unea cu Republica Populară Ucraina , condusă la acea vreme de Petliura. Deși pretindeau că sprijină perestroica, în realitate ei militau pentru independența Ucrainei.
Kazahstan
Aici frontul popular se numea Jeltoqsan, în amintirea unei revolte din 1986. Lucrurile au stat în modul următor (varianta povestită de Grobaciov): primul secretar Dinmuhamed Kunaev era bătrîn și a cerut să fie înlocuit. Cu cineva incoruptibil, și care să îl oprească din avans pe Nursultan Nazarbaev (devenit apoi președinte pe viață) .Lucru de negăsit în PC Kazahstan. Gorbaciov l-a trimis pe Ghenadi Kolbin care, deși incoruptibil nu era kazah și nici cetățean al Kazahstanului. Nu a fost bine primit nii de partid nici de populație. În 17 decembrie 1986 au început proteste la Alma Ata și în alte orașe (jeltoqsan în kazahă înseamnă decembrie) soldate cu cel puțin doi morți și sute de răniți și arestați. Unii zic că ele au fost încurajate chiar de Kunaev. Protestatarii au mărșăluit prin oraș , au dat foc la mașini și la un supermarket. Au fost chemate trupe de la MVD (miliție) și KGB care au dispersat mulțimea. A durat trei zile de violențe. În 1989 Nazarbaev l-a înlocuit, cu sprijinul frontului naționalist Jeltoqsan pe Kolbin și drept mulțumire , după ce a ajuns președinte a interzis mișcarea.
Uzbekistan
Meșketiții. Sunt o populație turcică deportată în secret și fără motiv din sudul Gruziei în 1944, decembrie. De abia în 1968 guvernul a recunoscut că 200000 de turci meșkeți au fost deportați. Nu numai că nu au fost reabilitați, ci nici nu li s-a permis să se întoarcă în patria lor din Gruzia de sud. In Aprilie 1970, liderii lor (deci se organizaseră) au făcut o cerere să li se permită să emigreze în Turcia drept cetățeni turci (adică să li se dea cetățenia turcă) dacă guvernul le refuză dreptul să se întoarcă în Gruzia. Sigur că au fost arestați.
Ei, dar peste 19 ani turcii meșkeți din Uzbekistan au pățit-o și mai rău : în 1989 au izbucnit conflicte între ei și uzbecii localnici, care concurau cu ei în Valea Fergana. In iunie 1989 au început să crească tensiunile naționaliste în Uzbekistan și a izbucnit un pogrom în valea Fergana soldat cu 100 de turci meșkeți morți. Se pare că principalele cauze au fost liberalizarea politică și perestroica, împreună cu naționalismul, sărăcia și condițiile aglomerate din Valea Fergana. Armata sovietică a evacuat 17,000 de turci meșketiți în Rusia. Alți 70000 au emigrat voluntar din Uzbekistan în Rusia și alte republici. Gruzinii nu vor nici azi să îi lase să se întoarcă – au destule probleme cu musulmanii lor. De cînd Gruzia și-a cîștigat independența în 1991 guvernul a pretins că nu are nici o obligație legală să accepte reîntoarcerea meșketiților în locurile de origine deoarece statul succesor al URSS este Rusia și este singura țară responsabilă pentru crimele lui Stalin. Chiar și UE s-a sesizat și le-a cerut georgienilor în 1999 să îi repatrieze. Gruzia a acceptat repatrierea, eșalonat, pe o perioadă de 12 ani. La ultima moțiune a Parlamentului UE din 2005xi omul lor, Saakashvili devenit președinte a răspuns că nu poate repatria turcii deoarece are propriile ei probleme cu refugiații din Abhazia și Oseția și că le e frică de faptul că reîntoarcerea lor va stîrni conflicte cu armenii care locuiau în zona Meșkeției. Primul secretar de partid Islam Karimov a descoperit că de fapt el nu este comunist, este democrat. A schimbat numele partidului comunist în Partidul Democrat și a devenit președinte pe viață; l-a succedat fiul său. Karimov a fost căftănit tot de prietenul Gorbaciov în locul lui Rafiq Nișonov, care a fost găsit vinovat pentru pogromul meșketiților.
Kîrgîzstan
Este încă un exemplu de vărsare de sînge și conflicte interetnice cauzat direct de Perestroica. O zonă, numită Valea Fergana a fost împărțită între trei republici: Kîrgîzstan, Tadjikistan și Uzbekistan. Imediat după lansarea în forță a reformelor lui Gorbaciov au început să apară în vestul țării tensiuni economice și etnice între uzbeci și kirghizi. Uzbecii se ocupau cu comerțul și transportul iar kirghizii cu zootehnia. Osh este al doilea oraș ca mărime din Kîrgîzstan, situat la granița cu Uzbekistan. Efectul dezmembrării economiei a dus la exodul spre orașe care a generat șomaj (22% în 1990!) și criză de locuințe. În zona Osh uzbecii erau cam un sfert din populație dar nu aveau acces la posturile de decizie. Nu era singurul conflict interetnic în valea Fergana: vezi mai sus ce au pățit în 1989 turcii meșketiți.
Uzbekistanul are o populație de cinci ori mai mare ca Kîrgîzstanul și de patru ori mai mare ca Tadjikistanul, deci și naționalismul lor era mai activ. Un fel de Front popular uzbek din Kirghizia (Adolat = Dreptate) a început să facă petiții și agitație printre minoritatea uzbecă cerînd libertate pentru uzbeci, dreptul la școli, publicații, reprezentare. Dar kirghizii aveau și ei un front popular în zonă (Osh Aymaghi) care făcea și el petiții, dar în sens contrar. Cel mai concret obiectiv era următorul: lîngă oraș era un colhoz, Lenin, locuit în majoritate de uzbeci. În mai 1990 kirghizii obținuseră conesiunea unei jumătăți din teren pentru a construi acolo un cartier de locuințe. Conducătorii colhozului, uzbeci s-au opus; terenul le trebuia lor. Naționaliștii kirghizi au interpretat refuzul ca pe un casus belli și au început o campanie de demonizare a uzbecilor soldată cu ocuparea terenului respectiv (4 iunie 1990). Uzbecii au ripostat, s-a ajuns la încăierări urîte iar peste două zile a fost declarată starea de asediu în regiunea Osh. Miliția – majoritar kirghiză – nu a intervenit și s-a ajuns la un oribil pogrom de două zile împotriva uzbecilor, (cam la fel cu cel pățit de turci din partea uzbecilor din Uzbekistan). Nu numai în Osh, ci și în alte localități. Uzbecii erau terorizați. Cum tulburările au ajuns și la capitala Frunze (azi Bișkek) starea de asediu s-a extins în toată republica. Acolo poprul frontist cerea demisia guvernului. Armata a fost trimisă să închidă granița cu Uzbekistanul, fiindcă și acolo poporul frontist voia să intervină în Osh să își răzbune morții. Estimările oficiale sunt că pogromul antiuzbec a cauzat între 300 și 500 de morți. Au fost cercetate 4000 de dosare penale. Majoritatea criminalilor erau tineri și adolescenți.
Frontul pogromiștilor, acum denumit KDM (mișcarea democratică din Kîrgîzstan) a profitat de ocazie și a intrat în parlament. Noul președinte, Akayev, prieten cu Gorbaciov a numit pe unii dintre ei chiar miniștri, ca să facă reforme democratice. Prima a fost să schimbe numele capitalei din Frunze în Bișkek. Foarte democrați frontiștii: deși 88,7% din electorat votase în martie 1991 ca țara să rămînă în URSS au decis ieșirea ei de acolo iar Akayev și-a dat demisia din PCUS. Devenise anticomunist. A fost ales președintele țării cu 95% și a condus Kirghizia pînă în 2005, cînd a fost răsturnat de ”revoluția lalelelor”. O frumoasă reformă a lui a fost ca femeile pînă la 23 de ani să nu aibă voie să meargă pe stradă neînsoțite. Azi un salariu mediu în Kirghizia este în jur de 270 de dolari.
Tadjikistan.
Se poate și mai rău decît în Kîrgîzstan? Se poate: Tadjikistan. După pogromul din Sumgait unii dintre refugiații armeni (mai precis 39 din ei) au ajuns temporar la Dușanbe. În republică însă începuseră să circule zvonuri despre venirea a mii de armeni, care aveau să le fure locurile de muncă cele mai bine plătite. În oraș era criză de locuințe și se zvonea că noile apartamente aveau să fie date armenilor. Apăruse și acolo un front național al tadjicilor care instiga populația împotriva comuniștilor, orice zvon devenea certitudine. Deși armenii nu stăteau în locuri publice, ci pe la neamuri și deja plecaseră în ianuarie în Armenia, unde li se găsise loc de muncă și casă, în februarie 1990 au izbucnit proteste antiguvernamentale. Primul secretar Mahkamov a încercat să îi liniștească, dar în zadar: o țineau una și bună că de ce le dă case armenilor. Frontul lor național se numea Rastokhez ; curînd protestele au devenit violente. Au fost atacate și jefuite clădiri publice și au fost bătuți și jefuiți cei care nu erau musulmani: armeni, ruși, ba chiar și femei tadjice care nu purtau basmale. Mahkamov a chemat în ajutor armata, ceea ce a stîrnit indignarea frontiștilor care i-au cerut capul.A demisionat împreună cu primul ministru, demisiile fiind respinse de CC al PC din Tadjikistan. Pînă s-au liniștit au murit 26 de oameni și au fost răniți peste 500; printre liderii pogromiști arestați unul din ei a devenit ministru de interne în Tadjikistan.
A fost doar începutul. Frontul democratic a fost infiltrat de islamiști, talibani și Al Qaeda; anticomuniștii au provocat un război civil de 5 ani (1992 – 1997) în care au intervenit Uzbekistanul și Rusia (ca să închidă frontiera cu Afganistanul, de unde veneau teroriștii). Rezultatul : peste 100000 de morți (o sută de mii, la o populație de 7 milioane) , un peste un milion de refugiați . Ceva foarte încîlcit – o relatare anticomunistă se poate găsi aicixii. Procomuniștii au cîștigat, președinte din 1992 este Rahmon – fost Rahmonov, dar islamiștii cei democrați s-au retras în munți și continuă ambuscadele împotriva armatei. Probabil în viitor vor fi și acolo memoriale Sighet, temnițe comuniste etc. Un salariu mediu în această nefericită țară este cam de 150 de dolari.
Turkmenistan
Republica nu a trecut prin perestroică ci direct la dictatura lui turkmenbașî Saparmurad Niazov. Președinte pe viață (1990 – 2006). PC Turkmenistan a devenit Partidul Democrat din Turkmenistan și a început să realizeze visul capitalist: crearea castei milionarilor.
Rezumat. Moldoveni contra nistreni. Armeni contra Azeri. Tadjici contra armeni. Gruzini contra abhazi și oseți. Uzbeci contra kirghizi și meșketiți. Tadjici contra tadjici, gruzini contra gruzini. Rezultatele perestroicăi în doar trei ani de existență a URSS. Gorbi a deschis cutia Pandorei și nu a mai fost în stare să o închidă. Spre deosebire de Deng Xiao Ping – a pus capacul la loc le 4 iunie 1989 în piața Tian An Men. Lukașenko a reușit același lucru în 1994, prin mijloace pașnice. Din nefericire au trecut de atunci 26 de ani – poporul suportă greu asemenea conduceri longevive. Mai ales tineretul: vițelul nou născut nu se teme de tigrul imperialist.
i http://www.fao.org/3/y2722e/y2722e0k.htm
ii Mihail Gorbaciov, ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroică”, Ed. Litera 2013
iv Gorbaciov, pg. 399, op. cit.
v https://en.wikipedia.org/wiki/Baku_pogrom.
vi https://en.wikipedia.org/wiki/1989_Sukhumi_riots
vii https://en.wikipedia.org/wiki/April_9_tragedy
viii https://en.wikipedia.org/wiki/Anatoly_Sobchak#Emigration_and_return
ix https://en.wikipedia.org/wiki/On_the_Restoration_of_Independence_of_the_Republic_of_Latvia
x https://www.politico.eu/article/latvia-a-disappearing-nation-migration-population-decline/
xi http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/X2H-Xref-ViewHTML.asp?FileID=10779&lang=EN
xii https://fr.wikipedia.org/wiki/Guerre_civile_du_Tadjikistan
