Recenzia cărţii ”Are capitalismul un viitor?”
Immanuel Wallerstein, Randall Collins, Michael Mann, Georgi Derluguian, Craig Calhoon, Are capitalismul un viitor?, traducere de Veronica Tomescu, Comunicare.ro, București, 2015
Cinci voci de top din domeniul sociologiei economice și politice oferă în acest volum propria diagnoză cu privire la viitorul capitalismului. Așa cum era de așteptat, rezultatul nu poate fi decât unul pestriț, dar asta îl face cu atât mai interesant. Immanuel Wallerstein, Randall Collins, Michael Mann, Georgi Derluguian și Craig Calhoon precizează de la bun început că analizele lor nu trebuie luate drept predicții, ci reprezintă mai degrabă reliefarea unor tendințe dominante ale capitalismului care, pe viitor, ar putea fi atât continuate, cât și abandonate, mai mult sau mai puțin parțial.
Immanuel Wallerstein condensează în prima contribuție ideile sale deja binecunoscute despre capitalism, un sistem economico-social bazat pe acumularea permanentă de capital, pe mimarea pieței libere în condiții de monopol realizate prin intervenții statale directe și pe diminuarea graduală a profiturilor datorită fragmentării monopolurilor de către noi competitori economici. Contracararea acestei situații se face fie prin relocarea producției în zone cu forță de muncă mai ieftină, fie prin reorientarea dinspre capitalul productiv spre cel speculativ, fie prin ambele. Odată cu criza economică din 2008, datorată avansului necontrolat al capitalismului speculativ, întregul mod de producție capitalist a intrat în criză. Deși rata diminuării profiturilor la nivel global pare să fie contrazisă de apariția unor noi tehnologii productive, de fapt, statele emergente, incluse în categoria BRICS, nu fac decât să contribuie la descentralizarea surplusului global și la scăderea profiturilor pe termen mediu și lung deoarece limitează posibilitățile de acumulare nesfârșită ale capitalului occidental. „În consecință, trăim într-o criză structurală în care se dă o luptă pentru sistemul succesor. Deși rezultatul este imprevizibil, putem fi siguri că una dintre părți va câștiga în deceniile următoare și se va instaura un nou sistem mondial rezonabil de stabil (sau mai multe). Ceea ce putem face cu toți este să încercăm să analizăm opțiunile istorice, să facem o alegere morală a rezultatului preferat și să evaluăm tacticile politice optime pentru a ajunge în acel punct” (p. 55).
Randall Collins este de asemenea convins că asistăm la o criză structurală inevitabilă a modului de producție capitalist, care va ajunge la faliment înainte de încheierea secolului XXI, criză datorată în primul rând robotizării muncii. Aceasta elimină slujbele existente într-un ritm mult mai rapid decât creează altele, oricum mai prost plătite. Viitorul clasei de mijloc, principalul sprijin social al capitalismului, este astfel amenințat. În acest context, politicile de redistribuire a veniturilor statelor, oricum puțin probabile, vor fi amenințate de scăderea competitivității exporturilor acestora pe piețele internaționale și de scăderea puterii de cumpărare a monedelor proprii datorită strategiilor inflaționiste prin care vor încerca să diminueze impactul social al disruptivității avansului tehnologic pe piața muncii. „Indiferent care vor fi detaliile viitorului tehnologizat, tendința structurală – înlocuirea prin tehnologie a forței de muncă – ne poartă către criza capitalistă, indiferent de crizele pe termen scurt, ciclice sau contingente. Această tendință către creșterea inegalității va reduce și piețele de consum, făcând astfel neprofitabil capitalismul. În mod schematic, singura cale de rezolvare a crizei va fi înlocuirea capitalismului cu un sistem non-capitalist, adică proprietate socialistă și reglementare și planificare centralizată puternică. Cum și când va avea loc tranziția este un eveniment nemaiîntâlnit și prea complicat pentru schema mea teoretică. Concluzia rămâne: înlocuirea prin tehnologie a locurilor de muncă ale clasei de mijloc va aduce cu sine prăbușirea capitalismului, acolo unde este dominant în prezent, înainte de sfârșitul secolului al XXI-lea. Dacă aceste tranziții vor fi pașnice sau atroce rămâne de văzut” (pp. 103-104).
Michael Mann propune o analiză mai nuanțată și mai puțin radicală decât cele avansate de Wallerstein și Collins. El sugerează că problema șomajului este mai degrabă una occidentală decât una globală, iar ratele scăzute ale natalității este posibil să cauzeze pe viitor o criză a forței de muncă, nu un șomaj destabilizator la nivel sistemic, așa cum opinează Collins. Însă, inevitabil, ratele profitului capitalist la nivel global scad și vor continua să scadă. Două scenarii devin posibile în acest context: fie vom avea de-a face cu societăți în care sărăcia va deveni o problemă cronică și se va stabiliza undeva pe la 30% din totalul populației, conducând la diferite tipuri de tensiuni rezolvabile în cele din urmă în cadrul sistemului existent, fie ratele de creștere scăzută ale capitalului se vor stabiliza, conducând la o perioadă de stabilitate și chiar de prosperitate, așa cum s-a întâmplat cu avansul Marii Britanii în secolele XVIII și XIX, când creștere economică nu a depășit niciodată 2% pe an. „Acest scenariu cu ritm de creștere scăzut ar reduce și rolul speculațiilor și ar reduce puterea capitalului financiar, repetiții ale marii recesiuni din prezent (încă foarte probabile – în 2013, n.m.) devenind tot mai puțin posibile. Firește, pe măsură ce se îmbunătățesc condițiile forței de muncă din lume (datorită scăderii ratelor natalității la nivel global, n.m.), este o veste excelentă. Atunci întreaga omenire ar putea trăi într-o economie de stat stabilă, așa cum fac japonezii de douăzeci de ani. Viitorul capitalismului s-ar putea să nu fie tumultuos, ci plictisitor. Dacă aș fi silit să aleg cel mai probabil scenariu care să se îndeplinească în jur de 2015 (dacă nu intervine nimic între timp), aș alege varianta capitalismului global cu ritm scăzut de creștere care răspândește egalitatea condițiilor de trai în lume, dar situează o clasă de mijloc cu locuri de muncă temporare sau fără loc de muncă undeva între 10 și 15% din populațiile naționale, un amestec al celor două scenarii zugrăvite mai sus, foarte asemănător cu societățile în curs de industrializare ale secolului al XIX-lea. Nu cred că va avea loc vreo revoluție” (p. 139).
Mai departe, Georgi Derluguian propune o analiză a comunismului sovietic, acesta reprezentând una dintre posibilitățile istorice de încheiere ale capitalismului, și ajunge la concluzia că acest scenariu este extrem de improbabil. O formă de modernizare aparte, bazată pe idealuri iluministe dar și pe violență, în contexte la rândul lor violente, comunismul sovietic a oglindit oarecum statul occidental al bunăstării și s-a prăbușit atât sub povara contradicțiilor interne, cât și datorită contextului economic și politic internațional al anilor 1980, în care un Occident tot mai agresiv neoliberal a decis să își finanțeze datoriile externe enorme prin scăderea costurilor forței de muncă și creșterea dobânzilor la credite, ambele măsuri fiind menite să redirecționeze fluxurile capitalului global înspre Statele Unite. Această măsură, combinată cu o cursă a înarmărilor mult prea împovărătoare pentru bugetul sovietic, a condus în scurt timp, combinată cu neajunsurile interne majore, la colaps. Dacă va ajunge la sfârșit, capitalismul nu va fi îngenunchiat de o nouă revoluție bolșevică, susține Derluguian, ci de resurgența naționalismului și a xenofobiei, asta dacă vechile idealuri iluministe nu vor reuși să se impună din nou, conducând la societăți mai incluzive și mai egalitare.
În sfârșit, Craig Calhoun este de părere că viitorul capitalismului este mult mai incert decât consideră ceilalți autori ai acestui volum. Acesta ar putea sucomba datorită speculațiilor financiare sau datorită unei crize ecologice de proporții, dar aceste scenarii devin improbabile într-un context de scădere generalizată a creșterii economice globale, context în care rolul redistributiv al statelor și al diferitelor organizații neguvernamentale ar putea crește, transformând capitalismul într-un sistem economico-social mai puțin dominant decât este în prezent. „Dacă nu de altceva, capitalismul va fi transformat de măsura în care creșterea trece în afara regiunilor occidentale de tradiție, ceea ce îl va integra în alte istorii, culturi și instituții sociale” (pp. 242-243).
În concluzie, nu putem vorbi deocamdată despre o concluzie. Dar, ne atrag atenția autorii, sfîrșitul capitalismului nu echivalează nici pe departe cu sfârșitul omenirii. Un astfel de deznodământ implică atât motive de optimism – o lume mai echitabilă, mai puțin violentă și mai preocupată de raționalizarea resurselor sale limitate – cât și îngrijorări, în cazul în care tranziția înspre post-capitalism va reactiva fenomene precum fascismul, populismele de tot felul, războaiele sau birocrațiile totalitare așa cum au fost cele ale defunctelor regimuri comuniste real-existente. Per ansamblu, „Vectorii politici esențiali din deceniile următoare trebuie să fie înfrânarea militarismului și instituționalizarea democratică a drepturilor omului pretutindeni pe glob. Un impas în economia politică a capitalismului ne aduce la o răscruce istorică unde experiențele din trecut, fie ele bune sau rele, nu se dovedesc a avea o putere de prezicere prea mare. Ceea ce a fost privit multă vreme drept o utopie – zborul sau realizarea talentelor creative și căutarea fericirii – ar putea încă să primească baze fezabile din punct de vedere tehnic într-o nouă economie politică, ce ar putea să ocrotească biosfera planetei, precum și să rezolve alte probleme cu care se va confrunta omenirea în a doua jumătate a secolului acesta. Cei care sunt îngrijorați că post-capitalismul va introduce o perioadă de stagnare ucigătoare se înșală în mod sigur. Cei care speră că post-capitalismul va aduce un paradis durabil și lipsit de crize se înșală și ei, cu siguranță. După criză – și, după cum prezic unii dintre noi, după tranziția post-capitalistă de la mijlocul secolului al XXI-lea – vom asista la o multitudine de evenimente. Să sperăm că multe vor fi în favoarea noastră. Vom vedea, cât de curând” (p. 300).
