Imaginea instituției e de prea multe ori mai importantă decât oamenii instituției și obsesia menținerii ei ajunge să facă victime
Am văzut zeci de documentare. Ca specialist în comunicare și ca membru într-o societate a spectacolului am mintea îmbibată până la refuz în imagini. Am văzut documentare despre tortură, despre pornografie, despre rețele de trafic de fiinţe umane, despre copiii prostituatelor din Calcutta. Am urmărit imaginile filmate de cei care au avut curajul să pășească în cele mai oribile unghere ale umanității. Dar azi a fost diferit. Știam înainte să mă uit la documentarul despre violența de gen din armata americană că o să fie dur. Multe zile n-am avut curajul să-l urmăresc. Până la urmă mi-am luat inima în dinți. În fond, ce poate fi așa de rău? Citisem atâtea cărți, știam care sunt mecanismele instituționale și culturale care conduc la violența în general și violența de gen în particular. Dar cred că nimic din toate astea nu te poate pregăti pentru contactul cu victimele, cu suferința lor inimaginabilă și cu absurdul sistemului care face posibile asemenea derapaje. The Invisible War, războiul inivizibil, documentarul din 2012 realizat de Kirby Dick, este doar un film cutremurător despre cum niște ființe excepționale care au pornit în viață cu cel mai frumos idealism – voiau să își servească patria și comunitatea din care fac parte – au fost strivite fără milă cu o violență nebănuită de un sistem construit să le distrugă destinele. Iar adevăratul viol, cel instituțional, a venit după și n-a făcut decât să le mai dea încă un bocanc în figură pentru îndrăzneala de a fi crezut că poți să lupți pentru patria ta și dacă ești femeie. Totul în numele onoarei și al păstrării intacte a imaginii instituției.
Trăim într-o eră a imaginii atotputernice, iar cea mai puternică instituție din lume – armata americană – nu face deloc excepție. Tot imperiul armelor pălește în fața unei puteri pe care nu mulți dintre forțoșii în uniformă ar fi dispuși s-o recunoască: puterea imaginii, a reprezentării sociale, a capitalului simbolic. Reputația și onoarea contează azi mai mult decât oricând. Curios sau nu, cu cât mijloacele de comunicare în masă devin mai accesibile, cu cât e mai ușor să pășești în lumea de dincolo de cortină, cu atât mai disperată e lupta pentru păstrarea intactă a imaginii publice. Onoare, seriozitate, profesionalism – e ceea ce armata dorește să proiecteze în mintea noastră. Și, din păcate, ar face orice să mențină această himeră în creierele plătitorilor de taxe care o întrețin. Imaginea instituției, forța reputației au devenit, din păcate, foarte puternici factori retrograzi, contrângători. Nimeni nu mai are curajul unor discuții deschise de teamă să nu se audă, să nu se facă de râs. Nimeni nu are curajul să își asume public că sunt probleme în instituția sa. Mai mult, oricine îndrăznește să strice această ordine și să își ceară drepturile este automat exilat ca element dușmănos care strică imaginea! Cu alte cuvinte, imaginea instituției e, din păcate, mai importantă decât oamenii instituției și obsesia menținerii ei ajunge să facă victime într-un mod abominabil.
Ca să înțelegem însă că nu ține doar de armată și că armata este prinsă la fel ca toate instituțiile în acest joc al menținerii imaginii de fată bună și cuminte o să povestesc o scurtă istorioară plină de pilde din studenția mea. Eram în primul an la Facultatea de Filosofie. În mod bizar, chiar în prima zi când stăteam liniștită pe caloriferul din hol așteptând să intru la seminar portarul a găsit cu cale să mă avertizeze: domnișoară, ai grijă că sunt mulți nebuni pe aici! Eh, om simplu, mi-am zis. Nu pricepe el oamenii deosebiți mâncați de neliniști metafizice și preocupări intelectuale înalte. Și, într-adevăr, din fericire, o bună parte din experiența de opt ani de la Facultatea de Filosofie – patru ani de facultate și patru ani de doctorat, a fost excepțională.
M-am simțit privilegiată că am cunoscut profesori de mare valoare intelectuală și morală. Într-o lume tot mai nebună în care universitățile de stat și private deveneau tot mai obsedate de aspecte financiare, la Facultatea de Filosofie lucrurile se desfășurau într-o cu totul și cu totul altă logică. Ce poate fi mai frumos decât să petreci ore în șir la bibliotecă și să vezi acolo pe profesorii care predau de peste 40 de ani, dar încă vin conștiincioși să citească, să învețe. Ce lecție mai frumoasă despre faptul că nu existe excese în cunoaștere, cum bine spune Aristotel? Cunoașterea e singurul loc în care exesul e chiar recomandat și să vezi oameni care își asumă acest lucru până în ultima zi a carierei lor profesorale este realmente ceva rar întâlnit.
Totuși, prin anul II am luat contact cu profesorul de epistemologie și filosofia limbajului, care avea să facă Universitatea din București foarte celebră, dar nu tocmai în sensul bun. Printre colegi circulau niște zvonuri care m-au șocat. Adică? Adică domnul profesor avea, conform spuselor colegilor, o filosofie de viață foarte deschisă. Era, printre altele, de acord cu ideea de a duce studenți acasă și a-i încuraja să se drogheze în locuința lui. Îi ademenea cu dezbateri pe teme filosofice și acolo, dacă mai fumau și niște iarbă, cine sunt eu să comentez? Doar nu-s vreo conservatoare încuiată și fără simțul umorului, nu? Rar mi-a fost pus pacifismul la încercare mai puternic! Eram atât de revoltată încât, la un moment dat, mi-a venit ideea să mă duc la el acasă – sunt convinsă că n-ar fi refuzat în veci o tânără domnișoară în cautare de ”adevăruri metafizice” – să-i cer droguri și apoi să-i chem poliția la ușă!
Mi-a dejucat planurile un coleg de-al lui doar cu câțiva ani mai mare decât noi. Fiind mai apropiați ca vârstă, m-am dus la el cu planul meu de deconspirare. Nu s-a arătat prea temător cu privire la ce-aș putea să pățesc. Se frământa însă serios cu privire ce-o să se întâmple cu, da, ați ghicit, cu imaginea venerabilei noastre instituții dacă o să se afle lucrurile astea. Că se întâmplau era relativ ok. Totul era să nu se afle pentru că atunci ar fi suferit… imaginea instituției! Regret și acum că i-am spus și nu mi-am dus planul la bun sfârșit. Singurul lucru care îmi șterge puțin din acest regret este posibilitatea ca lucrurile să nu fi mers conform planului meu și să fi fost pusă în situația de-a plăti un preț prea scump pentru spiritul meu justițiar. Nu te duci singură într-o misiune ca asta! Nu când cel pe care vrei să-l înfrunți e de vreo două ori cât tine.
O altă consolare vine din faptul că la doar un an de când mă pregăteam eu să-l fac celebru s-a făcut singur celebru, punându-și pe Internet poze cu el în costumul lui Adam, poze făcând sex cu soția precum și mărturisiri fierbinți despre cum a făcut el niște soft porn în vacanța de vară. Noroc că era soft, ce să mai spunem!? Îmi amintesc figurile opărite de indignare ale unor venerabili profesori bărbați. Gurile rele susțineau că e doar un joc de imagine și că, în realitate, stimabilii își ascund cu greu invidia pentru succesele sexuale ale colegului lor. Ca o maximă dovadă de seriozitate și onoare i-au blocat avansarea trei ani și, auzi obtuzitate, l-au pus să-și scoată pozele nud de pe Internet. De menționat că la pozele nud se ajungea de pe site-ul facultății! Nu tu discuții despre faptul că soția de atunci îi fusese studentă și nu era la prima ”abatere”. Nu tu discuții despre relațiile dintre el și studentele lui. Nu tu discuții despre ce s-ar fi întâmplat dacă o femeie profesor și-ar fi pus pe Internet poze în pielea goală și făcând amor cu soțul. Batista pe țambal și mergem mai departe. Ca să apărăm onoarea instituției. Ironia sorții. Am luptat să menținem intactă imaginea instituției, însă atunci când a luat foc presa și ”zefirul” a ajuns în ventilator nu s-a umplut de ”glorie” doar cinstita facultate, ci Universitatea din București în ansamblul ei! Ca lecție că atunci când vâri la nesfârșit mizeria sub preș o să îți explodeze în față când te aștepți mai puțin.
Documentarul lui Kirby Dick ne arată aceleași mecanisme instituționale de perpetuare a violenței care pleacă de la aceeași idee obsesivă: nu vrem să sufere imaginea instituției. Cred că acest documentar este și o dovadă să jurnalismul poate să însemne și o forță a progresului social și că jurnaliștii pot fi la rândul lui eroi. Nu e simplu să investighezi cea mai puternică organizație din lume: armata americană. Înainte de documentar decidea superiorul tău ierarhic dacă plâgerea ta va fi investigată. După ce documentarul a fost lansat, în 2012, decizia pentru investigarea acuzațiilor de abuz sexual nu le-a mai aparținut comandanților reclamanților. Un mic pas, dar totuși un pas vital, pentru investigarea acuzațiilor de viol și abuz sexual.
În loc de concluzie vă propun câteva întrebări: merită să clădești oare onoarea unei instituții pe cadavrele victimelor, pe imoralitate, pe depravare? Când o să conteze mai mult siguranța oamenilor instituției și mai puțin imaginea publică a instituției? Când e prea mult? Când oare onoarea instituției n-o să mai strivească destine și n-o să mai arate ca nufărul de pe mlaștină?
