BRUA și poveștile despre Independența Energetică a României

Descoperirea de zăcăminte de gaze naturale în Marea Neagră la finele deceniului trecut au adus în România investitori de calibru din toate zările, la pachet cu povestea despre independența energetică a României și viitorul ei rol de hub energetic regional. Între timp, povestea a avansat, s-au modificat și dat legi pentru transpunerea în practică a acestei povești de succes, în pofida schimbărilor de coaliții și guverne și departe de văzul lumii și de tensiunile care antagonizează de ceva vreme societatea și lumea politică. Ce rămâne ascuns?

La începutul lui februarie 2009, România cîștiga procesul cu Ucraina la Curtea Internațională de la Haga, referitor la delimitările suprafețelor maritime arondate fiecărei țări, trezindu-se cu zăcăminte impresionante de petrol și gaze ajunse în ograda proprie. În noiembrie 2008, gigantul american Exxon Mobile semnase un acord cu Petrom (aparținînd OMV) pentru a cumpăra o participație de 50% în perimetrul maritim Neptun. Investițiile acestora au continuat în următorii ani, perimetrele purtătoare de resurse naturale ajungând să fie împărțite între următoarele companii: Sterling (Canada), Lukoil (Rusia) și Petroceltic (Dubai). Mai multe detalii despre cum s-au împărțit perimetrele, cum s-au mai găsit alte zăcăminte, cum au evoluat tranzacțiile și explorările, găsiți aici. Pe scurt, dincolo de descoperirea acestor zăcăminte estimate în 2012 undeva între 42 și 84 de miliarde de metri cubi (ceea ce ar putea acoperi consumul României pe cîțiva ani), o serie de alte evenimente au crescut importanța României în chestiuni geopolitice și energetice. Aș menționa în principal eșecul gazoductului Nabucco și sancțiunile împotriva Rusiei, pe fondul crizei din Ucraina soldată cu anexarea peninsulei Crimeea de către ruși, care au blocat derularea proiectului de explorare și exploatare de zăcăminte în teritoriul nordic rusesc semnat în 2012 între Exxon Mobile și PAO Rosneft, companie de stat rusească. (detalii aici).

Așa începe frumoasa poveste cu independența energetică a României, cu România ca actor regional pe piața energetică europeană și cu investițiile care urmează să vină, cot la cot cu o sporită atenție acordată statului de drept autohton și securității regionale. Dacă investițiile au început să apară, OMV și Exxon investind peste 1.5 miliarde de euro în operațiuni de forare, era nevoie și de niște legi cu dedicație sau modificări ale unor legi, pentru a nu încurca marele business și marile investiții strategice. În 2011, ExxonMobil, OMV Petrom și Lukoil, companii care explorau zăcăminte din Marea Neagră aparținînd statului român, au beneficiat de o Ordonanță de Urgență care amenda legea 50/1991 privitoare la autorizarea execuțiilor lucrărilor de construcții, exceptînd companiile care derulează explorări sub apele continentale de la necesitatea obținerii de avize. Iar mai aproape de zilele noastre, legea specială privind gazoductul BRUA, votată în unanimitate în Parlament în septembrie 2016, fără niciun fel de dezbatere publică. Despre lege și dedesubturile ei puteți citi mai multe aici, aici și aici. Despre cum s-a derulat votul. Asupra gazoductului BRUA o să revin puțin mai încolo. Acum, să ne concentrăm puțin asupra contextului geopolitic și asupra spaimelor care însoțesc majoritatea discuțiilor despre rolul României în regiune.

Este cunoscută povestea cu dependența Europei Occidentale de gazul rusesc și eforturile făcute, mai nou, de Uniunea Europeană pentru a găsi alternative acestei surse de import. Americanii au venit cu propunerea de a livra gaz natural lichefiat unor țări est-europene precum Lituania sau Polonia, făcîndu-se chiar cîțiva pași în acest sens, după cum arată investițiile în infrastrutura specifică și sosirea în acest an a unor transporturi cu mult rîvnitul combustibil. Totuși, se pare că în pofida discursurilor tot mai pătimașe despre rezistența în fața pericolului rusesc, această soluție nu este fezabilă, fiind mai costisitoare decît deja tradiționalul import de la vecinul dușman.

Pe la noi, cu ceva vreme în urmă (2013-2014), Chevron scormonea după gaze de șist prin Vrancea și Dobrogea, vînturînd, printre pulane jandarmerești și suspendări ale drepturilor cetățenești, aceeași poveste cu independența energetică și beneficiile ce se vor revărsa asupra României și cetățenilor săi. Am rămas cu pulanele și cîteva datorii către stat. Pe lîngă astfel de inițiative, Uniunea Europeană a făcut din aprovizionarea cu gaz a statelor membre una dintre prioritățile sale majore, după cum se vede din Strategia pentru Siguranță Energetică elaborată recent (2015-2016), în care gazoductul BRUA și zăcămintele din Marea Neagră au un rol esențial. În acest sens, treburile au început să se miște foarte repede, la 9 septembrie 2016, în cadrul summitului Grupului de Lucru pentru conectarea rețelelor de gaz în Europa Centrală și de Est (CESEC), reprezentanții Transgaz semnînd cu INEA (Innovation and Networks Executive Agency) acordul pentru construirea gazoductului BRUA, care va traversa Bulgaria, România, Ungaria și Austria. Pentru acest proiect a fost alocat un grant de 179.32 milioane de euro. Însă acest proiect necesita o lege specială, care să permită „exproprieri mascate, excepții și încălcări flagrante ale legislației naționale și europene din domeniul drepturilor de proprietate, a drepturilor civile, a mediului și patrimoniului”. Despre această lege, pe atunci jurnalistul Mihai Goțiu, spunea că este pe alocuri asemănătoare și din unele puncte de vedere chiar mai distructivă și mai cinică decît celebra lege specială pentru Roșia Montană care a scos zeci de mii de oameni în stradă în toamna anului 2013. Deși proiectul inițial viza excepții și derogări de la o serie de legi doar pentru acest proiect, prin primul dintre amendamentele propuse de guvernul de la acea vreme, acestea se extind la toate proiectele privind gazele naturale declarate ca fiind de interes național, semn că e foarte probabil ca „eforturile de interconectare energetică și consolidare a independenței și securității energetice a țării” să cuprindă și alte proiecte asemănătoare. Cei interesați, pot vedea proiectul de lege și amendamentele propuse aici. În toamna anului 2016 n-a mai ieșit nimeni să protesteze împotriva acestei legi, iar proiectul BRUA, oricît ar fi de dăunător pentru ariile protejate și pentru siturile arheologice prin care va trece (Sarmisegetuza), a făcut pași mari, conform calendarului Transgaz, lucrările la gazoduct ar fi trebuit să înceapă la sfîrșitul acestui an, urmînd să fie finalizate pînă la sfîrșitul lui 2019, pentru a fi funcțională în 2020. Conform Adevărul, la sfîrșitul lunii noiembrie Tranzgaz a semnat deja contractele de execuție pentru gazoduct, „câştigători ai licitaţiei fiind desemnaţi austriecii de la Habau PPS Pipeline Systems şi un consorţiu condus de INSPET SA, amendat în trecut de Consiliul Concurenţei cu 7,3 milioane lei pentru trucarea unei licitaţii organizate de Transgaz în 2009.”

În media autohtonă această chestiune a fost atinsă în cîteva rînduri, fără să suscite prea multe discuții și reacții vizavi de conținutul acestei legi și fără o discuție amplă despre miza acestui gazoduct. De remarcat articolul publicat în aprilie de Sorin Pîslaru în Ziarul Financiar. Printre altele, dincolo de lipsa de transparență și de faptul că discuțiile se poartă sub semnul discreției – „avem doar un lung şir de întâlniri al căror conţinut este secret între cei care se perindă în administraţia ţării şi directorii OMV Petrom – Exxon” -, autorul semnala, pe de o parte, modul în care această poveste ne este „vândută” – „diversificare surse de aprovizionare”, „creșterea puterii de negociere”, „ vom fi un hub energetic regional”; „proiectul continuă neabătut și mesajele acoperitoare au același conținut.” Pe de altă parte, același autor pune întrebări legate de destinația gazului transportat prin acest gazoduct, în special a celui extras din zăcămintele pe care statul român le-a concesionat companiilor menționate mai sus. Redau un citat: „aceste gaze vor merge direct în Austria printr-o conductă construită special în acest scop. Iar peste 10-15 ani, când România va epuiza resursele terestre de gaz, noi vom ajunge să importăm gaz din Rusia pentru că nu ne vom putea atinge de gazul extras din apele teritoriale româneşti ale Mării Negre, care va merge direct în Occident. Această conductă este BRUA, despre care se spune că va conecta Bulgaria, România, Ungaria şi Austria. Însă conducta vine în România cu o capacitate de 1,5 mld. mc anual şi pleacă spre Ungaria cu o capacitate de 4,4 mld. mc annual. Iar din Bulgaria de fapt nu va veni niciun pic de gaz, pentru că pur şi simplu Bulgaria nu are gaz şi nici nu este conectată la vreo magistrală din Turcia prin care este adus gaz din Orient spre Occident.” Un paradox al acestui proiect este subliniat de către Petru Ianc, fost director în Ministerul Economiei: „gazul din Marea Neagră, pentru care s-au propus redevenţe mai mari, va ajunge în Austria, prin conducta BRUA, în condiţiile în care în Dobrogea există încă oameni care nu au gaz.”

În acest context, cu lucrările care au intrat în linie dreaptă curînd, miza modificărilor sistemului de redevențe al al concesiunilor resurselor minerale, petroliere și hidrominerale este cu atît mai mare, cunoscut fiind faptul, încă din vremurile opoziției față de proiectul minier de la Roșia Montana sau față de cele legate de gazele de șist, că România are cote scăzute. În acest sens, în octombrie 2017, guvernul a lansat în dezbatere publică proiectul de lege pentru reglementarea sistemului de redevențe. Din acest proiect aflărm că se dorește „instituirea unor redevențe mici în cazul operațiunilor maritime, statul român dorește impulsionarea extrației de pe platoul continental pentru asigurarea independenței energetice a României și eliminarea importurilor de gaze din Rusia.” Despre aceste propuneri puteți afla mai multe aici. De remarcat, că Ziarul Financiar scrie că redevențele pentru exploatările din Marea Neagră ar urma să fie mai mari, așa cum se vede și dintr-un fragment redat mai sus. Rămîne să vedem care dintre variante se va impune în final. Încă o chestiune mai trebuie remarcată. Deși se invocă necesitatea independenței energetice în raport cu vecinii exportatori, în Marea Neagră, pe lîngă explorările Exxon-Petrom, avem și explorările Romgaz-Lukoil. Să mai priceapă cineva cum e cu independența asta și cui folosește, în condițiile în care nu doar că avem astfel de parteneriate, dar ne trezim periodic cu anunțuri legate de creșterea prețului la gaz? E ca în 2013, cînd opozanții proiectului Chevron, de explorare după gaze de șist, erau degrabă catalogați drept agenți/idioți utili ai Rusiei, inclusiv de către reprezentanți ai diferitelor instituții publice, în timp ce statul român dădea avize de explorare pentru perimete concesionate către Gazprom.

Se descoperă ditamai zăcămintele, se invocă pericolul rusesc și necesitatea independenței energetice, se dau legi speciale pentru valorificarea acestor zăcăminte și pentru construirea unui gazoduct care să-l care mai departe, fără ca aceste izbînzi și sacrificii să se simtă în vreun fel în prețul plătit de consumatorul de rînd, amețit periodic cu explicații despre cum e necesară creșterea prețului la gaz, nu de puține ori ajungîndu-se la nivele apropiate de cele din țări total lipsite de acest fel de resurse. Sau chiar peste. Informații și lămuriri despre prețurile la gaze în alte țări europene găsiți aici. Cît despre beneficiile obținute de România din redevențe, cred că ne putem face o idee pornind de la sumele încasate pentru anul trecut. Doar un miliard de lei din redevențe, deși România se află pe locul 4 în Europa la producția de țiței și gaze. O comparație cu bugetul alocat de ExxonMobil pentru lobby pe lîngă Comisia Europeană și pentru donații pentru universități și organizații europene ne poate ajuta, de asemenea, să ne facem o miză despre anvergura actorilor cu care avem de-a face. 8.08 milioane de dolari în 2014.

Oricît li s-ar umfla pieptul unora la auzul susurului lobbysto-propagandistic despre independența energetică a României și anvergura pe care urmează să o capete pe viitor în acest domeniu, cele petrecute în ultimii ani ne arată că pe la noi rămîn ceva resturi și, probabil, ceva comisioane încasate de personaje cheie, iar povestea cu independența energetică, nu doar că e foarte scumpă, dar pare să funcționeze preponderent pentru anestezierea conștiințelor și mai deloc pentru bunăstarea și confortul cetățeanului de rînd. Roadele veritabile sunt culese de alții, iar noi rămînem cu privilegiile legale acordate unor investiții declarate strategice, ba de unii, ba de alții, și cu facturile crescînde. La care, desigur, putem adăuga o minoritate bine remunerată și stipendiată, alcătuită din intermediari, lobbyiști, funcționari, PR-iști etc. Ca și în cazul Bechtel, EADS, Microsoft sau al majorității privatizărilor postcomuniste, un mare tun se derulează sub nasul nostru, în deplin consens transpartinic și transinstituțional. Dincolo de tensiunile, uneori extrem de pătimașe și antagonizante, inter-partinice și inter-instituționale, dincolo de schimbările de guverne și coaliții, proiectele care implică sume enorme și cu reverberații profunde și complexe asupra viitorului societății românești, trec alert și abia observate, învăluite de o bine organizată netransparență și în absența oricărei dezbateri publice.