Maria Cernat în dialog cu autorul lucrării „Sexul și Capitalul” despre film, corectitudine politică și alți demoni
Bogdan Popa este absolvent al Facultății de filosofie din București. Are un doctorat în filosofie obținut la Universitatea din București și unul în științe politice obținut în Statele Unite la Indiana University. Bogdan și-a început cariera universitară la Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir. A predat apoi la Indiana University și Oberlin College. În prezent susține cursuri de studii de gen la Universitatea Cambridge din Marea Britanie.
Cum se împacă o carieră academică în științe politice cu critica de film?
Nu se împacă ușor, și ce m-a făcut să scriu Sexul și Capitalul e tocmai că nu ar fi trebuit să mă gândesc la filme socialiste.
Să fiu mai explicit. Odată ce te profesionalizezi în teorie politică există un câmp închis de subiecte pe care le poți aborda, și, în special, există un câmp închis al modului în care poți să scrii despre „politică”. Există oameni faini care au scris și scriu la intersecția între teorie politică și film. Michael Rogin a scris o carte foarte bună despre rasism și blackface la originile cinemaului, iar Bonnie Honig scrie interesant despre filme de avangardă (în special, Lars Von Trier) și teorie. Dar și ei trebuie să scrie în limbajul academic sec al demonstrației riguroase. Cartea mea în română m-a lăsat să fac ceea ce cu greu pot să fac în academia anglocentrică, adică să scriu experimental despre un raport diferit pe care îl putem avea cu trecutul socialist.
E interesant cum tu mă pui la critică de film, deși eu nu mă văd ca un critic profesionist de film. În ce scriu academic, eu mă văd în principal ca teoretician al sexualității cu interese de cercetare în istoria secolului XIX, decolonialism, gen, teoria filmului și psihanaliză. Pe mine mă interesează să scriu astfel încât cititorii să își schimbe un anumit mod de privi trecutul, dar asta nu înseamnă că nu învăț sau că nu contribui la discuțiile profesionale din teoria filmului despre relația între socialism și prezent (de pildă, contribui la un număr special în curs de apariție din Studies in Eastern Europenan Cinema coordonat de Constantin Pârvulescu și Claudiu Turcuș).
Vreau să discut un pic de recepția cărții. Pentru mine, e fascinant cum discuțiile despre categorii și profesionalizare au fost modul principal de reacție la carte. Sunt oameni care mă văd ca „atipic” pentru spațiul românesc, ceea ce înseamnă că mă încadrează cu greu la o profesie anume. Sunt oameni, cum ești tu, care mă pun la critica de film. Andrei Gorzo, care este un avocat al profesionalizării criticii, m-a pus la un gen tipic al intelectualilor români care scriu despre film și nu sunt interesați de formalism. Veronica Lazăr a fost interesată să critice categoria de „gunoi istoric” care, pentru ea, separă foarte abrupt între un cinema aparent mort (filmul socialist) și unul aparent viu (Noul Val Românesc).
Eu învăț din reacțiile lor, și cred că mă orientează în direcții interesante (după comentarii, mă uit acum diferit la istoria filmelor socialiste, a westernului și chiar la rolul unor filme cum sunt „Inimi Cicatrizate” în cinemaul actual). Dar observ că există o obsesie, care vine din stabilizarea unor categorii a celor care pot să vorbească despre film și a celor care sunt mai puțin calificați, pe care o leg de un anumit stadiu al capitalismului bazat pe ierarhizarea muncii. Ca în teoria politică anglo-saxonă, de unde vin eu, în critica de film românească se construiește un câmp închis a modului în care poți să scrii despre film, și asta mă îngrijorează.
Tu, cred, ai vrut să depășești toată discuția asta, odată ce mai pus la critic de fim, și m-ai calificat să vorbesc despre cinema. Și mai interesant pentru mine este că mi-am văzut cartea ca o teorie a filmului, pretenție care a fost contestată de Iulia Popovici și Andrei Gorzo, care nu au văzut nicio o teorie în ea. Cred că ce e derutant în carte este că idei de tipul „a deveni spectru”, „a îmbrățișa rușinea”, sau „a face sex cu comuniștii” sunt pentru mine teorie, ceea ce nu e pentru criticii de film (critici care, de altfel, îmi plac mult în ce scriu).
Ai trăit vreme de mai bine de zece ani în universități americane. Pe drept cuvânt s-ar putea spune că ești mai în măsură decât oricine să ne spună cum se vede povestea corectitudinii politice din interiorul locului unde ea a fost propusă?
Două observații legate de termenul de „corectitudine politică”. Mai întâi, când alegem să folosim formularea asta, deja folosim un câmp ideologic al dreptei. Aș vrea ca stânga să nu mai folosească vocabularul dreptei, și aici e important să ne gândim la emergența termenului de ”corectitudine politică” ca efect al aparatului rasist conservator în spațiul nord-american. Termenul a fost apropriat din limbajul activist de stânga în anii ’90 de dreapta nativistă nord-americană.
„Corectitudinea politică” e un termen care cred că e folosit rasist în discuțiile publice, așa cum a fost multă vreme sloganul „societatea trebuie apărată” în Franța. Deși nu știm foarte multe legate de apariția termenului, el pare că a fost folosit mai des în anii ’70, în activismul anti-rasist și anti-sexist, care vroia o transformare a realității prin intermediul limbajului. Asemănător lui gay opus termenului de homosexual, sau African-Americanului care înlocuia alte cuvinte insultătoare, a queer-ului care submina ideea că sexualitatea normală e heteroproprietate și orientată către procreere, a trans-ului care este opus ideii că ai un gen aliniat cu o idee normalizată de bărbat sau femeie, corectitudinea politică a fost un termen folosit de activiști, uneori și cu tentă ironică, pentru a discuta despre ce se poate face în spațiile independente pe care ei le vedeau ca anticipând o lume nouă. El a fost un termen al unor producători de gândire critică, dar ideea lor a trebuit să fie apropriată pentru a face loc mânuitorilor de retorică anti-comunistă. Așa că din termen critic el a devenit insultător, așa cum se întâmplă astăzi cu alți termeni proveniți din retorica marxistă (vezi „safe spaces” care este un concept progresist în activismul queer, dar care e deturnat de dreapta e folosit ca insultă de Donald Trump; sau un termen ca „stat al bunăstării” în retorica social democrată care s-a transformat în „stat asistențial” în retorica lui Fox News).
O a doua observație este că termenul ca atare are o anumită mobilitate în retorica de dreapta. Când eram în facultate, ironia legată de „corect politic” era țintită către intervenții de limbaj legate de sexualitatea nenormativă, de oameni cu disabilități sau African-Americani. Astăzi, în Statele Unite, mi se pare că termenul e folosit pentru a promova un limbaj anti-trans, anti-musulman și anti-mexican. Și mai interesant mi se pare că frica de activismul de stânga s-a transpus în protejarea ideii de drept de opinie (free speech) care devine termenul conservatorilor pentru a spune că vor să rămână rasiști și să nu își schimbe limbajul. Dacă ai urmărit dezbaterile legate de Charles Murray, omul ăsta care a scris o carte despre inferioritatea biologică a African-Americanilor ar trebui să nu capete nicio platformă academică. Dar, sub pretextul de drept la opinie, el e invitat să vorbească, și atunci studenții activiști îi contestă dreptul de a promova nativismul nord-american alb.
Murray nu e singurul, și scriitorul H.R. Patapievici, ca mulți alții în România, preia retorica civilizației și dreptului la opinie pentru a stabiliza forme de rasism în spațiul public (de pildă, la ultimul Bookfest, el crede că e curajos când spune că „musulmanii” pun bombe; istoric, „musulmanul” a fost o armă politică, cum știi bine, care îi definea pe europeni ca fundamental creștini). Cum știi bine, fascismul astăzi funcționează de obicei prin apropriere, și ce fac conservatorii este să preia termeni (dar și un afect revoluționar) și să îi transforme în instrumente de disciplinare. Termenul de „corect politic”, furat din limbajul grupurile radicale și anarhisto-marxiste, a devenit acum parte al unui arsenalul de dreapta naționalistă și creștină. Și mai interesant, el e folosit ca insultă de anumiți liberali pentru a se distanța de marxism (liberalismul de centru îți spune că orice radicalism de stânga e stalinism sau communist party; cp a devenit pc).
Există mecanisme de disciplinare și supunere cu ajutorul corectitudinii politice sau este ea, în fapt, o armă ideologică îndreptată grupurilor progresiste?
În România, „corectitudinea politică” are forme distincte de manifestare, pe care nu le înțeleg foarte bine. Dacă în anii ’80 aveai un românism hetero foarte acut, care s-a distanțat ideologic de retorica socialistă prin neaoșisme de tipul celor folosite de Constantin Noica (a făcut-o mai ales prin epurarea anilor ’50, care au fost văzuți ca teribili și sovietici), acum dreapta folosește termeni nord-americani, cum sunt „corectitudinea politică”, pentru a se stabiliza în poziții de putere. La prima vedere, dreapta liberală e cosmopolită și transatlantică. Dar formațiuni care se văd ca fiind opuse, un cosmopolitanism de tip Humanitas (care este limbajul liberal al pieței libere și competiției) și un românism de anii ’80 (care se traduce în retorica PSD-ului de azi) împărtășesc un dușman ideologic comun, comunismul, pe care îl folosesc pentru a se creea reciproc. Ce mai au ele în comun e un anumit rasism, care e articulat în termeni de limbaj global. PSD-ul nu a putut, de pildă, să aleagă un capitalist cu nume anglo-saxon ca să își mobilizeze trupele. A folosit și el limbajul rasist local, și „maghiarul” Soroș a devenit inamicul, așa cum musulmanul e inamicul recent pentru conservatorii români. Terenul politic comun al neoliberalismului electoral (de tip PSD și PNL) este unul al anti-comunismului și al rasismului anti-negru și anti-musulman. Structural, spațiul electoral local e prins în chingile astea discursive, care se vor produce în haine noi și în viitor.
Limbajul „corectitudinii politice” ne arată și o schimbare de teren de luptă. Societatea e „apărată” acum de o alianță de corporatiști, cosmopoliți liberali, naționaliști creștini și chiar votanți PSD, care sunt mai toți promotori ai valorilor europene, care e un mod rasist de a spune că nu ne interesează imigranții, oamenii Roma, sau cei care nu au cultul muncii și reușitei prin merit. Mi se pare că dreapta românească reacționează și ea la mutații discursive globale, și atunci, ca să se păstreze proaspătă, mobilizează temeri care sunt vândute ca actuale. Ca mecanism disciplinar, bau baul, ”corectitudinea politică” produce anxietate: sunt gay care vor să te facă gay, ori sunt musulmani care vor să distrugă civilizația. Fricile realizate de termen produc un centru naționalist, rasist, creștin și bazat pe ideea de reproducere hetero. Ce e important aici este că termenul creează anxietate, pe care după asta o produce ca fiind „ceea ce simt oamenii”, și o mobilizează pentru a face poliție cu majoritatea noastră – cei care nu vrem sexul reproductiv, femei ascultătoare, biserici atârnate peste tot și dumnezei creștini folosiți ca instrumente de tortură. Intelectualii români care folosesc termenul de „corectitudine” se folosesc de un câmp ideologic produs de conservatorismul de tip Reagan/Bush, care în anii ’90 contracara mișcările studențești radicale cu un anumit arsenal ideologic. Ni se pare, corect, că suntem prinși într-o capcană temporală, unde oameni ca H.R. Patapievici sunt asemenea lui David Brooks pentru New York Times sau Maria Vargas Llosa pentru El Pais, care repetă obositor un limbaj ideologizat de dreapta.
Însă vreau să ne depărtăm de ideea asta de liniaritate și cauzalitatea temporală, și în loc să ne uităm la România ca la un spațiu second-hand, căzut din istorie, îți propun să ne uităm la România ca la un laborator avansat pentru capitalismul global. De fapt, pentru mine, capitalismul avansat nu se produce în Statele Unite sau Olanda, cât la periferie. Experimentele capitaliste au pornit de la început în colonii, fie că erau ele sud-americane, nord-americane sau în Indiile de Vest, și ele își schimbă locația în timp și spațiu. Europa de Est a fost după anii `90 un experiment în colonizare, cum scrie bine Ovidiu Țichindeleanu. Ea este Lumea Nouă, și cât timp prețul muncii se va menține scăzut, țările estice vor fi laborator avansat de extragere de valoare. De asta, în România, am fost și suntem în avangarda capitalului mort. De asta suntem încă în plasa libertarianismului care îi ține pe așa-zișii părinți fondatori americani ca pe moaștele lui Arsenie Boca, a MegaImage-ului care se reproduce ca un virus de necontrolat, a formulelor obosite ideologic (cum sunt corectitudinea politică) care sunt reînsuflețite repetat în slujba dreptei.
O ultimă observație legată de termen este că el vrea să elimine o anumită imaginație politică. Frica capitalului alb este față de un grup de oameni care destabilizează normele heterocapitaliste, pentru că oamenii ăștia sunt singurii care sunt în viață. Dacă România este un laborator avansat al capitalismului, retorica liberală este o avangardă a unui viitor horror, care vrea să fure munca vie a celor care nu sunt încă „români”. Există un grup de „neoameni” care sunt încă în viață, iar munca lor vie este înfricoșătoare pentru dreapta, care încercă să o suprime cu o anumită ocupare discursivă. De asta, dacă învățăm de la „ne-oamenii” Roma, de la „ne-oamenii” trans, de la cei care au păstrat o anumită nostalgie a socialismului, e important să respingem termenii care trebuie să ne organizeze un spațiu strâmt al acțiunii politice. Eu, de pildă, nu mai folosesc cuvântul de corect sau incorect politic.
Ne-ai putea spune care au fost campusurile universitare unde ai predat și dacă vreodată în aceste campusuri ai simțit o presiune de tipul celor care sunt invocate în presa din România ca fiind ”derapaje ale corectitudinii politice”?
Diferența de experiență, pentru mine, în a preda la o universitate cum este Indiana University față de o universitate cum e Oberlin College este serioasă. Dacă vrei, pot să o gândesc în modul în care unii studenții apolitici vor să scape mai repede de sistem (Indiana University) și alți studenți implicați politic vor să schimbe universitatea (Oberlin College). Unii, care se consideră albi sau mulți ne-albi, sunt mulțumiți de nativismul excepționalist american. Alții, vor să îl confrunte și să îl schimbe. Sociologic, instituții diferite vin din traiectorii financiare și politice diferite, și eu predau în funcție de context, dar nu o să dezvolt asta aici.
Presiunea pe care am simțit-o în universitate a venit din partea studenților, care m-au rugat – sau chiar confruntat – să schimb literatura pe care am predat-o. Am învățat mult de la ei, la Oberlin, și acum când mă mut la Cambridge, în Marea Britanie, sunt ușor nostalgic. De fapt, să fiu sincer, în ultimii ani, am învățat despre literatura queer de culoare, despre studiile transgender, despre cum să gândești pe loc, în timp de predai, de la studenți. Ca în multe alte locuri, instituțiile sunt cele care funcționează ca mecanisme de stabilizare ale ierarhiilor, iar studenții sunt cei care le contestă și te ajută și pe tine să nu mori.
Ai fost vreodată acuzat că discriminezi, că ești rasist?
Public, nu. În discuții private, așa cum e bine să se întâmple cu prietenii, da.
La ce se referă acele ”safe spaces” pe care noi le înțelegem cu greutate venind din alt spațiu cultural?
Ele sunt o modalitate de activism progresist prin care sunt create spații de a trăi și discuta care sunt anti-rasiste și anti-heteronormative (am atins mai devreme ideea de „spațiu sigur”). Ele au devenit un fel de model global pentru multe spații educaționale, tocmai pentru că au funcția de a contracara nativismul alb și hetero global. Limbajul lui „call out” sau „call in” derivă din spațiile sigure, și înseamnă a atrage atenția unui membru („call in”) sau unui adversar („call out”) că ce spune, sau că limbajul pe care îl folosește, are probleme. Studenții mei au practicat spațiile sigure între ei și cu mine, și a fost o experiență care m-a învățat multe. De pildă, acum sunt mult mai atent la pronumele pe care îl folosesc pentru a identifica persoane a căror identitate de gen nu o cunosc. În același timp, spațiile sigure se transformă și ele în mărfuri pe o piață globală, și devin de multe ori forme mai degrabă statice de activism. Pe mine mă interesează în special un proces de invenție locală de activism, care nu creează și reproduce static idei globale.
Ai putea să ne dai câteva referințe cinematografice care să ne ajute să înțelegem mai bine povestea corectitudinii politice?
Sigur, pentru a înțelege cum funcționează activismul progresist care a dus la răspunsul conservatorilor și aproprierea de limbaj în Statele Unite, un film ca Born in Flames mi se pare foarte important. De ce? Mai întâi, în film ai mai întâi o reflecție asupra modului în care funcționează relațiile între un activism socialist alb și unul negru, anarhist, decolonial și queer în anii ’80 în Statele Unite. Activismele astea sunt în conflict, și activismul socialist alb (cel care astăzi l-a vrut pe Bernie Sanders) este deja cooptat de sistem. Nu degeaba Kathryn Bigelow, cea care a făcut Zero Dark Thirty și Detroit, joacă rolul activistei albe socialiste care nu înțelege problemele activiștilor negri, anarhiști și queer. În alte cuvinte, rolul personajului lui Bigelow, așa cum e mai târziu reflectat în atitudinea multor din suporterii lui Sanders, este de a nu se desprinde de liberalismul lor și de a nu vedea prin lentila unui marxism anti-rasist. Marxismul anti-rasist, anarhist și decolonial a devenit ținta prioritară a acuzei de “corectitudine politică” în Statele Unite, și asta s-a exportat și în Europa de Est. În al doilea rând, filmul poate fi și un comentariu istoric la problemele scenei de stânga în Romănia, care, așa cum discută Florin Poenaru în “Locuri Comune” (din câte înțeleg), se confruntă cu probleme ideologice legate de reformism, socialism și radicalism. Filmul ne spune, simplu, că vom avea un marxism intersecțional de nișă care va dori să fie inadaptat, radical, și aspru, chiar și în condițiile unor societăți utopice social-democrate.
Apoi, pentru Statele Unite, mi se pare că un film ca Trumbo (Jay Roach, 2015) discută inteligent cum epurarea anti-comunistă sub forma nativismului alb s-a dezvoltat după al doilea război mondial. Pentru o perspectivă liberală, și ostilă progresismului universitar, romanul lui Philip Roth Pata Umană, și filmul făcut după roman, sunt materiale care folosesc tema conservatoare a pericolului “corectitudinii politice”. Pentru alte spații, mi se pare că există alte teme care produc o perspectivă ideologică conservatoare, care funcționează ca cenzură. În Spania, de pildă, criteriul meu este tratamentul anarhismului basc, și dacă un film e ironic la adresa ETA (sau grupul radical „Free the Basc Country”) sau îl vede ca terorism criminal, îmi spune de la început cum este filmul poziționat ideologic. Pentru Mexico, dacă o stânga indigenă, de tip maya sau Zapatista, este de la început ridiculizată, știu unde mă aflu.
