O mare putere, Belarus

Despre ambițiile politicii externe ale Belarusului

Jucând între Est și Vest președintele Belarusului Lukașenko vrea să fie un gigant al politicii europene (foto: Okras, CC BY-SA 4.0, via Wikipedia Commons)

Degeaba nu am aruncat demult privire către Belarus. Oare acolo s-au schimbat multe lucruri? În ceea ce privește politica internă, economia, limba în care Alexandr Lukașenko vorbește cu societate – chiar nimic, iar dacă e vorbă de politica externă – ho, ho…! Aici nu numai Polonia ar trebui să fie îngrijorată, ci și cancelarul Merkel nu poate să se simtă în pace, iar toți lideri ai țărilor din Europa Centrală și de Est trebuie să se teme de Minsk. Căci acolo crește o nouă mare putere. Ei bine, poate un pic exagerez, deocamdată o putere mijlocie. Dar ambiția ei este să fie cel puțin un gigant al politicii europene.

Politica lui Alexandr Lukașenko totdeauna a fost cea de echilibrare între Est și Vest. Nu am nici o idee dacă a împrumutat acest model de la Viktor Ianukovici din Ucraina sau de la altcineva, rămâne faptul că zicătoarea despre lumânare și muc[1] este, se pare, unul din canoanele de bază ale politicii externe a Belarusului.

Doamne ferește, nu este nimic rău în acest lucru, cu condiția, totuși, că acest concept presupune menținerea unei distanțe egale între tabere antagoniste. În plus, acest echilibru ar trebui să se bazeze pe rolul serios al echilibrantului. Cu alte cuvinte, trebuie să se aducă statul într-o stare în care va fi la fel de necesar amânduror părților și, mai important, trebuie să conteze pentru ambele părți. Atunci se poate echilibra fără nicio problemă. Modalitatea de îndeplinire a acestor condiții este, de exemplu, creșterea economică evidentă și pe plan regional. Pe urmă, cu potențialul potrivit, se poate intra în alianțe, acorduri, uniuni și altceva ce va vine în cap. Ambele părți care echilibrează o astfel de țară, vor fi foarte interesate de cooperarea economică, eficace și rezistentă la fluctuații și presiuni. Dar când vine vorba de cooperare, fără atuuri în mâna ta, nu poți fi decât ridicol. Belarus este chiar într-o astfel de situație.

Dacă economia șchioapătă, poți conta pe o poziție politică. După cum se pare, Aleksandr Lukașenko și echipa lui au să alege un asemenea drum. Nu întâmplător Minsk a devenit un loc în care partidele conflictului din Ucraina trebuiau să ajungă la un acord, urmat de restabilire de pace și soluția crizei sângeroase. În primul rând, Minsk-1, apoi Minsk-2, ar fi putut sta la baza sfârșitului războiului și, în consecință, a creșterii Belarusului ca jucător serios în Europa, un partener în discuțiile celor mai puternici, un stat care poate fi întotdeauna luat în considerare atunci când trebuie să se rezolve probleme grave. Însă n-a reușit.

Desigur, căutând motivele încercărilor nereușite de a pune în aplicare acordurile de la Minsk, nu este corect să le învinuim tot pe gazde. Trebuie să căutăm vinovați printre reprezentanți ai puterii din Kiev și printre coteria politică a separatiștilor din Donetsk și Lugansk. Cred, totuși, că o parte semnificativă a răspunderii pentru eșec o poartă președintele Belarusului. Poziția sa atât acasă, cât și pe arena internațională este pur și simplu fragilă. Marii acestei lumi tratează Minsk mai degrabă ca o cameră unde se poate intra și de unde se poate ieși când e necesar, nu neapărat acordând atenția gazdei. Da, desigur, îi permit să aducă ceva de băut și de mâncat, să închidă fereastra când e curent, dar nu și altceva. Nimic surprinzător, deoarece gazda are prea multe probleme ca să participe într-o conversație care nu-l privește.

Echipa lui Lukașenko nu a reușit să schimbe tendințele economice negative din 2015. În anul 2016 s-a accentuat soldul negativ al comerțului exterior, producția industrială a continuat să scade, datoria a crescut. PIB a scăzut cu peste 2%, exporturile – cu peste 12%. Fiecare a cincea companie din Belarus este neprofitabilă. Venitul cetățenilor a scăzut cu 7% pe parcursul anului. Nu este de mirare că s-a agravat și stare de spirit a oamenilor. Ca rezultat, în martie au avut loc proteste destul de masive.

Protestele din Minsk pe 17 februarie 2017 (foto: Liashko, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons)

Poliția nu a fost la fel de brutală ca de obicei, însă au fost arestate circa 800 de persoane. Oamenii au ieșit în străzi nu numai protestând împotriva scăderii nivelului de trai, ci și ca să-și exprime dezacordul cu deciziile nechibzuite ale autorităților sub forma așa-numitului impozit pentru trândavi. Acest impozit de aproximativ 200 de dolari, ceea ce este o sumă substanțială în Belarus, trebuie plătit de toți care au lucrat mai puțin de 183 de zile pe an. Logica nu este o parte puternică a acestui document: cum vor plăti dacă nu lucrează? Și nu este vorba de forțarea leneșilor să lucreze într-un mod barbar. Marea parte a șomerilor întâmpină dificultăți serioase în găsirea unui loc de muncă care le ar permite să întrețină pe sine și pe familia lor la un nivel satisfăcător. Potrivit experților, în Belarus există un șomaj ascuns de aproximativ 10%.

Oamenii care au ieșit în stradă în februarie și apoi în martie, nu au obținut prea mult. Lukașenko rămâne nemișcat atunci când vine vorba măcar de ascultarea propunerilor pentru reforme de bază. Poate (nu e decât o presupunere) că ar ajuta o privatizare rațională (să subliniez, cea rațională). Acest lucru ar fi fost dificil, deoarece nu se poate aștepta o privatizare rațională și reciproc avantajoasă, considerând că economia belarusă nu are active la îndemână cu care să liciteze bunurile vândute. Partenerii ar fi cerut mult, partea belarusă n-ar fi avut cu ce să răspundă, pentru că este slabă ca un iepuraș, așa că Lukașenko renunță la privatizare și se reîntoarce la gestionarea manuală ineficientă. Însă despre privatizare el vorbește mult și cu entuziasm. Cu toate acestea, nivelul promisiunilor nerealiste din acest domeniu, pe care nimeni nici nu încearcă să-le realizeze, a atins un nivel anecdotal. Președintele oferă publicului perspectivele prosperității, în care chiar și cei mai credincioși dintre credincioși nu mai cred. În cele din urmă, Lukașenco recurge la ordine ridicole pentru fiecare observator: „Trebuie să fie așa și așa, pentru că eu spun așa”. Din aceasta nu iese nimic, iar reputația președintelui este într-o stare deplorabilă.

Reputația unui stăpân bun și previzibil mereu degradează, iar Lukașenko o compensează cu un val de viziuni asupra modului în care politica sa externă este și va fi condusă.

„Astăzi, pentru a consolida credibilitatea țării, trebuie să lărgim cercul de parteneri de afaceri și aliații fiabili. Să nu ne luptăm, nu avem conflicte, ci să fim prieteni cu toată lumea. Este la fel de important să dezvoltăm cooperarea cu Estul și cu Occidentul fără a alege între ele. Trebuie să avem contacte pretutindeni, astfel încât să fim cunoscuți, să fim înțeleși și, în cele din urmă, acceptați. Numai atunci se poate conta pe stabilirea relațiilor reciproc avantajoase” – a repetat Lukașenko. Sună bine, dar realitatea nu arată așa.

Cu Rusia, față de care Belarus se îndatorează cu 6,5 miliarde de dolari, relațiile sunt cam reci, dar corecte. În această situație, în mod veche și fiabil, autoritățile din Belarus hrănesc UE cu promisiuni. Declară că sunt gata să vorbească despre pedeapsa cu moartea, despre drepturile omului, numai, după cum imediat subliniază, le trebuie timpul. Cu alte cuvinte, mesajul este următor: ne dați bani și promitem că vom reflecta asupra valorilor și asupra modelului de democrație. Occidentul a fost păcălit atât de multe ori în astfel de jocuri ca să creadă încă o dată.

Mai mult decât atât, Belarus se propune ca garant la semnare a unui nou acord al OSCE. Este o idee bizară. Dacă Alexandr Lukașenko el însuși a născocit-o, înseamnă că nu e realist. OSCE, ca rezultat al Acordului de la Helsinki din 1975, nu funcționează bine, dar încă este un instrument eficient de a slăbi tensiunile dintre Est și Vest. Considerând starea actuală a noului război rece, această structură abordată de amatori, ar putea imobiliza efectiv chiar și puterile fragile pe care OSCE le lansează în prezent. Oare președintele belarus este conștient că practic împinge continentul la o frontieră periculoasă, după care războiul va deveni deja cel fierbinte?

Aceasta nu se știe, nici nu se știe dacă cu astfel de propuneri președintele Belarus are un rol independent sau îndeplinesc ordinele altora, pentru alte tranșe de împrumuturi, credite sau subvenții, ceea ce îi va permite să-și salveze funcția măcar pentru încă un mandat.

Ambițiile Belarusului de a deveni o putere mare în această parte a Europei și, în același timp, de a-și asigura poziția în ordinea politică actuală, ar fi respectabile dacă nu pentru faptul că seamănă cu un băiat care strigă cu voce gravă în curte, crezând profund că toată lumea îl va lua ca adult. Între timp, vecinii își bat joc de el cu bonomie.

 


[1] Este vorbă de o zicătoare poloneză „Dă-i lui Dumnezeu o lumânare și diavolului un muc” (pol. „Panu Bogu świeczkę i diabłu ogarek”).

Postări asemănătoare

Maciej Wiśniowski

Jurnalist polonez, fost editor-șef adjunct al săptămânalului polonez de stânga ”Nu”, autor, traducător și editor. Director unor filme documentare. Editor-șef portalului polonez de stânga Strajk.eu


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat