Anticorupția între iacobinismul de paradă și statul de drept

Deși bilanțul arestărilor și condamnărilor în dosare de corupție este unul spectaculos, nu putem spune același lucru despre recuperarea prejudiciilor

Cu câteva zile în urmă, între Crăciun și Anul Nou, Alina Mungiu-Pippidi publica un articol despre situația luptei împotriva corupției în statele unde acest flagel depășește rata medie. În articol era prezentat exemplul prințului moștenitor al Arabiei Saudite, Mohamed bin Salman, care a arestat 10 de prinți și mai mulți foști miniștri cu probleme legate de fraude financiare, punându-i să aleagă între a fi condamnați la închisoare sau a plăti despăgubiri către bugetul de stat. Cazul era prezentat ca un exemplu pozitiv, deși era evident că practica nu respecta normele unui stat de drept. Din articol reiese că, spre deosebire de situația din România, „uneori e mai ușor să construiești statul de drept după ce rezolvi pe cale neconvențională injustiții majore istorice, pe care nu le poți corecta dacă un stat sărac merge la tribunal contra unor corupți bogați care folosesc firme de avocatură din New York”. După recomandarea A. Mungiu-Pippidi, calea „despotismului luminat” poate fi o soluție în astfel de cazuri.

Desigur, asta m-a făcut să mă gândesc la situația luptei anticorupție de la noi. Având în vedere că Băsescu a avut pe alocuri alura unui „despot luminat”, fiind adulat de anumiți intelectuali tocmai din acest motiv, m-am întrebat în ce măsură poate coexista nevoia urgentă a unor reforme cu statul democratic ? Dacă e nevoie de un „despot luminat” – a se înțelege un lider autoritar – pentru a mișca lucrurile într-o societate în care corupția este generalizată, atunci nu contravine acest fapt normelor unui stat democratic, în care regulile democrației sunt respectate de toată lumea ? Sau, mai pe larg, în ce măsură sunt posibile reformele radicale într-o societate ce are democrația drept ideal ? Cum se încadrează lupta împotriva corupției de la noi în acest context ? Pentru a răspunde la aceste întrebări voi face o scurtă trecere în revistă a luptei împotriva corupției din România.

Sunt cunoscute scopurile declarate ale anticorupției de la noi. În principiu, ele sunt două : 1) condamnarea unor oameni importanți ai rețelelor de influență, care are drept scop descurajarea celorlalți membri din aceleași rețele; și 2) în general corupția este considerată drept cauză a subdezvoltării. De aceea destructurarea rețelelor care sifonează bani publici, împreună cu recuperarea prejudiciilor și folosirea banilor în scopurile cărora erau destinați inițial, ar trebui să conducă la dezvoltarea societății respective. Voi vorbi mai jos despre cele două scopuri asumate și despre felul în care ele au fost atinse.

Personal, consider că primul obiectiv a fost în mare măsură îndeplinit. Putem considera că primul succes notabil a fost condamnarea lui Adrian Năstase în anul 2012. „Personificarea” corupției românești, Adrian Năstase, este fără îndoială un caz exemplar din acest punct de vedere. Motivația condamnării dată de judecători este grăitoare: „Coruptia clasei politice din Romania (…) reprezinta un fenomen care nu mai poate fi tolerat de catre societatea romaneasca, justitia fiind obligata sa riposteze cu fermitate ori de cate ori are de-a face cu un asemenea caz, ca o dovada ca statul de drept nu este o chestiune iluzorie, ci functioneaza in beneficiul propriilor cetateni. (…) In acest context, pedepsele aplicate trebuie sa inhibe pe toti cei care ar fi tentati sa intre in relatii dincolo de limitele legii cu reprezentantii clasei politice, contribuind la realizarea de catre acestia a unor foloase necuvenite.” Și această motivație și-a produs efectele. De la condamnarea lui A. Năstase și până în prezent DNA a lucrat la turație maximă, aproape zilnic având de-a face cu arestări preventive, puneri sub acuzare, condamnări etc. Miniștri, parlamentari, șefi de consilii județene, primari, consilieri locali șamd. au fost, într-un număr considerabil, arestați sau condamnați. Dosare cu prejudicii de milioane de euro erau prezentate aproape zilnic în mass-media. Bilanțul politic al acestor acțiuni este fără îndoială unul spectaculos. La un moment dat, 80 de parlamentari, peste jumate din șefii de consilii județene și o treime din primarii municipiilor din România aveau probleme cu legea. Clasa politică era sub asediu. Anticorupția din România era prezentată ca exemplu de succes în țările din regiune.

În acest timp, milioane de români stăteau în fața ecranelor de televiziune și priveau spectacolul cătușelor. Mulți dintre ei, priveau cu satisfacție, cu speranță chiar. După 20 de ani în care au fost spectatori neputincioși la cel mai mare jaf sistematic din istoria recentă a României, după ce ani la rândul toată lumea vorbea de „corupție fără corupți”, oamenii aveau sentimentul că se face în sfârșit dreptate. Spectacolul cătușelor oferit de televiziuni era similar gestului ritualic care ardea în public vrăjitoarele pentru a purifica răul din societate. Vinovații erau condamnați simbolic pe ecranele televizoarelor, în văzul tuturor, iar oamenii sperau că în societatea românească se va instaura în sfârșit dreptatea. Speranța unei societăți mai bune era posibilă. Personal, aș numi această stare de spirit a românilor, legitimă de altfel, iacobinism de paradă. Iacobinism pentru că spectacolul era în măsură să satisfacă dorința oamenilor de răzbunare. Doar răzbunarea poate restabili, la un moment dat, echilibrul moral într-o societate, iar în societatea modernă statul este actorul rațional căruia i se încredințează să pună în operă asemenea măsuri. Iar instituțiile statului începuseră în sfârșit să-și joace rolul. De paradă, pentru că justiția astfel îndeplinită era de fapt o iluzie oferită oamenilor cu ajutorul mass-media. Oamenii erau părtași zilnic la dreptatea împărțită poporului prin intermediul ecranelor TV. Desigur, această stare de iluzie a fost demascată ulterior, în momentul în care s-a ajuns la bilanțul recuperării prejudiciilor din dosare. Și aici voi trece la punctul al doilea al scopurilor asumate de lupta împotriva corupției.

Dacă la primul punct, evoluția a fost, după cum am văzut, una spectaculoasă, nu același lucru îl putem spune însă atunci când vine vorba de recuperarea prejudiciilor. Desigur, presa nu a insistat asupra problemei recuperării pagubelor dintr-un motiv lesne de înțeles: deși recuperarea banilor trebuie să fie scopul final, ea nu este nici pe departe atât de spectaculoasă precum sunt reținerile sau arestările. Din datele făcute publice până acum, concluzia este destul de limpede: bilanțul financiar al luptei împotriva corupției este unul lamentabil, aproape de zero! Din marile dosare de corupție, cu prejudicii totale de sute de milioane de euro, până la jumătatea lui 2016 se recuperaseră aproximativ 5% din pagube! Suma este fără îndoială infimă. Cauzele unei asemenea stări de fapt sunt multiple.

În primul rând, din sutele de milioane de euro care trebuie recuperate, mare parte din ele sunt irecuperabile. Într-un comunicat de presă dat publicității de ANAF ni se spune că peste jumătate (53,6%) din prejudiciile raportate în dosarele de corupție în anul 2014 sunt de fapt irecuperabile! Motivele sunt detaliate în comunicatul Agenției: multe bunuri sunt în indiviziune sau proprietate comună (ceea ce generează din start cheltuieli judiciare și administrative cu scoaterea din indiviziune); un număr mare de persoane nu aveau nimic declarat pe numele propriu, deci nu era nimic de recuperat; mulți inculpați își înstrăinează bunurile de la trimiterea în judecată până la anunțarea deciziei definitive în instanță; multe bunuri nu pot fi valorificate sau nu au valoarea de piață estimată; în unele cazuri organele de cercetare penală nu au instituit măsurile asiguratorii etc. Orice s-ar spune, eficiența recuperării prejudiciilor lasă mult de dorit.

Tocmai pentru a preveni existența unor astfel de neajunsuri, s-a discutat despre înființarea unei Agenții speciale care să se ocupe doar cu recuperarea prejudiciilor din dosarele de mare corupție. Și, într-adevăr, dacă avem o instituție specială care instrumentează dosarele de mare corupție, nu văd de ce nu am avea o agenție care să se ocupe cu recuperarea prejudiciilor din aceste dosare. Mai ales că exact acesta ar trebui să fie scopul final al proceselor de corupție. Îl țin minte și acum pe fostul premier Dacian Cioloș care anunța că în luna iunie a lui 2016 Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) va deveni funcțională. Scopul era unul nobil: redistribuirea sumelor recuperate în educație, sănătate, asistență socială, justiție etc. Însă iată că am ajuns deja în 2018 și nimeni nu a mai auzit nimic despre o asemenea Agenție! Teoretic ea funcționează, cel puțin are un site oficial. De aici putem afla că sumele indisponibilizate în procese se ridică la aproximativ 700 de milioane de lei, din care au fost valorificate 20 de milioane de lei din confiscări. Deci eficiența acestei instituții este tot aproape de zero, procentul valorilor recuperate fiind de doar 2% din total! Pe lângă asta, nu știm nici măcar care este bugetul anual al instituției, căci pagina respectivă este în construcție! Știm doar că membrii conducerii au un statut asimilat procurorilor și judecătorilor, directorul general având un salariu de 24.000 de lei net. Din toată toate informațiile publice disponibile despre ANABI, pare mai degrabă că e vorba de încă una din acele instituții ale statului care au drept scop plasarea cu sinecuri a diverselor personaje din anturajul puterii și nu recuperarea eficientă a pagubelor!

Așadar, din cele spuse până aici, cred că putem trage o concluzie limpede legată de bilanțul financiar al luptei împotriva corupției: el este unul lamentabil, într-un contrast total cu succesul mediatic răsunător al arestărilor! Asta ne poate face, pe bună dreptate, să ne gândim la DNA, în calitate de simbol al anticorupției, ca la un SIDEX al societății românești, o instituție care, finalmente, consumă mai mulți bani decât produce. Deși e adevărat că scopul DNA-ului nu este profitul, totuși nu putem nega problema eficienței financiare atunci când discutăm de lupta împotriva corupției. Căci dacă am ajuns la anticorupție fără prejudicii, trebuie să recunoaștem că nu suntem prea departe de situația în care aveam corupție fără corupți!

Aceasta este starea de fapt. Dacă ar fi să discutăm despre cauze, cred că în primul rând e vorba de voința politică. Mai precis de lipsa ei! Nici unul dintre actorii principali implicați în lupta împotriva corupției, atât din exterior cât și din interior, nu a avut vreun interes special legat de recuperarea prejudiciilor materiale. Bruxelles-ul sau Washington-ul nu sunt interesate de problema recuperării pagubelor, pentru că nici UE și nici SUA nu investesc direct în lupta împotriva corupției din România, neavând așadar nimic de câștigat și nimic de recuperat. Pentru ei este importantă doar previzibilitatea actelor decizionale ale actorilor de la București ce pot fi controlate, la limită, prin deciziile unor procurori. Dacă discutăm despre actorii din interior, cel mai important dintre ei, Traian Băsescu, în cele două mandate ale președinției sale, nu a vorbit niciodată despre recuperarea prejudiciilor din dosarele de corupție. De ce? Simplu, pentru că nu avea nimic de câștigat din asta! Ba, dimpotrivă. După cum știm, chiar o parte din apropiații săi au intrat în vizorul DNA. Perspectiva de a-și pierde o parte din averile câștigate fraudulos nu era una deloc plăcută. Mult mai important era destinul politic al celor condamnați, decât eficiența socială a condamnărilor lor! Apoi, dacă discutăm despre partidele politice, aici motivația este și mai clară. Având în vedere că politicienii au fost primii vizați de dosarele DNA, este limpede că nici un partid politic din Parlament nu putea susține confiscarea totală a averilor fraudulos dobândite! Într-adevăr, cum ar fi să ni-i imaginăm pe Năstase, Voiculescu, Videanu sau Elena Udrea, după câțiva ani de închisoare, întorcându-se acasă, fără averile de milioane, nevoiți să locuiască într-un apartament de bloc și, eventual, să muncească pentru a se întreține?! Cum ar fi să ni-i imaginăm pe Radu Mazăre, Sebi Ghiță sau Puiu Popoviciu executându-și pedepsele și rămânând fără averi, în loc să-și cheltuiască liniștiți banii prin Madagascar, Serbia sau Anglia?! Îi invit pe cei cu imaginația bogată să facă aceste exerciții!

Pentru mine, personal, lucrurile sunt destul de clare. În loc de statul de drept pe care unii politicieni ni l-au promis, am avut mai mult parte de iacobinismul de paradă expus în mass-media. Atât a putut „despotul nostru luminat” să ne ofere în perioada cât a fost la Cotroceni. Acum, direcția politică în privința anticorupției s-a schimbat cu totul. Căci în democrație majoritatea decide, și majoritatea dă semnale clare că nu prea mai vrea anticorupție. PSD-ul, ai cărui membri au fost ținta principală a acestei politici, vrea să-și asigure pe cât posibil impunitatea pe viitor. Dacă acest lucru îi va reuși, „statul de drept” va lucra în favoarea lor. Într-un mod cât se poate de democratic!