Agricultura muribundă a micilor proprietari

Capitalismul îi transformă pe ‘eternii țărani ai istoriei’ în proletari universali

Am fost week-end-ul trecut, 09-10 Iulie 2017, la Dăbuleni. Căldura sahariană grăbea producțiile de pepeni, lubenițele de Dăbuleni fiind înșirate de acum kilometric pe șoseaua ce duce spre nord, spre Caracal, vechiul oraș al producătorilor și comercianților de cereale din Oltenia sudică. Numeroasele case boierești, unele destul de impozante, din orașul de lângă Deveselu sunt ilustrative pentru istoria economică a orașului agricol de demult. Dar nu despre Caracal și poveștile lui economice vreau să vorbesc aici. Voi aminti, puțin, despre cultivatorii de pepeni din marele sat Dabu Lenii[i], că, da, Dăbuleni e chiar un mare sat și nu oraș cum, eronat, se pretinde. E un pretext, cadrul e mai larg.

Pe marginea șanțului/șoselei, lubenițele se vând cu prețuri cuprinse între 0,35-0,45 Ron/kg. Desigur, prețurile sunt unele foarte mici, ridicole chiar. Pe o pagină de Facebook, Pepene de Dăbuleni, găsești tot felul de informații, utile sau mai puțin utile, dar și lamentații cât cuprinde. Iată ce spune o postare:

În situația actuală pentru 10 tone cu 50 de bani kg = 5000 lei. Intermediarii dau pepenii cu 2.5 lei per kg. Rezultă un câștig de 25000 la 10 tone de pepeni. Din acești bani plătesc pepenii 5000 de lei, transport aproximativ 1000-1500 lei și piața 2000 de lei în total aproximativ 8500 de lei investiți de intermediar să cumpere și să vândă pepenii de Dăbuleni. Profitul intermediarului în situația dată fiind de 15000 de lei fără să se chinuie. Un Dăbulean (Sic!) investește pentru un ha 10000 de lei. Muncește 3-4 luni de zile ca într-un final să câștige profit maxim 10000 de lei în condițiile impuse de prețul actual. Domnilor producători de pepene de Dăbuleni, in momentul de față aveți clienți și vin în continuare clienți pentru că le convine să facă un profit uriaș pe spatele dumneavoastră, dacă nu măriți prețul la cel puțin 80 de bani, în câteva zile vă veți bate joc de marfa și o veți oferi aproape gratuit acestor intermediari. Gândiți-vă bine că banii voștri în loc să vină în casă se duc la alții iar voi rămâneți cu munca! Vă rog să distribuiți această postare și să vă comportați ca atare!

Trei elemente din logica marxistă: marfa (cu munca înglobată pentru producerea ei), piața și banii. Treimea sfântă a oricărui producător contemporan. După 27 de ani de economie capitalistă, majoritatea oamenilor sunt (încă) de o naivitate candidă. Ei cred că se pot struni forțele dezlănțuite ale pieței, cu intermediarii-bișnițari cu tot, doar cu încăpățânarea ținerii la preț și asta pentru o marfă ce se află din abundență pe câmpurile nesfârșite și aride ale Olteniei și, mai mult, extrem de perisabilă. Dacă am lua aminte la bătrânul Marx, poate că am fi (un pic) mai realiști.

Confruntate cu uriașele energii generate de producția capitalistă, fermele mici și mijlocii sunt strivite, fiind pur și simplu imolate. Fermele uriașe înving micile încropeli agricole: ʻ…Proprietatea de pământ mică și mijlocie a fermierilor, temelia întregii orânduiri politice a Americi, este învinsă încetul cu încetul de concurența fermelor uriașe; în același timp, în regiunile industriale se dezvoltă pentru întâia oară un proletariat numeros și o concentrare fabuloasă a capitalului[ii]ʼ. O repetă și în Muncă salariată și capital: relațiile de producție capitaliste elimină micile gospodării țărănești[iii].

Ori ce vedem noi la Dăbuleni sau elsewhere în România? În toată perioada post-1989, densitatea și suprafețele fermelor mici și mijlocii s-a diminuat continuu. O mare parte din terenurile agricole românești sunt în posesia capitalului străin: aproape 40% din terenul agricol al României este deținut de cetățeni străini, statul nedispunând încă de date oficiale precise[iv]. Cu siguranță, toți acești străini nu sunt mici fermieri în căutare de exotism românesc. Vor mai fi fiind și din această categorie, dar asta reprezintă tocmai excepția și nu regula. Probabil că cei mai mulți investitori agricoli fac parte din clasa marilor capitaliști transnaționali. Ușor, ușor cultivatorii mici și mijlocii au dispărut sau sunt pe cale să dispară. La Dăbuleni, în anii ʼ90, aproape fiecare familie cultiva legume sau pepeni. Ascuțirea luptei pentru controlul piețelor, investițiile tot mai costisitoare pentru producători, la pachet cu dezinteresul total al statului & autorităților locale și individualismul exacerbat al micului producător autohton (incapabil să se asocieze în vederea sporirii eficienței și a câștigului), a condus la diminuarea numărului agricultorilor și a suprafețelor cultivate. Au apărut și alternativele europene: țăranii români pleacă spre vestul continentului și-și închiriază forța de muncă pentru a fi supuși, prea adesea, la exploatarea deschisă, nerușinată, directă și brutală de pe câmpiile bătrânului continent. Un alt segment important din cohortele rurale pleacă în orașele autohtone, îngroșând pătura largă a proletariatului urban, una angajată sau doar de rezervă a capitalului. Cu natalitatea din ultimele decenii, va fi nevoie cu obstinație de ei nu doar aici în România, ci și pretutindeni în Europa. Tinerii de azi nu mai sunt dispuși să facă o muncă extenuantă (și puțin bănoasă) în agricultura românească. Adolescenții de azi se plimbă cu motoscuterele pe străzile prăfuite ale satelor autohtone, aidoma predecesorilor lor din satele Mezzgiorno-ului italian din perioada post-1945. Dacă privirile regizorilor s-ar îndrepta și spre aceste zone, momentan doar în curs de depopulare, poate că am avea parte (și) de un neo-neorealism românesc de expresie rurală.

Situația nu-i grozavă. Exodul rural în Occident, fie el temporar sau definitiv, a adus cu el toate bolile modernității: distrugerea familiilor (ie divorțialitate), promiscuitate, scăderea natalității, abandon școlar, delincvență juvenilă, începerea vieții sexuale de la vârste precoce, prostituție și lista poate continua. Sigur, dezvoltarea capitalistă a României nu este (doar) echivalentul a ceea ce perorează o pletoră de cântăreți ai capitalului deghizați, fără pic de imaginație, în straie de scientiști. Lista roză a postcomunismului românesc e reducționistă, mult prea reducționistă pentru a îngloba și zbaterile unor oameni-agricultori în căutare unui adăpost sub soarele aspru al capitalismului postcomunist.

Să fim realiști. Agricultura românească avea două alternative. Ca să reziste, trebuiau sprijinite de stat (în baza unui proiect concret și coerent), dar, în opinia mea, ambele posibilități au fost ratate. Prima alternativă:  producția pentru export. Poți să stai și în fund și în cap, aici în țară nu se pot vinde, pe un preț care să respecte munca oamenilor, toate produsele. Totdeauna va fi așa. Dacă tot ne câștigasem renumele de ʻGrânarul Europeiʼ, să fi fost, măcar în parte, agricultorul Europei. Nu a fost așa. Totul s-a limitat la producția pentru interior. Este ca și cum grecii ar vrea să-și mănânce singuri toate portocalele și măslinele, francezii brânza (și să-și bea toate vinurile), italienii la fel ca grecii și francezii, ecuadorieni bananele etc. Ministerul Agriculturii e je m’en fiche. Oamenii singuri nu se asociază, e greu pentru ei să spargă barierele unei birocrații tot mai agasante. Individualismul e norma în lumea noastră românească. Colectivismul ne repugnă. De aici loteria: unii – puțini – câștigă mai mult (cei care au ceva capital financiar și-și pot permite să cultive extensiv, pe suprafețe mai mari), cei mai mulți stau cu mâna întinsă pentru a primi 0,40 Ron/kg. E povestea tristă a unor oameni care muncesc istovitor pentru a produce. Meanwhile, la Profi la Dăbuleni se vând mai ales legume și fructe din import. Țăranii de la Dăbuleni cumpără multe legume și fructe din import. În aceste condiții, e cât de clar posibil. Agricultura românească a micilor fermieri va muri cât de repede. Capitalism at work. Sad but true.

A doua alternativă, investiția și suportul pentru micile ferme specializate. În 2-3 capitole dedicate agriculturii moderne, James C. Scott artă cum modelul cvasi-industrial de agricultură ultramodernistă nu a însemnat neapărat un succes pe toate liniile. Au fost și eșecuri, unele răsunătoare, așa încât disprețul explicit vizavi de practicile și experiențele reale ale agricultorilor individuali nu stau tot timpul în picioare[v]. Micii fermieri au avantajul că pot schimba cu ușurință culturile în funcție de oscilațiile pieței, adaptându-se din mers, un exercițiu mult mai la îndemână lor comparativ cu marile ferme ultra-specializate. În plus, cunoașterea practică, efect al experiențelor de decenii, creează combinații unice de strategii, care reflectă scopurile, resursele și condițiile locale. La noi, toți miniștrii agriculturii de după 1989 s-au exprimat aproape la unison împotriva micilor gospodării individuale. Și totuși… Agricultura țărănească, ce practică o economie preponderent de subzistență, dominantă încă țările în curs de dezvoltare, poate avea o flexibilitate considerabilă și o deschidere spre relațiile de piață. O spune simplu Werner Rösener: aproximativ 85% din producția agricolă a țărilor în curs de dezvoltare provine din gospodăriile țărănești familiale, iar politica de dezvoltare rurală ar trebui să aibă în primul rând în vedere încurajarea micilor fermieri[vi]. În urma experiențelor țărănești, s-ar fi putut pedala pe trei direcții: i) o agricultură compatibilă cu mediul, ii) o agricultură care să garanteze aprovizionarea constantă a populației cu alimente nepoluate și iii) o agricultură socială, una în care persoanele active să poată obțină un venit pe măsura eforturilor lor[vii].

Nu s-a întâmplat așa. România a devenit, încetul cu încetul, dependentă de alimentele din străinătate[viii], românii consumând mai multe alimente provenite din import comparativ cu produsele locale[ix]. În cele mai multe comune din România au apărut supermarketuri care le vând țăranilor inclusiv legume și fructe, carne și brânzeturi. În tot acest cadru general, marca ʻeternii țărani ai istorieiʼ (Noica) devine ea însăși istorie.

De câteva decenii,  România a devenit predominant urbană. Nu doar ca populație, ci și ca interese: mass-media, politicienii dezbat numai teme urbane. Satele românești se dezagregă. Fiecare cutie cu roșii din Italia și Spania expulzează un țăran român și îl alungă la muncă în Italia și Spania. Mii de lăzi cu roșii din Italia și Spania alungă mii de țărani români la muncă în Italia și Spania. Hora satului a dispărut prin anii 1950;  dar emigrarea dă lovitura de grație tuturor tradițiilor populare. De la olărit la țesut la sculptura în lemn la zeci de alte meșteșuguri, de la folclor la dansuri, tradițiile populare sunt distruse sub ochii noștri. Faptul că mai avem dansuri populare și cântece populare la televizor nu trebuie să ne înșele. Un Tudor Gheorghe, un Grigore Leșe nu pot exista decât prin ceea ce culeg de la oamenii satelor. Iar cutiile de plastic cu roșii de plastic din Spania și Italia alungă țăranii și golesc satele. Ochiul grăbit al orășeanului din tren care vede uneori câmpuri verzi, uneori secetă nu e ochiul țăranului: la patruzeci de bani kilogramul de lubeniță, pentru olteanul din Dăbuleni e o secetă îngrozitoare, de ani de zile.

 ʻBunii țărani interbeliciʼ, atât de dragi lui Neagu Djuvara, nu mai există, iar cei actuali sunt inestetici și, mai mult, nu știu să voteze corect. Așa că, ducă-se la… Chiar dacă este în logica istoriei să dispară viața țărănească, dar modul în care se face asta în România contemporană este unul brutal și primitiv. Dispreț și nepăsare!