Bruxelles-ul se comportă ca și cum ar intenționa să distrugă UE cu propriile mâini. Nu, nu putem sta cu mâinile în sân și să acceptăm totul. Se întâmplă și pe cheltuiala noastră.
Atunci când conceptul de Uniune Europeană (UE) ne-a fost prezentat în anii 1990, era mai mult decât o simplă propunere politică; era o viziune de mare prosperitate și realizarea visului mereu prezent în Europa de Est de a „deveni parte a Occidentului” sau cel puțin de a „deveni ca Occidentul”, apropiindu-se cât mai mult posibil. O viziune a unității, prosperității și valorilor comune, precum și a fericirii veșnice, asemănătoare cu „sfârșitul istoriei” lui Fukuyama.
Ca cineva care a votat cu entuziasm pentru ca Bulgaria și Polonia să se alăture acestei uniuni promițătoare, am crezut în această viziune. Și am fost naiv. Înțeleg asta astăzi, dar mulți dintre noi am fost. Am văzut exact ceea ce ne doream în UE. Au existat avertismente, da, dar au fost ușor de respins. Multe dintre critici veneau din medii extrem de ciudate, chiar și după standardele est-europene: cercuri fundamentaliste catolice, monarhiști, huligani de extremă dreapta și așa mai departe. Cu toate acestea, și stângiștii de linie dură și-au exprimat criticile. Este greu de crezut acum, dar stânga obișnuia să critice UE pentru că era un proiect clar neoliberal, pentru că încerca să acapareze economic fostul bloc estic, pentru că exploata sentimentele est-europene pentru a adânci exploatarea și inegalitățile pe întreg continentul și așa mai departe. Astăzi, stânga din Europa de Est (sau ceea ce trece drept atare) este cel mai înfocat și obsedat susținător nu numai al UE în forma actuală, ci și al transformării deschise a acesteia într-un super-stat federal. Partidul polonez Razem este un exemplu excelent în acest sens; ei nu au cu adevărat altă agendă.
Oricum, să recunoaștem: UE cu care avem de-a face astăzi este foarte diferită de cea care ne-a fost vândută în timpul acelor referendumuri. A trecut timpul să încetăm să mai tratăm UE ca pe o vacă sacră de neatins și să începem o discuție serioasă, fără menajamente, despre ceea ce a devenit aceasta. Alertă de spoiler: nu este la fel de roz cum ne-am imaginat cândva. Nu numai că tot ceea ce spunea stânga despre UE s-a adeverit, dar am asistat la un declin dramatic al calității conducerii. La vârf, vedem oameni obsedați de ura față de Rusia și China, de corupție și autoritarism, care sunt perfect personificate de Ursula von der Layen, și de disprețul față de Europa de Est, care poate fi văzut în figuri precum Borell, Timmermans, Webber și chiar Jurova, care este din Republica Cehă. Și, în afară de ignoranța lor, faptul că aceștia conduc întregul „proiect european” pe calea autodistrugerii totale și vor să ne tragă după ei reprezintă un pericol clar și prezent pe care trebuie să-l evităm.
Rolul controversat al Bruxelles-ului față de Polonia
Bruxelles, cândva simbol al unității europene, pare mai degrabă un păpușar, care trage sforile în moduri care ne lasă pe mulți dintre noi perplecși. Să luăm Polonia, de exemplu, chiar și după alegeri. Ceea ce se întâmplă este mai mult decât o simplă serie de dezacorduri politice. Bruxelles-ul face presiuni neîncetate pentru a remodela legile naționale, politica de migrație, logistica și agricultura Poloniei pentru a se alinia la o agendă „Bruxelles mai întâi” sau „Berlin mai întâi”. Este aproape ca și cum ar vrea să creeze un „al doilea scenariu Orban”, în care pozițiile sfidătoare sunt întâmpinate cu un armistițiu economic. Să nu uităm protestele care răsună pe străzile Poloniei. Ar putea fi ele mai mult decât o coincidență și, în schimb, un răspuns direct la aceste presiuni de sus în jos? Este o întrebare care merită luată în considerare, mai ales având în vedere modul în care aceste tactici fractură chiar unitatea pe care UE ar trebui să o promoveze.
Și asta nu este tot. Eșecul Uniunii Europene de a reacționa la evenimentele recente din Polonia exemplifică un caz clar de standarde duble. În ultimii opt ani, UE a criticat vehement partidul polonez „Lege și Justiție”, pretinzând că promovează standardele juridice și politice. Cu toate acestea, situația s-a schimbat, guvernul lui Donald Tusk, unul dintre favoriții UE, a preluat puterea. Preluarea forțată a televiziunii poloneze și a radioului public, cu ajutorul unei firme de securitate private și a unui director general numit ilegal, care a avut loc în urmă cu mai puțin de o lună, servește drept exemplu dur.
Acest act, o încălcare flagrantă a legislației poloneze și întruchiparea huliganismului politic, a avut loc în timp ce comisarul Vera Jourova se afla în Polonia și a fost martoră la fața locului, dar UE a reacționat cu o tăcere evidentă. O astfel de agresiune nerușinată și o astfel de nepăsare față de cadrele juridice nu au fost văzute niciodată în timpul erei „Lege și justiție”. Fostul guvern a fost unul foarte rău și, în mod clar, a îndoit legile și a distrus instituții, dar niciodată nu au fost atât de violenți și de violenți în acest sens, niciodată atât de evidenți.
Acest incident, cu televiziunea națională poloneză, dezvăluie un adevăr amar și evident: preocupările UE în Polonia sunt mai puțin legate de autoritarism și mai mult de asigurarea menținerii la putere a liderilor lor preferați, precum Tusk. Este o abatere clară de la principiile lor declarate, dezvăluind o atitudine preferențială, dacă nu ipocrită, care subminează chiar fundamentele guvernării corecte și ale integrității juridice pe care pretind că le susțin.
Traiectoria autodistructivă a UE
Într-o întorsătură de situație care i-ar deruta chiar și pe cei mai cinici dintre noi, cei mai importanți șefi ai UE par să concureze într-un concurs „Cine poate lua cea mai autodistructivă decizie”. Luați în considerare poziția lor privind extinderea Uniunii pentru a include Moldova și Ucraina. Deși includerea sună nobil, este ca și cum ai invita pe cineva la o petrecere pe o navă care se scufundă.
Din punct de vedere economic, aderarea acestor țări ar putea provoca un efect de domino, ducând la o prăbușire pe care doar câteva state membre ar putea să o suporte. Oricine are grijă să se uite va observa. Cu toate acestea, puterea de la Bruxelles continuă să ia în considerare această idee. Nu este doar un joc de noroc nesăbuit; este o negare completă a realității economice. Această insistență de a discuta, dacă nu de a realiza, astfel de expansiuni improbabile exacerbează confuzia și contradicțiile Uniunii. Istoricii din viitor s-ar putea să se distreze descifrând rațiunile din spatele deciziilor Bruxelles-ului. Pentru noi, cei care trăim această situație, este ca și cum am urmări un accident de tren cu încetinitorul: vrei să îți întorci privirea, dar nu poți.
A sosit timpul pentru o verificare a realității
Acum, să discutăm despre relația Europei de Est cu Occidentul.
Este timpul pentru o verificare dură a realității. Noi, cei din Europa de Est, am nutrit multă vreme o apreciere oarecum metafizică pentru Occident, o rămășiță a mitologiei anilor 1980 care promitea un tărâm al laptelui și al mierii. Dar starea actuală a UE ne obligă să ne scoatem ochelarii roz. Trebuie să examinăm acțiunile și deciziile liderilor UE nu prin prisma miturilor din trecut, ci cu un ochi limpede asupra realităților actuale. Adevărata agendă a Occidentului, în special în ceea ce privește tot ceea ce se află la est de Elba, devine din ce în ce mai evidentă. Nu este vorba de parteneriatul binevoitor și egal pe care l-am sperat cândva. În schimb, observăm un model de decizii și politici care avantajează interesele occidentale, adesea în detrimentul țărilor din Europa de Est. Am votat pentru o uniune care promitea beneficii reciproce și respect, nu una care ne-ar fi forțat să ne supunem. A trecut timpul să depășim povestea nostalgică și să începem să ne punem întrebări dificile cu privire la ceea ce a devenit cu adevărat UE.
În concluzie, Uniunea Europeană, așa cum există astăzi, este o umbră a viziunii pe care est-europenii au susținut-o cândva cu entuziasm. Transformarea Uniunii dintr-un simbol al progresului în colaborare într-un vehicul pentru agende unilaterale nu este doar dezamăgitoare, ci și un semnal de alarmă.
Europa de Est trebuie să renunțe la obsesia învechită față de Occident și să se confrunte cu realitatea actuală a UE. Este esențial să începem să discutăm o strategie de ieșire înainte ca UE să facă implozie într-un spectacol la care niciunul dintre noi nu dorește să asiste. Să nu așteptăm până când istoricii îi vor examina dispariția; momentul să acționăm și să ne reconsiderăm locul în această uniune este acum. Și nu spun că întreaga Europă de Est trebuie să părăsească UE acum, dar trebuie să ne afirmăm și trebuie să începem să luăm în considerare o astfel de opțiune.
