Cercetătoarea Ștefania Cotei ne invită să reflectăm asupra rasismului
Ștefania Cotei a absolvit Facultatea George Washington având o licență în Relații Internaționale și a fost ofițer al Marinei Americane, a predat ca bursieră Fulbright la Universitatea Transilvania din Brașov. A absolvit un program de Antropologie Socioculturală la Universitatea din Bern unde a studiat rasismul anti-romi din România. În prezent este doctorantă a Universității din California în cadrul programului de Istorie a Conștiinței.
Niciodată nu m-am simțit atât de străină ca atunci când m-am întors în România. După ce trăisem 15 ani în SUA, nu mai aparțineam locurilor copilăriei mele, deși mă simțeam mai „acasă” aici decât oriunde altundeva. Nimeni nu mă lua în serios; „habar nu aveam” cum era viața în România de fapt. Cele șase clase pe care le făcusem înainte să plec nu mă calificau drept româncă adevărată.
Zâmbetul meu permanent și întrebările enervante pe care le puneam erau acuzate de o naivitate americană demnă de miștouri. Faptul că stăpâneam româna și engleza fără niciun accent în ambele îmi dădea o identitate ambiguă. În cel mai bun caz, întoarcerea mea în țară a fost o dezamăgire. În cel mai rău caz, o respingere dureroasă. Paradoxal, când am emigrat în America, „românitatea” mea mi-a oferit confort și protecție împotriva necunoscutului și a lumii exterioare, care mă speria cu diferențele sale. În același timp, mă ajuta să-mi descopăr curajul cu care să depășesc obstacolele. Mi-era așa dor de pădurile și dealurile verzi din verile copilăriei, de mâinile cu miros de vanilie și coajă de lămâie ale bunicii, de crăpăturile din trotuar pe care le număram în drum spre școală, de laptele și cornul din pauza de masă. Deși recitam „Pledge of Allegiance” zilnic la școală, acasă ascultam muzică românească, citeam romane românești, și memoram Eminescu.
Chiar dacă învățam despre visul american la ora de istorie, mă simțeam mai mândră când la cursurile de artă profesorii ne prezentau culorile de bază fără să știe că erau culorile drapelului românesc. În timp ce emigrarea noastră în SUA m-a plasat într-un puzzle interminabil al identității și apartenenței, m-a echipat și cu o hibriditate culturală pe care feminista Gloria Anzaldua o descrie în studiile sale despre „conștiința de metis” drept o stare de a fi „indigen precum porumbul, un produs al încrucișării, făcut pentru a rezista în orice condiții.” Adversitatea experiențelor de imigrantă m-a făcut rezistentă. În SUA eram, conform legii, o „extraterestră”, așa cum mi-a explicat o profesoară de istorie din clasa a șaptea. Corpul meu se simțea marcat constant de românitatea mea: de sandvișurile cu chiftele și telemea de la pachet, de hainele mele la mâna a doua, de părinții mei care nu vorbeau engleză.
Ca imigrantă, am fost un Celălalt în America, mereu expusă și vizibilă, ocupând un spațiu care nu era de fapt al meu. Inconștientă de perfidia naționalismului românesc cu care fusesem deja îndoctrinată, am găsit putere și rezistență în românitatea mea și visam să mă întorc cândva în țară. În ciuda frământărilor mele, aveam un privilegiu de care nu eram conștientă. Salariile mici ale părinților mei nu ne-au oferit o poziție socială înaltă. Sexul și genul meu nu mi-au atribuit mai multe libertăți. Totuși, aparțineam Americii datorită felului în care corpul meu a putut să se potrivească în „marea de albitate” în care înoată societatea americană. Sociologul american W.E.B. DuBois a scris că albitatea este „un centru normativ în jurul căruia se organizează societatea. Nu este o categorie statică, ci o mulțime de identități etnice concurente, situaționale, mutante și uneori conflictuale.” Ca proces social și materialist care se manifestă în toate spațiile, acest fenomen depășește culoarea pielii: nu este ceva dat, ci ceva care continuă să se transmită în timp. Este fundalul, cadrele de umplutură dintr-un film, hârtia goală pe care ne scriem cuvintele, „grosimea” lumii în care corpurile noastre se mișcă. Prin prezența și repetarea ei constantă, albitatea devine cu ușurință un „normal” invizibil, pentru cei care profită de el.
Albitatea este un proces performativ, la fel cum și „genul” lui Judith Butler e performativ. Este constituită din propriile sale repetiții, pronunțări, și forme diverse. Albitatea nu are un corp per se, dar poate fi locuită chiar și de cei ale căror corpuri nu sunt albe, care o fac un complex social și spațial ce poate fi folosit pentru a atenua dezavantajele politice în diverse feluri de relații. În ciuda acestui fapt, corpul alb —, nemarcat de această albitate care îi este de fapt invizibilă —, trăiește confortabil în spațiile pline de ea și nu-și pune la îndoială locul în lume. Am avut norocul sa mă acomodez ușor la standardele americane ale albității. Cu o sută de ani mai devreme nu aș fi fost considerată albă de către societatea americană, la fel cum nici irlandezii sau italienii nu erau considerați albi. Corpurile lor, precum și cele non-albe de acum, sau cele care nu își performează sau expun albitatea conform așteptărilor sociale, sunt un fel de întrerupere, o stâncă în marea de albitate, care face valuri, irită, produce disconfort și tulbură status quo-ul.
Nouă, oamenilor care ne identificăm sau performăm ca albi, ne este greu să punem în lumină aceste procese, dar mai ales să descoperim modul în care acest fenomen afectează întreaga societate. Întoarcerea mea în România cu un proiect academic m-a făcut conștientă de locul corpului meu în marea albității din cauza relației românilor majoritari albi cu românii minoritari romani. Privilegiul meu de a fi albă a ieșit la lumină pe măsură ce am început să-mi găsesc noul loc în comunitatea românească. A fost ca și cum mi-aș fi pus o pereche nouă de ochelari și în sfârșit vedeam totul în HD. Felul în care mă comportam ca persoană albă părea să fie acceptat, „corect.” Nu am făcut valuri pentru că eram o americancă care reprezenta o idee fetișizată a modernității și dorințele neîmplinite ale multora din jurul ei. La început nu eram conștientă de profunda ipocrizie a albității, deoarece trăiam în comunitatea mea segregată, printre vecinii mei albi, împreună cu noii mei prieteni albi. Albitatea se arăta doar atunci când era provocată de Celălalt, de cel necunoscut, străin, misterios, murdar, al societății românești, minoritatea romani. Dintr-o dată educația mea americană care m-a învățat să condamn rasismul nu se mai aplica în spațiul românesc. Am fost amuțită de felul în care corpul meu a reacționat la discriminarea, rasismul și nedreptatea pe care le-a observat etalate atât de firesc.
Dacă în America aș fi mustrat pe cineva pentru că făcea o glumă rasistă, în România tăceam, de frică să nu fiu respinsă de oamenii aceia, responsabili pentru acceptarea mea în versiunea mea idealizată de „acasă.” Acest lucru îmi forța corpul să trăiască emoții ca frica, dezgustul, ura, și durerea. Ele mă mențineau la suprafața apelor sociale în care înotam. Reacțiile mele la perturbarea albitățatii de către cei din afara ei m-au conectat la experiențele rasiste formative din copilăria mea. Ca atunci când învățătoarea a trimis doua fete romani în ultima bancă pentru că „erau murdare.” Sau atunci când tovarășii de joacă mă făceau ț*gancă pentru că bronzul meu nu dispărea nici iarna. Am început să observ cum comportamentul meu a întărit victima care credeam că sunt, și infractorii care îi credeam pe ei să fie. O dată am plecat dintr-un vagon în care erau și niște romi pentru că mi-era frică de ei. Îmi strângeam portofelul dacă treceam pe lângă vreun rom prin piață și ignoram copiii care cerșeau, pentru că mă temeam de culoarea pielii lor.
Mi se îngreunau inelele pe degete când mergeam prin cartiere de romi, telefonul îmi ardea la sân, ascuns în sutien. Revenirea în România mi-a stimulat conștientizarea propriei mele ignoranțe și mi-a arătat că a mă ascunde sub vălul ei a fost întotdeauna o alegere tacită. M-am simțit traumatizată de frica înnăscută de romi pe care am descoperit-o în mine. Albitatea a devenit reală și materială. Corpul meu a început să o trăiască.
Odată ce am citit despre oprimarea sistemică și instituționalizată a romilor pe care românii albi o perpetuează, am devenit conștientă de albitatea din România prin propriile mele experiențe întrupate. Cu toate că îmi doream să mă simt acasă în țara și locurile care-mi aduseseră alinare de atâtea ori când eram în America, mă simțeam trădată. Când am aflat despre istoria tulburătoare a sclaviei romilor în România, ascunsă de stat, am fost dezgustată de posibilitatea de a fi fost mințită toată viața în legătură cu identitatea mea românească.
Mi-am dat seama și de complicitatea mea în felul în care românii majoritari albi continuau nedreptatea prin ignoranța lor (în cel mai bun caz), sau rasismul și discriminarea lor explicite. Eram complice din cauza poziției mele ca persoană albă care profita de acest fenomen social injust. Din propriul meu comportament rasist am învățat că nu puteam atribui în întregime altora vina si rușinea pe care le simțeam. Procesul era mai nuanțat. Odată cu proiectul meu academic, am început o cercetare autoetnografică, care presupune ca obiectul și subiectul de studiu să devin eu însămi, cercetătoarea. Am trecut printr-un proces introspectiv pe măsură ce observam modul în care corpul meu reacționa emoțional și fizic la provocările aduse albității. Această conștientizare a implicat o explorare a poziționalității mele privilegiate ca persoană albă, dar și a poziționalității mele marginalizate ca femeie. Această poziționalitate mi-a dezvăluit felul în care un sistem opresiv cum este rasismul nu acționează singur, ci împreună cu alte sisteme la fel de adânc înrădăcinate și distructive, cum e patriarhatul. Faptul că m-am găsit la intersecția dintre ele m-a ajutat să le înțeleg implicațiile profunde.
Conștientizarea modului în care am fost marginalizată din cauza „femeității” mele mi-a ghidat explorarea privilegiilor și mi-a permis să am compasiune pentru identitatea mea cu mai multe fațete. (Folosesc acest termen conceput de mine ca să exprim felul în care corpul femeiesc este afectat de și acționează conform normelor pe care trebuie să le respecte ca să fie acceptat în societate). De la a nu fi băgată în seamă de bărbați într-o discuție, la a nu fi servită cu alcool la masă, la a fi hărțuită verbal în public, corpul meu și-a trăit femeitatea mai mult ca oricând în societatea patriarhală românească. Datorită poziției mele ca femeie, am fost capabilă să cercetez cum structurile creează diferite moduri de a înțelege discriminarea. Apoi am început să văd prin experiențele mele întrupate felul în care moștenirea nedreptăților istorice continua în viața de zi cu zi.
De fiecare dată când mergeam pe la vecina mea romani, mă simțeam vinovată pentru felul în care trăia familia ei: într-o cameră mică cu trei paturi și o sobă cu lemne. Mi-a fost rușine când am văzut că nici măcar nu au masă la care să mănânce. Mi-era rușine de jena ei când mă întreba dacă sunt sigură că vreau să-mi pregătească o cafea și îmi șoptea că nu s-ar supăra dacă mi-ar fi fost „silă” de cana ei. Mă simțeam vinovată când venea pe la mine și insista să-și golească buzunarele înainte de a pleca ca să îmi arate că nu a furat nimic, că nu e hoață, că ea nu e felul acela de ț*gancă. În momente ca acestea am văzut cum eu reprezentam motivul pentru care nu se puteau bucura de condiții de trai normale. Albitatea mea, clasa mea, statutul social și forțele care le-au format erau responsabile pentru această nedreptate.
Nici o cantitate de haine donate, kilograme de portocale, rechizite sau pantofi noi nu aveau să schimbe vreodată factorii socio-economici și istorici care au menținut-o. Încetîncet, m-am împăcat cu status quo-ul, permițând emoțiilor mele să existe fără a le nega realitatea. Cumva, aceste experiențe nu au făcut decât să aducă la lumină momentul prezent, dezordonat și greu de definit din mijlocul paradigmelor de victimă și al structurilor de putere. Nu am putut scăpa de privilegiul meu, deși m-a constrâns la început și m-a împiedicat să acționez. Am reușit să-mi expun vulnerabilitatea de a fi discriminată pe bază de gen prin contestarea acelorași structuri de putere care mi-au oferit și privilegii față de ceilalți din cauza celorlalte poziții pe care le-am ocupat în societate. Uneori eram prea femeie și nu destul de albă. Alteori, prea mult americancă și nu destul de româncă. Adesea, prea ambiguă pentru a impune orice fel de respect.
Aflându-mă la această răscruce m-a ajutat să depășesc granița identității mele și să mă orientez spre conviețuire mai degrabă decât spre un panaceu. Dincolo de categorii și dihotomii, am văzut cum responsabilitatea se transferă tuturor membrilor comunității. Am vrut să mă confrunt cu adevărul istoriei care mă făcuse pe mine și lumea mea, înțelegând că găsindu-mă la intersecția forțelor opresive nu mă făcea nici nevinovată, nici vinovată. Am recunoscut că pot ocupa mai multe poziții simultan sau succesiv. Adesea, în timp ce „navigam” în situații greu de descris și de înțeles în care poziționalitatea mea era pusă la îndoială, am găsit consolare în sfatul lui Donna Haraway de a „nu fugi din fața încercării”, pentru a fi cu adevărat prezenți, sau staying with the trouble. Prin corpul meu care producea și păstra cunoștințe am aflat că este important să fiu atentă la felul zilnic de a exista în lume, în densitatea istoriilor nespuse și a speranțelor pentru viitor, dar mai ales a eforturilor de a mă menține la suprafață în apele sociale. Astfel am ajuns să abordez realist ideea de a nu fugi din fața încercării. Cunoștințele produse de experiențele mele întrupate din viața de zi cu zi au fost dobândite prin acordarea atenției conexiunilor interumane dincolo de ego-uri sau identități fabricate de societate. Ele au devenit o realitate conștientă în care mă bucuram de diferențe fără să fiu orbită de istoriile universale care decurg din centre de putere.
Prin introspecție am văzut cum corpul meu devenise o interfață, o zonă de contact între mediul comunității mici din care făceam parte, societate, și noua mea realitate. Am avut răbdare și compasiune pentru mine însămi și pentru felul în care ceilalți oameni aflați în poziții privilegiate s-au manifestat când au aflat despre nedreptatea sistemică care făcea parte din istoria și prezentul României. Am văzut că răul societății– moartea inimii și a spiritului românilor– nu a fost perpetuat doar de grupul mic de oameni care au deținut puterea de-a lungul istoriei până astăzi. El a fost întreținut de noi toți, cei care am închis ochii sau am acceptat să beneficiem de răul acesta în viața noastră cotidiană. Era necesar să am compasiune pentru felul în care românii albi din jurul meu își acceptau ignoranța și își apărau albitatea și status quo-ul, pentru a trece dincolo de propriul meu individualism și a înțelege că munca mea și procesele de schimbare prin care treceam erau dincolo de propriul meu ego și de nevoia de a mă simți în siguranță, acceptată sau moralmente corectă. Adesea mi-a fost teamă că concentrarea asupra propriei mele implicări și absolviri însemna că mă mențin ca subiect privilegiat în mod narcisic în centrul atenției și al analizei. Acest lucru a scos în evidență dificultatea de a mă împăca cu modul în care privilegiul m-a împiedicat să minimizez nedreptatea și opresiunea pe care el le-a reprezentat în societate.
A mă considera responsabilă pentru crimele celor dinaintea mea în timp ce profitam de consecințele lor a fost ca o cruce pe care am acceptat să o port datorită faptului că aparțineam acelui întreg care le comisese. Este important de menționat că vinovăția care m-a sufocat la început, nu a fost aceeași cu responsabilitatea care m-a ajutat să-mi maturizez înțelegerea de sine. Vinovăția a fost o pedeapsă, o durere individuală egoistă care mi-a limitat accesul la Sinele meu, în timp ce responsabilitatea îmi acorda apartenență ca membru al comunității, ca ființă socială care simțea solidaritate și compasiune față de cei din jur. Aceasta înseamnă că, în calitate de subiect implicat în comunitate, am găsit pârghia dincolo de identitatea mea și dualitatea ei, ocupând un nou spațiu în fața nedreptății istorice și a inegalității.
Conștientizarea dihotomiei victimă-agresor a fost pasul necesar pentru a o elimina. În loc să separ subiectivitatea mea (și a celorlalți albi), făcând-o singura răspunzătoare pentru nedreptatea sistemică, m-am concentrat asupra aspectului comun al responsabilității și speranței unei viitoare acțiuni colective. Descoperind felul în care experiențele mele întrupate au fost modelate de privilegii și marginalizare, am reușit să construiesc un puzzle mai complet despre modul în care violența, dominația și opresiunea se intersectează pentru a-l distruge pe cel nonnormativ, pe Celălalt. Acest proces mi-a confirmat implicarea mea personală ca rezultat al poziționalității mele privilegiate, dar și responsabilitatea politică și istorică de a redirecționa modul în care este folosită puterea. Reflectând asupra parcursului meu ca imigrant și asupra modului în care am recunoscut fațetele identității mele, am evoluat de la o neputință și o vinovăție supra-concentrate, la utilizarea experiențelor mele ca modalitate de a „nu fugi din fața încercării” și de a explora o stare multidimensională de conviețuire.
Referințe
Ahmed, Sara. “A Phenomenology of Whiteness.” Feminist Theory 8, no. 2 (2007): 149–68. https://doi.org/10.1177/1464700107078139. ______.
The Cultural Politics of Emotion. Edinburgh: Edinburgh University Press Ltd, 2004.
Anzaldua, Gloria. Borderlands/La Frontera: The New Mestiza. San Francisco: Aunt Lute Books, 1987.
Du Bois, W. E. B. 1994 [1903]. The Souls of Black Folk. New York: Dover.
Haraway, Donna Jeanne. Staying with the Trouble: Making Kin in the Chthulucene. Durham: Duke University Press, 2016.
Lorde, Audre. “The Transformation of Silence into Language and Action 1977.” Essay. In The Selected Works of Audre Lorde, edited by Roxane Gay, First ed. New York: W.W. Norton & Company, 2020.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.
