Uciderea lui Klodian Rasha (în vârsta de 25 de ani) de poliţie în dimineaţa zilei de 8 decembrie i-a adus tinerii de periferie pe străzile din centrul capitalei albaneze pentru patru zile consecutive
Acest articol a fost publicat originar pe site-ul Transform!Europe şi este scris de Redi Muçi şi Frenklin Elini – activişti din Organizata Politike, care este o organizaţie politică de stânga din Albania.
Mulțimea care mergea pe străzile Tiranei semăna cu un imens tsunami care se apropia. În calea ei a spulberat semne publicitare, a doborât instalațiile de iluminat stradal, a dislocat coșurile de gunoi, a scandat și a cântat. În memoria colectivă această crimă amintește de represiunile violente de care se face vinovat regimul trecut, dar și de evenimente mai recente, cum ar fi uciderea de către Garda Națională a patru protestatari în data de 21 ianuarie 2011.
Niciun geam de mașină nu a fost spart, la fel cum n-a fost spartă nicio fereastră de cafenea din spatele căreia zeci de ochi priveau. A fost ca și cum revolta acestor adolescenți s-ar fi îndreptat către ceea ce numim în mod obișnuit „proprietate publică”. Ca și cum mânia lor nu era împotriva anumitor indivizi, ci împotriva tuturor cetățenilor metropolei care, deși trăiesc sub cizma oligarhiei, se indignează doar atunci când unul dintre „barbarii” veniți de la periferie scuipă pe trotuar. Ca și cum Tirana ar reprezenta doar fațada decorativă pe care am fost îmblânziți să o acceptăm ca normalitate, dar pentru noi este străină, îndepărtată și nedorită. O normalitate a rupturii sociale.
Nemulţumirea profundă față de situația socială
Nemulțumirile îndreptate către poliție și ministrul lor, Sandër Lleshaj, erau în creştere de ceva timp. Acțiuni precum persecuția minerilor și a lucrătorilor din rafinăriile de petrol pentru că s-au organizat în sindicate, intervenția violentă împotriva protestatarilor care apărau Teatrul Național ca să nu fie demolat, precum și împotriva mișcării studențești din timpul pandemiei, au rămas gravate în mintea oamenilor. La toate acestea se adaugă elemente care țin de un context mai amplu a ceea ce poate fi descris doar ca o ordine oligarhică în Albania. Oamenii de afaceri cu un trecut întunecat dețin toate resursele țării și își folosesc puterea economică pentru a manevra politicieni precum păpușarii fantoșele. Aceștia sunt responsabili de condițiile catastrofale în care se află sistemul public de sănătate. Ei sunt marii rechini care au beneficiat de-a lungul anilor de privatizările sistemului și de subvenții de stat pentru servicii pe care se presupune că sectorul public este incapabil să le ofere. În timp ce noile cazuri Covid-19 par să copleșească sistemul și rata mortalității crește, Albania este țara cu cel mai mic număr de teste la nivelul populației – de șase ori mai mic decât media din Europa și de trei ori mai mic decât media din regiune. Între timp, guvernul impune măsuri absurde care nu au niciun sens – pe de-o parte, închideri parțiale și purtarea obligatorie a măștii pe străzi și, pe de altă parte, muncitori înghesuiți în mine înguste, fabrici și firma de call centre, care se transformă un focare de infecție. Iar cei responsabili cu aplicarea acestor măsuri prin sancțiuni și teroare sunt reprezentanții poliției.
Valul de protestatari care se apropia a provocat neliniște în clasa burgheză, care s-a grăbit să ajungă la mașinile lor de lux, cu frica întipărită pe fețe, la fel ca în acele filme de la Hollywood în care personajele se grăbesc să scape de apocalipsa care se apropie. În mijlocul valului, pentru doar o clipă, te simți ca și cum ai avea patru sute de mâini și picioare, ca și cum ai fi parte a unui organism supranatural, dar în același timp complet la mila sa, incapabil să controlezi acțiunile propriilor membre. Protestatarii au cerut poliției să-și scoată pălăriile și să li se alăture, ca un act de solidaritate și denunțare a actului de ucidere lui Klodian. În fața posibilității de a se alătura polițiștilor, șefii de poliție au ordonat în schimb o escaladare a tensiunii, împingând protestatarii în direcții diferite. Pomul de Crăciun din fața clădirii prim-ministrului a fost incendiat, arzând sub ploaia de scântei care cădeau a creat un peisaj care reprezenta în mod adecvat furia și frustrarea care se aprindeau în cadrul protestatarilor.
Patologizarea protestatarilor
Ministrul Educației a declarat în presa centrală: „Vom căuta numele acelor copii și îi vom identifica, pentru a-i încorpora în sistemul nostru psiho-social”. Opinia ei este că acei copii care protestează au fost exploatați pentru câștiguri politice și necesită tratament psihoterapeutic. Este greu să nu invocăm peisajul descris în cartea lui Slavoj Žižek În apărarea cauzelor pierdute despre Institutul Sârb din Moscova în timpul regimului sovietic. Medicii au inventat o tulburare mintală numită „schizofrenie lentă”, în care pacienții care par normali ar suferi brusc de simptomele „inflexibilității convingerilor”, sau „epuizare nervoasă provocată de căutarea justiției” sau „o tendință spre litigii ‘. Instituțiile de sănătate mintală erau convinse că o persoană trebuia să fie nebună pentru a se opune sistemului.
Acesta este și argumentul ministrei. Responsabilitatea pentru 33 de minori arestați și aruncați în închisori (conform raportului din Avocatul Poporului) nu revine guvernului; responsabilitatea se află la părinții lor și este legată de starea lor mentală, pentru care au nevoie de tratament. Responsabilitatea nu are legătură cu demolarea și privatizarea sistemului de învățământ, în imposibilitatea lor de a-și găsi un loc de muncă și de a-și schimba situația socială, cu faptul că părinții lor sunt împinși ca vitele în minele privatizate, în fabricile privatizate, în mijloacele de transport urban privatizate doar ca să se trezească apoi că ușile sistemului de sănătate privatizat le sunt închise în față. Aceasta este revolta generației mai tinere, care a crescut cu povești legate de integrare europeană, în timp ce a asistat la modul în care infractorii sunt integrați în politică și oligarhii în economie.
Mișcări sociale și rebeliune
Evenimentele descrise mai sus nu pot fi înțelese separat de trecutul recent. Începând cu data de 21 ianuarie 2011, speranța și credința în elitele care au dominat scena în ultimii treizeci de ani au scăzut, chiar dacă din motive economice, ideologice sau culturale, acestea au reușit să se mențină de partea lor un procent din electorat. În acești ani, prin activismul nostru ca membri ai Organizației Politike, am încercat să contribuim la crearea de noi mișcări sociale de jos în sus, ca o antiteză a sistemului controlat de oligarhi, articulând opinia că politica nu ar trebui să constea într-un monopol al birocraților care stau în parlament, ci să fie spațiul oamenilor de rând care, prin organizare, sunt capabili să preia controlul asupra destinelor lor. Au apărut noi sindicate independente în Albania, noi organizații împotriva subjugării femeilor și un protest studențesc care, în 2018, a zguduit temelia guvernului; toate acestea sunt semne că politica se îndepărtează de sediul partidelor și se mută în piețe, la locul de muncă și în universități.
Sub gazele lacrimogene folosite abundent de poliție, copiii și adolescenții se antrenau pentru numeroasele ciocniri care aveau să aibă loc. „Nu fugi pentru că ești tânăr”, a strigat cel mai curajos din primele rânduri. Într-o țară în care furia fierbe sub o aparentă liniște de multă vreme, în care tinerii au crescut văzând spectacolul politicienilor care au jefuit poporul albanez timp de treizeci de ani fără ca vreun ghimpe să le intre vreodată în pantof, este firesc să ne așteptăm ca revolta să se amplifice și mai puternic. Și astfel anarhiștii de mâine vor crește, deși astăzi nu au coordonate clare, cu excepția nevoii de dreptate care izvorăște din interior. Conștienți de faptul că adversarul lor este sistemul, în mintea lor pentru moment acesta se schimbă ca formă și dimensiune, de la o față cu costum și cravată la o alta.
Tinerii de la periferie știu că soarta lui Klodian este deja scrisă în propriile necrologuri viitoare, deoarece criminalitatea este singura ieșire pentru majoritatea dintre ei. Pentru ei, gloanțele poliției sau ale bandelor rivale – care pentru noi oamenii „normali” sunt doar detalii din „cronicile negre” (necrologuri), pe care le expediem spunând „lăsați-i să se mănânce între ei” – constituie finalul (ne)glorios pentru cei mai curajoși. Faptul că Klodian nu a fost un criminal face nedreptatea insuportabilă pentru ei; deoarece Klodian nu și-a provocat soarta așa cum vor fi nevoiți s-o facă majoritatea dintre ei. Prin urmare, chipul ministrului demisionar de la televizor nu le spune nimic. Se răzvrătesc împotriva soartei care îi așteaptă.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
