Interviu cu Gianina Cărbunariu, regizoare, directoare a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț
Săptămânile trecute s-a decis că teatrele din București se vor închide din nou. O lovitură grea pentru acest sector cultural. Dacă pentru celelalte arte pandemia nu a fost la fel de devastatoare (deși sigur că nimeni n-a scăpat de consecințele ei) artele spectacolului se află în fața unei mari provocări. Unul dintre principalele motive pentru care mergeai la teatru era întâlnirea directă, or, tocmai asta lipsește acum. Am rugat câțiva oameni de teatru să explice care sunt acum principalele provocări și… ce e de făcut? Într-o noapte în care insomnia m-a ținut trează m-am tot gândit la variante și soluții pentru a face teatru pe timp de pandemie. Le-am tradus în câteva întrebări la care câțiva oameni de teatru au avut amabilitatea să-mi răspundă. Azi e rândul Gianinei Cărbunariu. Ea se află indiscutabil într-o poziție ceva mai ferită de valul distrugător al pandemiei întrucât conduce o instituție de stat: Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Dar e o simplă iluzie să crezi că micile teatre de provincie sunt complet ferite de efectele situației dificile pe care o traversăm.
A venit pandemia. Teatrele din București s-au închis. Din nou. Ce ți se pare cel mai greu de gestionat în această perioadă?
Ca manager într-o instituție de cultură, probabil cea mai mare provocare este să găsești noi și noi soluții repretoriale care să permită menținerea contactului cu publicul și, în același timp, să garanteze că acest lucru se va întîmpla în condiții de siguranță pentru artiști, personal tehnic și participanți. E nevoie de viteză de reacție, multă muncă, eforturi mai mari decît de obicei ale întregii echipe. E și o responsabilitate foarte mare, pentru că managerul răspunde pentru tot ce se întîmplă în instituție, pentru orice problemă care ar putea apărea în această perioadă în care lucrurile se pot schimba radical peste noapte.
Ca artist, cel mai greu mi-a fost să iau decizia de a amîna/anula/transforma proiecte artistice. Spre exemplu, în luna mai, a fost un moment dificil atunci cînd a trebuit să accept că vom transforma, într-un timp extrem de scurt, un spectacol de teatru într-un eseu vizual (un material video de 18 minute) pentru un festival internațional. De curînd am hotârît să amîn pentru 2021 un spectacol pregătit cu mult timp înainte, împreună cu Teatrul Lliure din Barcelona, la care ar fi trebuit să încep să repet pe 1 octombrie. Ca artist care a lucrat mai mult în străinătate decît în România în ultimii ani și care a considerat aceste colaborări și o șansă de a înțelege mai bine ce se întîmplă în lume, îmi dau seama că va trece ceva timp pînă cînd astfel de proiecte internaționale vor fi din nou posibile. Sistemul teatral românesc poate fi sufocant uneori și gestionez greu gîndul că, pentru o perioadă, va trebui să lucrez doar în acest context.
În cel mai negru scenariu, cel în care va mai dura cel puțin un an această situație, ce strategii alternative ar exista pentru teatru?
Dacă nu rămînem blocați în încercarea imposibilă de a da timpul înapoi cu un an, avem în fața noastră infinite strategii alternative pentru teatru. Nu spun că e ușor. Nu va fi. Pentru sectorul independent în mod special va fi extrem de dur, mai ales dacă guvernul nu va înțelege că trebuie să le ofere o plasă de siguranță acestor lucrători și un sprijin pentru a continua să existe și să creeze. Însă teatrul e despre aici și acum și, în acest sens, artiștii vor reacționa întotdeauna. Teatrul este o întîlnire dintre oameni, iar asta se poate întîmpla în multe feluri, nu doar în sălile de teatru. Pentru că situația se poate schimba peste noapte, va fi important să fim capabili să ne schimbăm planurile din mers. Din acest punct de vedere, cred că structurile mari sunt mai rigide, deși au în principiu finanțarea asigurată. Sectorul independent și structurile mici sunt mult mai flexibile și au o viteză de reacție incomparabilă, însă ambele se vor confrunta cu situații financiare dificile.
Înțeleg că ai militat pentru testarea gratuită care să nu blocheze definitiv activitatea teatrelor. Ai primit vreun semnal încurajator în acest sens?
Am făcut de curînd această propunere Ministerului Culturii, la invitația acestuia de a veni cu sugestii. Sunt cîteva teatre care au făcut aceeași propunere, am văzut și actori care s-au exprimat pe această temă în mediul online. Sigur că testarea nu elimină riscul infectării, însă reduce acest risc. Cred că trebuie să facem tot ce putem pentru a diminua riscurile și stressul la care se expun lucrătorii din teatre, artiști și tehnicieni. Și, în acest fel, să ne putem continua proiectele, să ne putem face meseria în siguranță, chiar dacă într-un alt ritm și într-un alt fel decît înainte.
Ce oferă online-ul pentru teatru? Există modalități prin care să “muți” un spectacol online?
Poți să muți orice spectacol în online, întrebarea este dacă merită să faci acest efort și cui anume te adresezi. Poți să faci live streaming, poți să distribui o înregistrare a unui spectacol, poți să joci pe o platformă cum este platforma zoom etc. De exemplu, pentru Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, platforma zoom a fost importantă în lunile martie – iunie pentru a putea continua atelierele de storytelling și spectacolele interactive cu spectatorii cu vîrste între 6 și 9 ani. E o soluție pentru a menține contactul cu o anumită categorie de spectatori. Însă la TT am încercat în ultimii 2 ani să aducem la teatru și public tînăr din rural, iar online-ul nu este întotdeauna accesibil acestor spectatori. Deci întrebarea nu este neapărat „cum?”, ci mai degrabă: „pentru cine și de ce?”.
Vorbeai la un moment dat că dacă teatrul ar merge pe direcția apropierii de film, ar fi nevoie de investiții uriașe. Aș vrea să explici mai bine pentru cititori la ce te-ai referit.
În primul rînd este vorba de două limbaje diferite, dincolo de anumite asemănări. În consecință, este nevoie de artiști care stăpînesc limbajul cinematografic și de personal tehnic specializat. Știu că românul s-a născut poet și, la o adică, e în stare să facă și film, însă nu trebuie să uităm că filmul se produce cu alte bugete, incomparabile cu cele cu care se produc spectacolele de teatru. Da, există în străinătate de cîțiva ani buni un trend al artiștilor care folosesc foarte mult filmări live foarte sofisticate în spectacolele lor, însă aceștia sunt co-produși de mai multe structuri mari, cu bugete de sute de mii de euro. Apoi, pentru a face „un simplu” live streaming este nevoie de echipamente și de oameni care știu să le folosească și care nu se regăsesc neapărat printre salariații instituției. Toate acestea presupun deci costuri în plus. Poate pentru un Teatru Național este fezabil, însă pentru un mic teatru de provincie investițiile nu ar fi uriașe, ci imposibile în acest moment în care bugetul de anul ăsta nu a prevăzut astfel de cheltuieli, iar în ceea ce privește bugetul de la anul este deja evident că ne vom confrunta cu o situație dificilă. La Teatrul Tineretului ne vom strădui să filmăm în cele mai bune condiții spectacolele pe care le vom produce. Cele din ultimii ani sunt deja filmate în așa fel încît să poată fi prezentate online, ceea ce s-a și întîmplat în perioada martie – iunie. Însă vorbim de filmări „bune” pentru arhivă, pentru a păstra o urmă cît mai relevantă a acestei experiențe, nu de film.
Pe de altă parte, consider că teatrul nu „trebuie” neapărat să meargă în direcția unei alte arte. Observ că se discută foarte mult doar în acești termeni: online sau în sală. Există însă multe alte variante/contexte în care actorii și spectatorii se pot întîlni. Teatrul are acum șansa să își reevalueze poziția în comunitățile în care activează și să dea niște răspunsuri creative, neașteptate, pe măsura perioadei pe care o traversăm. Nu se va mai face teatru „ca înainte” o bună perioadă, fie că ne place sau nu. Asta nu înseamnă însă că trebuie să intrăm în concurență cu Netflix, ci să ne punem în situația de a ne deschide mintea spre noi posibilități creative, spre alt tip de spațiu de întîlnire cu publicul, spre alte mijloace de expresie decît cele utilizate în sălile de teatru. Teatrul are această capacitate de a absorbi experimente din artele vizuale, din film, din muzică, din circ, din arhitectură etc, iar eu cred că lucrul ăsta se va întîmpla cu atît mai mult în această perioadă. Teatrul va absorbi elemente din aceste arte, el nu va fi absorbit sau înlocuit cu ele.
E posibil să faci repetiții online?
Anumite lucruri pot fi repetate sau discutate online. Altele nu. Depinde foarte mult de tipul de proiect. Se pot face castinguri, documentare prin interviuri, discuții cu colaboratorii (scenografi, muzicieni, artiști video etc), ședințe de producție – aceasta poate salva timp și bani, putem evita călătorii inutile și poluarea pe care acestea o implică. Ar trebui să folosim aceste platforme și după pandemie. În ceea ce privește repetițiile însă, se prea poate ca pentru anumite spectacole să poți face cel mult lecturi la masă cu actorii (dacă intenția este ca spectacolul să fie prezentat pe scenă). Dacă rezultatul este un spectacol realizat pe o platformă online, evident că repetițiile vor fi făcute online – asta e convenția pe care o explorează echipa artistică și au fost destule astfel de proiecte reușite în ultimele luni. Pentru eseul vizual „POSTWEST – something digital” am lucrat într-o o echipă împreună cu încă 3 oameni și fiecare locuiam în 4 orașe diferite, în România și Germania. Și nu a fost chiar atît de dificil pe cît mi-a fost teamă că va fi. Dar cred că depinde și de proiect, și de oameni – cît de bine te cunoști cu ei, dacă ați mai lucrat înainte împreună, dacă există afinități, cît de bine se comunică în grup. Totuși, dacă vorbim de spectacole, nu pot să îmi imaginez că se poate repeta online și apoi actorii intră în scenă și joacă după niște indicații primite în întîlnirile pe platforma zoom (decît dacă ne propunem un astfel de experiment). În artele performative, prezența fizică a actorului alături de partenerii săi și în fața spectatorului este centrală în această experiență și necesită, de cele mai multe ori, ore sau zile sau luni întregi de pregătire în repetiții.
Crezi că teatrul radiofonic o să revină în forță drept urmare a constrângerilor actuale?
Dacă este făcut în pas cu secolul nostru și are ceva relevant de spus, dacă reușește să ajungă pe niște canale accesibile unui public care nu vine de obicei la teatru, e foarte posibil ca anumite experimente teatrale audio să intereseze spectatorii care nu vor sau nu pot să ajungă în sălile de teatru. Teatrul radiofonic poate fi interesant și dincolo de acest moment neobișnuit datorat pandemiei și există în România oameni care deja fac un astfel de teatru de calitate. Dar apropos de sunet și de importanța lui, cred că în acest moment în care prezența fizică a performerilor devine problematică, ar putea fi interesant să experimentăm în această zonă și în spectacolele din teatre. La Piatra Neamț există deja două spectacole intinerante în care partea audio care îi însoțește, îi ghidează, îi învăluie sau dialoghează cu spectatorii este foarte atent creată, iar căștile fac ca această experiență să fie una profund individuală, intimă, însă în prezența celorlalți participanți. Primul spectacol a avut premiera în august, se numește „VA URMA. Ghid performativ pentru spectator”, iar conceptul îmi aparține. Celălalt spectacol, „Viitorul din trecut”, are premiera pe 11 octombrie, conceptul fiind semnat de regizorul german Clemens Bechtel. În primul caz este vorba de o călătorie în spațiul teatrului și în memoria afectivă a spectatorului, în timp ce, în cel de-al doilea, participanții pleacă de la teatru pentru a vizita și alte locuri din oraș și au acces la povești din diferite epoci, ale unor comunități diferite și în special ale comunității evreiești din Piatra Neamț. Pentru ambele proiecte am lucrat cu artistul Alex Halka Turcin, iar contribuția sa este extrem de importantă în ceea ce privește sunetul și felul în care acesta ajunge la spectator. În anumite părți ale spectacolului, vocea actorului devine un personaj în sine în ambele propuneri artistice, uneori făcînd foarte prezentă tocmai absența fizică a actorului la această întîlnire care se întîmplă într-un astfel de context cu totul neobișnuit.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
