România, stat polițienesc

Fragment din cartea ”Socialiştii. O moştenire” (1835-1921) a lui Adrian Dohotaru

Baricada vă prezintă un fragment din volumul Socialiștii. O moștenire (1835-1921), scris de Adi Dohotaru, care trece prin aproape 100 de ani de istorie a gândirii progresiste din spațiul românesc. Care e pariul autorului? Stânga trebuie recuperată, trebuie înțeleasă, cu mult înainte de a fi judecată sau, din direcția opusă, apărată partizan. Volumul urmează a fi lansat la Craiova, la o discuție moderată de Mihai Ene, în prezența universitarilor Cătălin Ghiță și Andreea Ghiță. Urmează la București, în cadrul Gaudeamus, miercuri 20 noiembrie, ora 18.00, cu invitații Tudorina Mihai și Mihai Burcea, la o discuție moderată de Em. Galaicu-Păun. Urmează lansarea la Cluj, joi, 12 decembrie, ora 18.00, la Book Corner – Librarium, la o discuție moderată de Dana Domsodi, cu Sorin Gog invitat, alături de autor.

România, stat polițienesc

Închisoarea este școala vieții pentru socialiști. Aproape toți au petrecut timp în închisori pentru crezurile lor considerate subversive sau de-a dreptul ilegale de autorități, însă pentru acte care intrau în categoria libertății de exprimare. Unii dintre ei ca Dobrogeanu-Gherea, C. Stere, Zamfir Arbure etc. au fost închiși în Rusia, alții ca Anton Bacalbașa, Cristian Racovski, Ștefan Gheorghiu, Panait Istrati, I. C. Frimu, Th. Ficșinescu, N. D. Cocea ș.a. în România înainte de Primul Război Mondial, asta chiar înainte de radicalizarea bolșevică a socialismului. Destui au făcut închisoare politică în Ardeal pentru crezurile lor de stânga. După război au făcut pușcărie cu miile de socialiști și muncitori, dar ne axăm pe perioada de dinainte de război pentru că stânga interbelică, după 1921, ar merita o carte separată.

În literatura socialistă nu exista o reținere rușinată cu privire la timpul petrecut în închisoare, ci, dimpotrivă, experiența era relatată pe larg pentru a demonstra caracterul abuziv al unor sentințe și decalajul dintre principiile Constituției din 1866 și aplicarea legii. Relatările diferă, desigur, în funcție de timpul petrecut în închisori. Dacă sunt rețineri de o noapte sau de o lună, ironia se îmbină cu sarcasmul ori cu un stil reportericesc, dar dacă izolarea depășește câteva luni, ca în Rusia, literatura detenției capătă un ton confesiv, tragic și impunător prin grandoarea suferinței, asemenea literaturii spațiului concentraționar cu privire la perioada comunistă.

Polițiștii nu erau respectați pentru că rolul lor era de garant al proprietății, deținute, de regulă, de burghezi, dar cum economia românească depindea atât de puternic de accesul la resurse publice, administrația, și cu precădere poliția, erau extrem de instabile. Cum polițiștii erau folosiți ca agenți de intimidare electorală, erau schimbați în funcție de venirea la putere a unui grup de interese. Astfel, când au venit liberalii la putere în 1901 au schimbat 230 de polițiști bucureșteni din 247. La nivel național erau 483 de funcționari ai poliției și au fost schimbați 327. Când veniseră anterior conservatorii la putere, din 270 de polițiști bucureșteni, schimbaseră 250, iar la nivel național schimbaseră 339 din 578(1).

Dacă reținerea de către poliție este scurtă, relatarea poate căpăta un ton de vitejie romantică, de șotie tinerească, element vizibil în cel mai radical roman autohton al epocii, Dinu Millian, al jurnalistului C. Mille. În 1881, socialiștii își propun să comemoreze 10 ani de la Comuna din Paris, însă cu puțin înainte de eveniment este asasinat țarul de nihiliști, prilej și acela de sărbătorire informală, dar la care consulul Rusiei la Iași se opune, chiar dacă oficial socialiștii nu au făcut vreo legătură cu uciderea lui Alexandru al II-lea. Socialiștii doresc să se întâlnească într-un local public, dar prefectura și poliția intervin pe lângă patroni ca să-i refuze pe socialiști. Banchetul se mută la casa dr. Russel. Nici nu apucă să comemoreze socialiștii Comuna că poliția intervine și îi arestează pe participanți. Principalul lider socialist în aceea vreme, rusul refugiat dr. Russel, este expulzat pe baza unei legi ad hoc votate în Parlament, iar Ioan și Gh. Nădejde sunt concediați din învățământul preuniversitar, boiernașul C. Mille exmatriculat din universitatea ieșeană etc. Mille este percheziționat de un „prieten” care îl întreabă dacă are „dinamită, praf, boambe”, ca orice nihilist respectabil, dar de confiscat, sunt reținute ca probe ceva ziare socialiste și un manuscris. Pentru ca dr. Russel să nu fie incriminat, socialiștii fug din nou la apartamentul lui și își burdușesc paltoanele cu cărți subversive care să nu fie reținute de poliție. Orașul Iași este înțesat de poliție, „în stare de asediu”! Gardiștilor li se alătură lampagii și măturători de stradă, toți înarmați, bravi veghetori ai ordinii și pentru a preîntâmpina „revoluția” nihilistă. Nihiliștii se cam confundă cu boierii motiv pentru care gardiștii „își ridică chipiurile” când îl văd pe eroul Mille trecând pe stradă în palton și cu o pălărie distinctă. Este dus acasă de un birjar rus, scapet, adică membru al unei secte creștine ai căror membri erau castrați: „– No, cacanaș, dar ce s-a întâmplat?… / – Ce s-a întâmplat?… / – Pesemne revoluție, cacanaș” (2). Nașterea unei mișcări socialiste autohtone se confundă cu represiunea ei. Este cazul tuturor manifestărilor ulterioare, lucru care a condus la cantonarea stângii într-un discurs cultural până la Primul Război Mondial, asezonat cu mici succese sindicale ori politice.

Un alt fost socialist în tinerețe, Vasile Pop, avea aproximativ 18 ani, la începutul anilor 1890, și se oferise să lipească afișe alături de viitorul jurnalist Const. C Graur. Afișele anunță serbarea zilei de 1 Mai. În vremea aceea este dat afară din casă pentru neplata chiriei. Lipeau anunțul noaptea pentru a nu fi prinși de gardiști. Totuși, sunt prinși și duși la poliție, unde sunt acuzați de „nihilism” și li se cere adresa casei secrete și subterane. Bravând, tinerii răspund că nu pot spune, pentru că „suntem jurați să tăcem”. Subcomisarul îl cheamă pe directorul poliției și îi explică „foarte emoționat” cazul nihiliștilor. Graur invocă libertățile constituționale și explică pentru ce erau lipite afișele. Directorul poliției, spre deosebire de gardiști, înțelege situația și îi pune în libertate. Un agent îi însoțește acasă pentru a le verifica adresele. Vasile Pop se gândește cum să rezolve atât situația cu polițistul cât și cu proprietara care îl dăduse afară, așa că îl roagă pe polițist să rămână la poartă, în timp ce el dă trezirea proprietarei: „- Cucoană, d. prefect de poliție, aflând că m-ai dat afară, a trimis un sergent special ca să mă aducă la d-ta, ca să mă primești din ordinul său. Femeia a ieșit în grabă și a întrebat: – Cine te-a trimis cu dumnealui? / – D. prefect al poliției! / – Bine, bine, spune-i d-lui prefect că am înțeles; d-lui rămâne aici!” (3). Autoritatea prefectului într-o problemă care nu ar privi în mod normal poliția nu e pusă la îndoială, așa că chiriașul e reprimit în locuință, ceea ce spune multe despre spiritul slugarnic, premodern al românilor în raport cu autoritățile statului, fenomen întâlnit cu mult înaintea comunismului.

Nădejde arată în Camera Deputaților, în ianuarie 1891, că redactorul Munca, Panait Mușoiu, a afișat în geamul redacției un număr al ziarului care avea titlul „Infamiile poliției”. Un agent îi spune să dea numărul jos la care Mușoiu răspunde că e dreptul lui și că să-l acționeze în instanță dacă e altfel. La o zi după incident, zece agenți intră în redacție și bat măr pe cine găsesc. Mușoiu este dus la poliție în arest, iar după mai multe intervenții este salvat (4). Morțun spune într-o cuvântare parlamentară din 1893 că este eronat ca legea jandarmeriei rurale să fie gândită, potrivit parlamentarului D. Catargi, unul dintre inițiatori, ca lege care să doboare socialismul și anarhismul, pentru că socialismul acționează legal (5) în spațiul românesc.

Solomon Abram, apropiat al cercului socialist libertar din jurul lui P. Mușoiu, narează într-o broșură redactată în Cernăuți, decembrie 1898, împrejurările arestului și expulzării din țară cu scopul de a se disculpa de vinile imputate de autorități. Solomon Abram e arestat, pare-se, ca urmare a unei tentative anarhiste din altă țară, la care poliția cauta complici și în România. Tânărul de 26 de ani e profesor la o școală și mai trăiește din meditații. E arestat la Moinești fără să i se stipuleze motivul reținerii sale. E dus în arest la Bacău, unde închisoarea părea o „casă de nebuni”, cu deținute care își făceau nevoile unde mâncau și care erau bătute de jandarmi. Femeile erau mizere și aproape despuiate, sărace, multe venite de la țară. E transportat apoi la București cu trenul. Socialistul descrie condițiile arestului: femeile sunt violate de soldați, deținuții loviți ori furați. Rația de o pâine pe zi e de fapt jumătate sau o treime, măslinele nu se dau și apa e insuficientă. Nebunii sunt amestecați cu criminalii, mulți sunt aduși fără să știe de ce, iar din povești, unele exagerate, desigur, par nevinovați: „De alt-feliu înrîurirea arestului asupra așa zișilor rău făcători ie întocmai cum o descrie Kropotkin în Pușcăriile. Copii băgați în închisoare ca hoți, între 7 și 14 ani, ajung acolo să facă experiență, să facă cunoștință de aproape cu toți agenții. Lucru care le folosește cînd iei ajung mai mari. La trei-petru zile sunt aduși iear. Și așa se repetă într-una” (6). Este arestat pentru convingerile sale anarhiste și pentru legăturile cu radicalii din jurul revistei Mișcarea socială. Anarhistul amintește de camarazi ca Panat Zosîn și Panait Mușoiu, de Varlam, Iuliu-Neagu Negulescu, Marinescu și Polendrino, unii dintre ei nedocumentați de istoriografia autohtonă. Este expulzat alături de trei evrei: Leibovici, Fișler și Zuckerman. Conchide că „biserica, armata și polițiea sunt școalele crimei”(7).

În 1904, Panait Istrati ajunge la București. Participă în 1905 la întruniri muncitorești pe când mișcarea socialistă tocmai se reorganiza. În 24 ianuarie, de ziua Unirii Principatelor, se ține o întrunire socialistă de protest la adresa masacrelor țariste și a arestării lui Maxim Gorki, represiuni datorate încercării de a stabiliza situația internă ca urmare a pierderii războiului cu Japonia. Pe Gorki îl citea și recitea cu evlavie, alături de alți muncitori, în fiecare seară și era considerat cel mai important scriitor revoluționar. Printre participanții la întâlnire sunt I. C. Frimu, Gheorghe Cristescu, Cristian Racovski, Zamfir Arbore și fiica sa Ecaterina etc. Sala era plină nu doar de muncitori, ci și de bătăuși tocmiți de Siguranță să îi intimideze pe socialiști. După cuvântări emoționate în sprijinul revoluției rusești și împotriva opresiunii țariste, participanții cântă la ieșire Internaționala. Sunt bruscați de agenți. Istrati este arestat printre mulți alții și trimis înapoi la Brăila. Este un botez denumit „revoluționar” în memorii. Prietenul lui Istrati, Ștefan Gheorghiu, vegheat de scriitor în lunile de dinainte să moară, contactează tuberculoza în lunile de închisoare în urma represiunii socialiștilor, socotiți țapi ispășitori ai răscoalei țărănești de la 1907. Timp de câteva luni, Gheorghiu e lăsat să doarmă în frig, pe betonul rece, în închisoare (8), după care contractează tuberculoză, boala care măcina zeci de mii de muncitori la noi din cauza condițiilor insalubre de muncă și de locuire, mai vitrege decât în vest (9).

În toamna anului 1909 se petrece un incident mai semnificativ. Dr. Racovski încearcă să se întoarcă în țară, după ce în prealabil i s-a retras abuziv cetățenia sub acuzația că ar fi participat la instigarea țăranilor care s-au răsculat în 1907. Racovski este prins la graniță, iar muncitorii se întâlnesc în clubul socialist de pe Calea Victoriei pentru a-și demonstra solidaritatea cu liderul socialist și pentru a cere eliberarea sa:

„Se înnoptase. Cordoane de polițiști. Mă aflam jos, blocat într-o masă compactă de muncitori și ucenici. În fața noastră, polițiștii. Dracii de ucenici își umpluseră buzunarele cu piper. Deodată se produse o învălmășeală. Întrunirea terminându-se, suntem împinși în stradă. Agenții se împotrivesc și lovesc cu bastoanele de cauciuc. Atunci, un nor de piper îi orbește. Mulțimea se revarsă. Semnalul încăierării, eu îl dădui în fruntea unei coloane de băieți hotărâți. Nemaiputând răbda brutalitățile polițiștilor, care aveau ordin să împiedice manifestația, năvălirăm peste agenți, rupând cordoanele. Ne întâmpinară cu lovituri puternice de sabie. Încolțiți, o tulirăm spre o stivă de cărămizi, de la o clădire în construcție, și le aruncarăm în capul urmăritorilor. Bătălia a continuat cu înverșunare, până la miezul nopții, când înconjurați din toate părțile am fost prinși. O sută paisprezece arestări, dintre care opt, reținuți pentru cercetări la Prefectură” (10).

Istrati e printre arestați, bătut la poliție alături de ceilalți muncitori. I se înscenează un proces, în care un martor polițist depune mărturie mincinoasă împotriva lui. Martorul e instruit să spună că l-a văzut pe Istrati în cutare situație și i se spune în ce rând stă la proces scriitorul în devenire. Însă Istrati schimbă locul și polițistul îndreaptă degetul spre alt muncitor. Istrati spune că deși judecătorii și-au dat seama că polițistul îndreaptă greșit mână spre acuzat, au tăcut. El povestește literar episodul în Biroul de plasare și În lumea Mediteranei – Apus de soare.

Muncitorul tipograf D. Marinescu este arestat alături de alți doi lideri socialiști ca Gh. Cristescu și I.C. Frimu în timpul protestelor din 1909 pentru repatrierea dr. Racovski. Nu se intră în detalii asupra motivelor arestării în urma unei demonstrații muncitorești ori asupra unei pledoarii civico-legale. Represiunea este internalizată ca firească. Cum este închis doar 30 de zile, accentul nu este pe starea sa emoțională ca în arestările lungi, ci pe atmosfera din închisoare, despre copii delincvenți, cruzimea recidiviștilor, abuzurile autorităților, tentativa de sinucidere a unui pușcăriaș, delațiunile, foamea la care sunt supuși deținuții, interzicerea lecturii de către administrație, amploarea jocurilor de noroc. Tonul e naiv-moralist adesea, dar există un farmec al narațiunii aventuroase, simple și palpitante.

Copiii închiși învață deprinderi negative de la colegii lor de pușcărie și de la adulți. Soluția propusă este separarea lor de adulți și introducerea unor cursuri pentru o educație corecțională:

„Toate deprinderile rele le învață. Vezi copii de 10-11 ani așteptând să arunci o țigară pentru ca să se repeadă să o ia și să o sugă pînă ce-i frige buzele. Vezi pe alții, deschizîndu-și buzele și scuipînd printre dinți la distanță, iar alții vorbind într-un jargon propriu, pe care numai ei îl înțeleg. Astfel am găsit cuvintele următoare a căror explicație o dau între paranteze: blat (a cădea de acord), arsene (ferește-te), caramangiu (pungaș de buzunare), cloață (amantă), cară-te (fugi), caiafă (agent polițienesc) etc. etc.” (11). Închisoarea era sursă de muncă ieftină pentru direcțiune și gardieni. Într-o după-amiază curtea fostei mănăstiri Văcărești răsună de țipete în curtea vecină, iar pușcăriașii sar pe uluci și protestează: „Femeia bătută se numește Lina Moise Faure. Gardianca a bătut-o sub motiv că i-ar fi răspuns obraznic. În realitate numita femee nu voise să lucreze azi la croitorie” (12).

Unii mor din cauza condițiilor vitrege din închisoare, din cauza frigului, foametei și schingiuirilor, ca redactorul ardelean al ziarului socialist Adevărul, Aurel Cristea (1881-1912), închis în mod repetat din cauza articolelor sale socialiste și republicane (13). Sunt doar câteva exemplificări cu privire la arestări de care abundă literatura socialistă. După Primul Război Mondial, odată cu manifestarea efectivă a unor intenții revoluționare, represiunea este masivă. Lideri socialiști ca I.C. Frimu mor din cauza condițiilor de detenție. Represiunea are scopul de a nu permite închegarea nici unei mișcări de stânga ilegale, dar chiar și a uneia legale, care ar fi stânjenit privilegiile ori acumularea de capital a burgheziei autohtone cuplate politic prin pretenția de a crește avuția echitabil ori prin pretenția de a răspândi beneficiile sociale ale acumulării.

Dar represiunea guvernamentală nu se manifestă strict asupra mișcării politice socialiste, ci caută să dezrădăcineze și mișcarea sindicalistă, așa cum se poate concluziona din referirile mele la activismul sindical. Apoi, intelectualii de stânga erau vizați de „vânătoarea de vrăjitoare”, excluși din învățământ ca frații Nădejde. S-a întâmplat și altora. Ministrul instrucției publice, Titu Maiorescu, îl întreba la 1888 pe colaboratorul său, I.M. Melik, ce să facă „în contra socialismului din Școala Normală superioară: să împuținez locurile acolo? Să o desființez? Să numesc alți repetitori?”, mai ales că „toți oamenii cu minte din Cameră mă îndeamnă la măsuri contra socialiștilor” (14).

După ce comuniștii de factură bolșevică au preluat puterea în Rusia și în Estul Europei, s-au răzbunat înzecit pentru suferința provocată de privarea de libertăți din regimurile anterioare, inclusiv la adresa socialiștilor democratici. În spațiul românesc, după cum am arătat, socialiștii antebelici nu au fost închiși ca urmare a dorinței de a declanșa revoluția întrevăzută oricum într-un plan îndelungat, ci ca urmare a manifestării libertății de opinie și a unor crezuri reformiste, principii stipulate, dar nerespectate de oligarhia autohtonă.

1 Ion Bulei, Atunci când veacul se năștea…, p. 67

2 Tiberiu Avramescu (ed.), Amintiri literare…, p. 114

3 Vasile Pop, „Cum am fost arestat (O lămurire tardivă a unui vechi „nihilist”)” (publicat inițial în Adeverul, an 44, 14.489, 25 martie 1931, pp. 1-2), în Tiberiu Avramescu (ed.), Amintiri literare…., pp. 404-408

4 Vasile Niculae, Ion Toacă, Georgeta Tudoran, op.cit., pp. 62-63

5 Ibidem, p. 82

6 Dascalu Sava (Solomon Abram), Destăinuirile unui expulzat. Cu o prefață de P. Mușoiu, București, Tipografia Viitorul, 1899, p. 21

7 Ibidem, p. 30

8 Ion Șt. Baicu, Costin Vrânceanu, O istorie a social-democrației din Ploiești și din Valea Prahovei (1870-1948), Ploiești, Editura Ploiești-Mileniul III, 2008, pp. 87-88

9 Doctor Ecaterina Arbore, Întinderea tuberculozei în București în anii 1902-1912, București, Minerva – Institut de Arte Grafice și Editură, 1913, p. 73

10 Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1981, pp. 155-156

11 D. Marinescu, 30 de zile la Văcărești, București, Cercul de Editură Socialistă, 1910, p. 17

12 Ibidem, p. 38

13 Ion Popescu-Puțuri, Titu Georgescu, Purtători de flamuri revoluționare, București, Editura Științifică, 1971, p. 165

14 Arhip, Ion, Dumitru Vacariu (ediție îngrijită, introducere și note de), Junimea și junimiștii. Scrisori și documente inedite, Iași, Editura Junimea, 1973, pp. 32-33