Europa de Est în ajunul alegerilor europarlamentare: aproape ne-reprezentata in cadrul aliantei europene „Stanga unita”, avand ca teme de campanie main-stream lupta anti-coruptie si conservatorismul fiscal
Din păcate am ajuns să-l pomenim pe Niall Ferguson. Deși cartea sa omonimă, ”Vestul și Restul”, este poate una din cele mai cunoscute apologii aduse ”civilizației vestului” cu emfază pe cele ”six killer applications”, și anume, concurența economică, progresul științei și al medicinei, proprietatea privată, consumerismul, cu implicațiile lui socio-economice, și etica muncii, articolul de față încearcă să ridice câteva semne de întrebare pe tema fragmentării ei, pe axa europeană Vest-Est. Încerc să raţionalizez care este conflictul social dominant, în momentul de față în Vestul şi Estul Europei și care sunt principalele teme de campanie, pentru că tot avem în câteva zile alegeri europene. Mai sunt pe agenda politică a principalelor partide de stânga sau progresiste pe cele două părți câteva din aspectele pe care acest articol va încerca să le aducă în atenție.
Înainte de a le aborda se cuvine a defini ceea ce se sub-înțelege prin ”Est” și a reda o privire de ansamblu a conjuncturii sale economice. Prin ”Est” am considerat aici toate statele din fostul bloc comunist care între timp au aderat la Uniunea Europeană.
Una dintre cele mai bune priviri de ansamblu asupra traseului României de la un tip de economie ”neo-dezvoltaționist”, inițiat de regimiul comunist, spre unul ”dezvoltaționist-dependent”, se găsește în cartea lui Cornel Ban, ”Dezvoltare și dependență, economia politică a capitalismului românesc”. Acest parcurs este foarte des plasat în contextul regional, din toată Europa de Est, iar epilogul se referă la toate modelurile de dezvoltare economică din Est. Acestea sunt trei: unul model neo-liberal ”pur sânge”, pe care îl numește LME (Liberal Market Economy), predominant în țările baltice bazat pe o economie axată pe servicii, altul de tip ”dependent” DME (Dependent Market Economies), prezent în țările de mărime medie, precum, Cehia, Slovacia, Ungaria sau Bulgaria, dar și cele mai mari economii din zonă, Polonia și România, și în fine, unul relativ intervenționist, numit CME (Coordinated Market Economy), în care statul încă își mai păstrează un rol de catalizator între muncă și capital, întruchipat de Slovenia. Diferența cheie între cele trei tipuri constă în faptul că țările DME, deci și România, sunt mari ”importatoare” și în mare dependență de capital și investiții directe străine, spre deosebire de LME, dependente mai mult de piața de capital, în timp ce țările CME de băncile și capitalul domestic.
Câţiva indicatori economici sunt esențiali pentru perceperea gradului de dependență economică a României dar și a regiunii. Aceștia sunt: procentul investițiilor străine directe (ISD) din produsul intern brut al fiecărei țări, ponderea capitalului autohton în cadrul marilor companii interne, gradul de complexitate al exporturilor și țările lor de destinație, ponderea salariilor în cadrul produsului intern brut, structura sistemului bancar (bănci autohtone sau sibsidiare ale marilor concerne bancare internaționale), ponderea sectorului serviciilor și a celui manufacturier în economie, precum și structura sistemului educațional, menit sau nu să ”aprovizioneze” cererea creată de capitalul străin. Sunt acolo observații interesante, în special despre România, dar foarte relevante pentru grupul țărilor DME, precum tranziția sistemului bancar spre unul dominat de subsidiare ale băncilor austriece, sau revigorarea sectorului manufacturier, de la unul bazat pe produse textile, low-end, spre unul mult mai complex, datorat investițiilor străine în sectoarele energetic, de transport, minier sau siderurgic. La fel de interesante sunt și cele legate de panica financiară și modul cum a afectat sectorul bancar din România și a sugrumat oferta de capital, ca urmare a crizei mondiale din 2008, mai ales în condițiile în care țara noastră avea un nivel de îndatorare încă foarte bun comparabil cu țările din regiune.
Revenind la conflictul social, vocile critice, problemele din cele două părți și cât de mult comunică între ele, se merită să cităm din domnul Frans Timmermans. Nu cu mult timp în urmă ne spunea că există trei viziuni pentru Europa: autocrații și naționaliștii care vor să o distrugă, conservatorii care vor să mențină status-quo-ul, și progresiștii care vor să o modernizeze, să o ducă mai departe.
Să vedem care sunt temele majore de campanie din Vest, și pe ce poziții se situează progresiștii de acolo, și care sunt cele din Est și ce reprezentare în parlamentul European ar avea progresiștii de aici.
Teme de campanie critice, decisive pentru a lua voturi în Vest sunt: schimbările climatice (la ultima dezbatere politică, organizată de Politico, între pretendenții la șefia comisiei Europene, candidatul de la verzi chiar a știut bine să o manevreze), egalitatea de gen, taxarea high-tech, rolul instituțiilor Europene, dar și a statelor, în controlul digitalizării și a automatizării joburilor, lupta cu inegalitățile sociale și susţinerea unui venit minim garantat, precum și mecanisme și politici de control sau blocare ”fake news”.
Cum se poziționează partidele așa-zise progresiste în raport cu aceastea? Un numitor comun ar fi un plan cât mai agresiv de tranziție spre o industrie și o economie ”verde”, regenerabilă, finanțată prin politici intervenționiste, de îndatorare publică, cu ajutorul unui tandem dintre Banca Europeană pentru Investiții și Banca Central Europeană. Multe voci sunt favorabile așa-zisei teorii moderne a banilor (MMT – Modern Money Theory), care susțin rolul activ al statului în a canaliza capitalul acolo unde este nevoie, de a controla rata șomajui și a asigura un venit minim de subzistență pentru toată lumea.
Pe lângă acestea, alte teme vitriolante în Vest, perfid exploatate de partidele naționaliste, de extremă dreaptă, mai sunt administrarea efectelor fostei crize Euro, cu efecte sociale devastatoare încă prezente în multe țări din sud, precum și criza refugiaților. Sunt de departe motivele pentru care în momentul de față partidul lui Salvini este momentan esitmat la 30%, în sondaje, pentru care Vox a câștigat la ultimele alegeri parlamentare 10% în Spania, sau pentru care Gilets Jaunes protestează de aproape jumătate de an.
Care sunt temele de campanie decisive, care pot să incline majoritatea parlamentară într-o parte sau alta, în Est? Multe dintre ele au fost abordate și aici, pe Baricada.ro, cu privire la Slovacia și ultimele alegeri prezidențiale de acolo, Bulgaria și bătălia politică de acolo, sau Polonia și atacurile neîncetate asupra destul de recent înființatului partid politic progresist, Razem.
Înainte de a le enumera se impune observația cum că ele sunt determinate de un factor esențial, dependența de capitalul și de creditarea din Vest (după cum am văzut mai sus, în observațiile de ansamblu ale lui Cornel Ban). În funcție de gradul acesta de dependență dar și de abilitatea partidelor, ba cele ale establishmentului, ba populiste, temele variază regional. Paleta aceasta se întinde de la abordarea de tip Vișegrad, conservatoare, de pe poziții euro-sceptice, unde partidele de stânga, care să apere interesele angajaților sau ale muncitorilor, sunt aproape inexistente sau extrem de firav reprezentate politic, până la o abordare mai eurofilă, dar cu puternice accente neo-liberale, caracteristică țărilor baltice, României și Bulgariei. Efectele acestei dependențe, în special asupra infrastructurii sociale dar și de transport, scot în prim plan teme precum anti-corupția, disciplina fiscală internă, strategii de atragere a fondurilor Europene dar și a capitalului European din Vest, sau altele, mai paranoice, precum ”flagelul corporatist”, întruchipat de George Soros, sau ”invazia refugiaților”, în Ungaria.
Discrepanțele sociale imense, cu toate că în Europa de Est indicele GINI s-a diminuat consistent în ultimii zece ani, criza locuințelor, în special în Romania și Bulgaria, creșterea procentului din populație care trăiesc la limita sărăciei sau procentul de angajați care sunt remunerați cu salariul minim pe economie, sunt într-adevăr problem sociale reale în regiune care ar putea mobiliza electoratul, însă ajung foarte rar pe agenda ”societății civile”, în mare măsură din cauza afliaților politice ale mediilor sau elitelor locale. Tema protecției mediului ar putea fi la fel de bine în capul listei, ținând cont că de departe orașele cele mai poluate din Europa sunt tot în Est, mai ales în condițiile în care în Vest ”verzii” contează pe mai mult de 20% din voturi.
Am încercat o estimare a numărului de locuri în parlament a partidelor progresiste, de stânga, comuniste sau ”verzi” din Estul Europei, ținând cont de predicțiile Politico. Am considerat partidele care se încadrează în alianțele politice europene ale verzilor și a ”stângii unite”, și nu am inclus partidele establishment, tradiționale socialiste, precum BSPul din Bulgaria, PSDul din România, SDPul din Croația, MSZPul din Ungaria, și nici SMERul din Slovacia, din motive lesne de înțeles. Rezultatul a fost cel puțin dezastruos, dintr-un total de 220 de locuri ”alocate Estului” (incluzând aici și Grecia), în Parlamentul European, puțin peste 20 vor fi merge către ”progresiștii” sau stânga din Est. Cei mai mari contribuitori sunt Grecia, prin Syriza și Partidul Comunist, cu 7 locuri, Cehia prin Partidul Pirat și cel comunist cu 6, și Polonia prin noul înființatul Wiosna, cu 5 locuri (din păcate Razem nu va trece pragul electoral). În rest situația arată chiar mai rău ca la ultimele alegeri din 2014. În Ungaria și Croația verzii au pierdut și locul pe care îl aveau, în România și Bulgaria socialiștii tradiționali și liberalii își împart toate voturile, netrimițând de fapt nicicând la Bruxelles vreun parlamentar ”verde”, culmea pentru o țară ca Bulgaria, totuși cu destulă tradiție în ceea ce privește protecția mediului. Țările baltice sunt cu totul un bastion de dreapta, neo-liberal, în special Estonia, mulți ani campioană a măsurilor pro-austeritate.
Uniunea Europeană rămâne încă extrem de fragmentată pe axa sa Vest-Est, după ani buni de la aderarea multor țări din fostul bloc comunist. Politicile progresiste main-stream din Vest vizează în principal o revigorare a capitalului ne-productiv acolo, în special în zona Euro (mai toate țările din Est nu au Euro), fără un plan însă integraționist, de convergență a nivelurilor de trai și fără un parteneriat politic concret cu partide din Est. ”Forțele tehnologice perturbatoare” a.k.a ”disruptive”, legate de automatizarea și digitalizarea economiei, sunt văzute foarte critic și reticent de partidele de stânga și sindicatele din Vest, însă o solidarizare pan-europeană, mai ales în condițiile în care cele din Est sunt mai amenințate de dispariția locurilor de muncă prin digitalizare, nu există. La fel, partide progresiste pan-europene care să unească aceste ideologii progresiste și să le transpună local, ținând cont de problemele și specificul din Est, aproape că nu există, sau dacă există ele sunt pan Vest-Europene, și se situează în sondaje, în jurul a 2-3%.
Estul este într-un fel sau altul dependent de capitalul din Vest, oferind la schimb munca sa, mai calificată sau mai puțin calificată. Româna, bulgara, poloneza sau sârbo-croata au devenit poate ușor lingua franca în rândul gulerelor albe din marile corporații IT sau financiare din Germania sau Anglia, dar și în cadrul șoferilor de tir sau a personalului hotelier de acolo.
Printr-o ironie a sorții dacă ar fi să reluăm cei șase ”piloni ai civilizației Vestului”, menționați la început, ei ar fi momentan în următoarea configurație. Concurența economică, puternic stimulată de nevoia de forța de muncă calificată din Vest, a avut efecte sociale destul de grave în Est, prin de-populare și clivaje sociale. În ce privește proprietatea privată este suficient să trecem în revistă privatizările de companii cheie din Est și pozițiile NIIP ale companiilor vestice în Est, chestiune abordată și de Thomas Piketty. Legat de etica muncii ar trebui să apreciem cât de etic poate fi un salariu mediu în Est de trei ori mic decât în Vest. Legat de progresul medicinei și al știnței, să menționăm numai exodul de personal medical din Est spre Vest, iar ca fapt divers, că o țară precum România a pierdut între 2009 și 2015 jumătate din doctorii săi.
În concluzie, starea de fapt actuală este mai aproape de un model semi-colonial, de dependență economică, decât de unul de convergent. Modelul de dezvoltare economică în Est, desigur cu accente regionale, are foarte mult din caracteristicele societăților de tip colonial, așa cum îl caracteriza și Georges Balandier: comerțul este concentrat în marile aglomerații metropolitane (în mare măsură capitalele țărilor din Est), care devin în acest sens și centre de difuzie ale ideologiilor economice, prin controlul mass-media și al aparatului lobbystic din jurul marilor firme concentrate acolo, zona rurală, dar chiar și orașele de mărime medie și cele mici se depopulează treptat în detrimentul capitalei, care devine practic o enclavă de putere și dezvoltare la nivel național.
