Întâlnirea cvadrilaterală a României, a Serbiei, a Greciei şi a Bulgariei de la Snagov şi şedinţa interguvernamentală de la Bucureşti de la sfârşitul lui martie arată că solidaritatea euroatlantică în reigune este ușor forțată. Oare este posibilă o colaborare care izvorăşte din noi înșine?
Guvernul bulgar, cu premierul Boiko Borisov în frunte, s-a întors din vizita sa din România cu realizări diplomatice modeste. Împreună cu guvernul român a fost semnat un acord pentru colaborare în domeniul situaţiilor de urgenţă şi două memorandumuri de înţelegere privind întreprinderile mici şi medii și înlesnirea navigării pe Dunăre.
Întâlnirea cvadrilaterală a liderilor României, Bulgariei, Serbiei şi Greciei a oferit publicului cuvinte frumoase despre interconectarea infrastructurii: spre exemplu, s-a vorbit despre conectarea rețelelor de gaze naturale ale celor patru state. Însă întâlnirea nu a produs niciun acord și niciun plan de acţiune sau de investiţii. Drept urmare, nu există niciun fel de garanție că reuniunea se va materializa în vreo inițiativă concretă. Punctul culminant a fost atins atunci când invitatul special la reuniunea cvadrilaterală, vicepreşedintele turc Fuat Oktay, a refuzat să-şi prezinte scuzele în faţa lui Borisov pentru cuvintele ministrului de externe turc, Mevlut Cavuşoglu, care în aceste zile s-a lăudat că Ankara a influenţat cu succes modificarea legislației bulgare referitoare la cultele religioase.
O privire mai atentă nu poate să nu observe că atât afirmațiile oficiale ale lui Boiko Borisov, cât şi anunţul ce a apărut pe site-ul guvernului bulgar după cea de-a cincea ședință a consiliului pentru colaborare româno-bulgar, pun accentul pe conectivitatea româno-bulgară, adică pe relaţiile economice. Însă informarea referitoare la declaraţia comună a celor două cabinete, publicată pe site-ul guvernului român, a pus în schimb accentul pe colaborarea regională strategică în domeniul securității.
Declaraţia bilaterală ”subliniază importanța cooperării în cadrul Inițiativei celor Trei Mări și reafirmă angajamentul celor două guverne de a sprijini o cooperare pragmatică în regiunea Mării Negre, în vederea adoptării unei agende maritime regionale comune”. La nivel euroatlantic, documentul comun ”reconfirmă sprijinul ferm pentru integrarea statelor din Balcanii de Vest în UE și NATO”. La nivel regional, declarația ”reafirmă angajamentul comun de a crea sinergii între diversele formate de cooperare existente în Europa de Sud-Est și la Marea Neagră”. Documentul comun mai ”reiterează eforturile menite a continua promovarea politicii de extindere și a perspectivei europene a Balcanilor de Vest, ca prioritate a actualei Președinții române a Consiliului UE și a fostei Președinții bulgare a Consiliului UE”. Mai mult declaraţia ”reafirmă intenția continuării cooperării cu partenerii estici, în contextul aniversării a 10 ani de la Summit-ul Parteneriatului Estic”.
Chiar simpla lectură a acestor puncte din declaraţie este suficientă pentru a ne arăta de ce partea bulgară nu pune accent, în declarațiile sale, pe vectorii comuni din sfera politicii externe. Într-o situaţie pre-electorală, cu un guvern care tot timpul este zguduit de scandaluri, Boiko Borisov nu doreşte să arate ca un realizator orb al intereselor fratelui mai mare din Vest, care ne îndemnă la o confruntare cu Rusia. O presiune în această direcţie, evident, există, inclusiv datorită faptului că forţele proatlantice din Bulgaria își doresc instalarea de arme nucleare în Balcani, iar Consiliul Atlantic din Sofia își dorește noi baze militare NATO în Bulgaria. În acelaşi timp, guvernul GERB se confruntă cu o nemulţumire a societăţii bulgare şi, evident, preferă să-şi îndeplinească angajamentele euroatlantice în mod discret, fără a instiga împotriva sa simpatizanţii Rusiei.
Poate că nu este rău că există o forţă externă care își dorește să existe colaborare regională în Europa de Sud-Est. O privire critică asupra comunicării din cadrul întâlnirii cvadrilaterale și de după aceasta arată însă faptul potrivit căruia cooperarea dintre cele patru state încă nu dă rezultate concrete. Preşedintele sârb, Alexander Vucic, a declarat că este interesat să se construiască autostrada Pancevo-Timişoara, declarația sa fiind interpretată pozitiv în media românească. Însă nu s-a indicat un termen limită de finalizare a autostrăzii, nici suma de bani ce ar urma să fie cheltuită pentru construcția ei. La una dintre întâlnirile cvadrilaterale precedente, Bulgaria şi Grecia şi-au exprimat dorinţa de a dezvolta coridorul feroviar dintre porturile Mării Egee şi cele ale Mării Negre. Însă la Snagov, acolo unde a avut loc recenta întâlnire cvadrilaterală, nu s-a anunțat nimic în această privință. Așadar, e de presupus că nu se fac progrese în implementarea proiectului. Acum, premierul grec Alexis Tsipras a lansat ideea conectării conductelor de gaze ale celor patru țări printr-un inel. Însă acorduri concrete, care să transforme cuvintele în acţiuni, n-au fost semnate.
Analogia cu Grupul de la Vişegrad (V4) ar putea fi utilă. Ţările din Europa Centrală – Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia – au structuri de colaborare care lucrează permanent. Ţările din V4 împărtășesc un trecut comun de secol XX care le unește. Grupul B4 (România, Serbia, Grecia şi Bulgaria) organizează de câţiva ani summit-uri, fără a avea însă structuri permanente, care să discute posibilităţile de integrare. Popoarele acestor ţări, presa și guvernele lor au o ordine de zi ce se concentrează exclusiv pe problemele naționale. În timpul Războiului Rece, cele patru țări au făcut parte din tabere diferite. Aceste specificităţi cu siguranţă contribuie la lipsa de rezultate a cooperării cvadrilaterale. Oamenii de afaceri, oamenii de cultură și ONG-urile din aceste ţări găsesc mai ușor o limbă comună în care să comunice cu partenerii lor, dar aparatele de stat lasă impresia că comunică uşor forţat.
Se discută de ani de zile despre conectarea celor patru ţări prin interconectori, dar procesul avansează foarte încet. În momentul de faţă, aproape de Ruse există o conductă de gaze bulgaro-română, dar ea nu poate funcţiona în direcţia spre Bulgaria pentru că lipseşte stația de compresare pe partea românească. La Palatul Victoria din Bucureşti, premierul român Viorica Dăncilă a afirmat că până la sfârşitul anului interconectorul dintre Bulgaria şi România va deveni reversiv. La rândul său, premierul bulgar Boiko Borisov şi-a exprimat speranţa că în iunie va începe construirea interconectorului cu Grecia, iar ”în lunile apropiate” şi a celui cu Serbia.
Însă alte afirmații ale lui Boiko Borisov aruncă o umbră de îndoială asupra întregului discurs de la București. El a vorbit, ca de obicei, oarecum vag, lăsând opinia publică să se întrebe ce a vrut să spună de fapt. El a anunţat că podul de lângă Ruse are nevoie de o reparație capitală ce trebuie să fie realizată de cele două părţi. Însă cei care călătoresc între Ruse şi Bucureşti știu că România a făcut o reparație mare la partea ei de pod acum patru ani.
Borisov a vorbit despre trei variante pentru un nou pod peste Dunăre – una cu finanţare europeană (la Ruse-Giurgiu) şi două sub formă de partneriat public-privat (Sviştov-Zimnicea şi Nicopole-Turnu Măgurele) – fără a menţiona celelalte opţiuni discutate: Silistra-Călăraşi şi Oreahovo-Bechet. Premierul a mai subliniat și faptul că în conformitate cu memorandumul de înţelegere privind înlesnirea navigării pe Dunăre, România va putea draga partea sa din zona comună a râului, fără a specifica că, de fapt, Bulgaria este deseori acuzată că nu draghează suficient zona sa, iar din acest motiv apar obstacole care împiedică navigarea.
Nu în ultimul rând, a fost menţionată ideea construirii unei centrale electrice pe Dunăre la Nicopole-Turnu Măgurele. Cel mai probabil este vorba de relansarea unui mult mai vechi proiect bulgaro-român, care, timp de zeci de ani, începând cu perioada când cele două țări încă erau conduse de Todor Jivcov și Nicolae Ceaușescu, a tot fost discutat și suspendat. Proiectul a fost menţionat foarte laconic şi nu e clar cine a propus discutarea lui, ce gândesc ambele părţi despre el, ce se poate aștepta, în mod realist, de la el, și în ce condiții ar putea fi realizat.
Conferinţele de presă de la întâlnirile bilaterală şi cvadrilaterală au avut loc într-un format ce nu permitea întrebări jurnalistice: probabil deoarece, la fel ca în alte cazuri similare, ordinea de zi a politicii interne bulgăreşti ar înlocui ordinea de zi internaţională. În timp ce Borisov a lăsat impresia că trece în mod superficial prin temele aflate în dicuție, ca să nu-i „plictisească” pe jurnaliști, fără a explica sau poate chiar fără a cunoaşte în profunzime chestiunile discutate, reporterii nu au avut posibilitatea de a corecta sau de a clarifica informaţia prezentată, nici posibilitatea de a adăuga ceva.
În noiembrie 2018, guvernul bulgar a aprobat un proiect de memorandum privind realizarea unor studii pentru construirea unui nou pod la Ruse-Giurgiu, deoarece traficul pe podul deja existent în acea locație a crescut semnificativ în ultimii ani. Documentul trebuia să servească drept bază a discuțiilor cu guvernul român în urma cărora ar fi urmat să se stabilească locația noului pod. La Sviştov şi Nicopole, malul bulgăresc este înalt, iar asta generează probleme inginerești și face mai scumpă construcția podului și a infrastructurii aferente, dar acolo există interese românești locale care ar dori ca regiunea lor să fie legată de Bulgaria. În aprilie 2018, eurodeputatul Petăr Kurumbaşev a organizat o discuţie în cadrul căreia a susţinut ideea ca al treilea pod peste Dunăre să fie la Silistra-Călăraşi. Un argument în favoarea acestei locații ar putea fi o eventuală trecere pe acolo a autostrăzii care ar urma să încercuiască Marea Neagră şi care încă nu este construită în zona româno-bulgară a litoralului Mării Negre. Regiunile Oreahovo și Silistra și aproape toate celelate oraşe care sunt candidate pentru pod au indicatori economici slabi. Conectarea lor cu România, prin intermediul infrastructurii, ar trebuie să încurajeze dezvoltarea lor.
În jurul tuturor acestor proiecte există interese şi argumente, pe care opinia publică bulgară şi română ar trebui să le cunoască, pentru a nu se ajunge, în cele din urmă, la o situaţie în care construcția unui pod se aseamănă cu tragerea unui loz: voința cerului decide ce anume primești. Însă afirmațiile făcute în timpul vizitei de la Bucureşti nu lămuresc ce se întâmplă, de fapt, în cadrul negocierilor pentru conectarea infrastructurii de transport. Ba chiar se lasă impresia că negocierile ar fi regresat și ambele țări se întreabă unde ar trebui să fie amplasat noul pod. Anunţul că va fi construit un al treilea pod între România şi Bulgaria nu reprezintă în sine o ştire. Ținând cont de faptul că între luarea deciziei de construire şi finalizarea podului Vidin-Calaft au trecut 13 ani, e de presupus că mai avem mult timp de aşteptat până la construirea celei de-a treia punți de legătură peste Dunăre…
Deocamdată nu este clar dacă în viitor Muntenegru şi Republica Macedonia de Nord se vor alătura structurii cvadrilaterale de cooperare sud-est europeană, aşa cum Boiko Borisov propune şi cum parteneriatul cu NATO dictează. Însă în acest moment putem prognoza că şi următoarea întâlnire a grupului celor patru, ce va avea loc în Grecia, va împărtăși destinul celor care au trecut: fraze frumoase, dar, dincolo de ele, aproape niciun acord încheiat între cele patru țări și mai nimic atunci când vine vorba de realizări concrete.
În sfârşit, în ultimii ani se vede că bunăvoința liderilor şi susţinerea euroatlantică nu sunt suficiente pentru a dezvolta colaborarea regională din domeniul infrastructurii în Europa de Sud-Est. În mod evident, Bulgaria şi România trec printr-o perioadă în care se concentrează pe chestiunile de ordin intern, pe confruntările şi problemele naţionale, iar faptul cu pricina limitează posibilitățile unei politici externe active. În definitiv, dezvoltarea conectivității la nivel de infrastructură, pentru a transporta armate și pentru a obține „independența energetică”, și colaborarea regională ce izvorăște din noi înșine nu sunt unul și același lucru.
