Pisica între câini: cultură de clasă, cultură de rasă

Ce arată manelele în 2019 despre noi?

Cu ocazia decernării Premiilor Gopo, principalele discuții în media dar și în mediul artistic local au fost despre oportunitatea invitării unor lăutari romi, respectiv a formației Kana Jambe, impresariată de Dan Bursuc. Am văzut momentul respectiv filmat cu telefonul chiar de Dan Bursuc într-un live pe facebook și cred că a fost o decizie potrivită. Este semnificativ cum percepe Dan Bursuc momentul și la ce este atent în timpul evenimentului: reacțiile de respingere au fost anticipate, pare un joc al „minții perverse“, al jocului cu „mintea lor“. Îl asociez pe Dan Bursuc cu mediul cinematografic local dar și cu o critică dură la rasism. La nivel cinematografic, el a produs singurul muzical de manele, Poveste de cartier din 2008, distribuit de Media Pro, care a fost un succes de public destul de important la momentul respectiv. De asemenea, scurtmetrajul Muzica în sânge cu Andi Vasluianu în prim plan, este o dramatizare cinematografică a proiectului lui Bursuc de suflet, școala sa de muzică.

Îl văd pe Dan Bursuc ca pe un acceleraționist al tranșării relațiilor de clasă și de rasă și știe că asta se poate face doar public prin deturnarea evenimentelor care au vizibilitate. El nu va spune acest lucru explicit la o masă rotundă dar cine îl urmărește cu atenție în ultimii ani, va regăsi semnele. Asemeni lui Malcom McLaren, un personaj detestat în mediul punk, arhitectul curentului Sex Pistols, construit efectiv pe principii stricte situaționiste și guydebordiene, atât la nivel de conținut cât și estetic, Dan Bursuc speculează situaționist medii diverse pentru a-și impune propriile construcții culturale iar mediul cinematografic este doar unul dintre ele.

Reacția multora a fost de exasperare: încă mai discutăm despre manele în 2019? Este un subiect de anul 2000, cât de înapoiați sunt și acuzatorii dar și apărătorii! Desigur, aceste persoane progresiste văd istoria într-o linie neîntreruptă de progres continuu. Nimic mai fals, mai ales în contextul ultimelor evenimente politice internaționale (dar și domestice). Contextele nu sunt niciodată aceleași desigur, ceea ce a fost în 2000 e demult apa de sub pod, uitată și reîmprospătată. Poate ce este mai importantă acum o perspectivă de punere în abis: la nivel global, la nivel de conflict nord-sud.

Pe de altă parte, revolta liberalilor progresiști care nu gustă manele pe motiv de sexism și legături cu interlopii din mediul respectiv este un fel de cherry-picking – manelele sunt un gen foarte vast, cu versuri și stiluri foarte diferite, la fel cum poți găsi manele comuniste sau feministe, poți găsi și manele de extremă dreapta și misogine, marea majoritate fiind aparent o glorificare a falsei meritocrații și a mediului capitalist, a antreprenorului local, șmecherit și bun producător. Asta nu invalidează un întreg gen și o producție imensă care se întinde pe zeci de ani, ci doar maschează anumite prejudecăți legate de o cultură de mahala care nu ar trebui să părăsească ghetoul. Ceea ce e greșit din start: muzica lăutărească din care provin manelele (printr-o mică adaptare tehnologică, versurile și influențele fiind din aceeași zonă social-urbană iar instrumentiștii sunt aceeași lăutari din familii cu tradiție) exista în primul rând pentru satisfacerea unui public alb, mai avut social. Manelele foarte rar sunt despre identitatea autorului și propriile sentimente: are loc o dedublare, naratorul este un antreprenor alb generic, posibilul client cu buzunar larg sau imaginea ideală, în oglinda falsă a ascultătorului. Și aici apar niște distorsiuni care fac tot procesul mult mai interesant: prin hiper-mimetism se produce ceva complet diferit, care poate răsturna total imaginea de la care s-a pornit. Și aici putem identifica elementul subversiv al manelelor actuale.

Manelele reprezintă în 2019 un produs cultural de masă care încă este fresh&cool. La nivel politic și estetic, coolness-ul (sau ceea ce unii artiști bucureșteni numesc culărism) este un indicator important pe piața produselor culturale adresate în special tinerilor. În manele, culărismul vine din postura ironică și hip la adresa supremației gadjo și împotriva exploatării capitalismului global (fie că vorbim de migrație economică sau de forme de rezistență împotriva inegalităților sociale locale, ale căror victime reale sunt romii săraci, fie că vorbim de acces la educație, locuințe decente sau locuri de muncă care să acopere costurile de viață). Popularitatea manelelor în mediile sărace este incontestabilă, fiind bazată pe o istorie lungă de rezistență prin muzică, în special prin ceea ce bell hooks numește în cultura afro-americană „transformarea alchimică a durerii în aur.“  Și de fapt aici apare problema: comodificarea culărismului din manele la nivel macro și vânzarea lui pe piețele neoliberale de produse culturale de masă (fie că vorbim de mainstream pop, trap sau industria filmului mare), a unei estetici a rezistenței underground pentru acces la „ceva mai bun“ decât ceea ce există în Real. Această dorință etnicizată de „mai bine“, sau ceea ce am putea numi jouissance-ul manelelor, marchează, în același timp,  la nivel de elite culturale pericolul și atractivitatea manelelor.

Aceiași oameni l-ar fi celebrat sau linșat probabil pe Freddie Mercury pentru lipsa de albeață (era indian de orgine persană), heteronormativitate (era gay), cetățenie europeană (era migrant non-european) și sănătate (avea SIDA), cele 4 mari frici în România, conform ultimelor sondaje. Până la urmă ce este deranjant la acest moment parodic al Kana Jambe de ridiculizare a lui Mercury – de unde burta, maieul, lipsa de carismă și stângăcia cântărețului, toate făcând parte din arsenalul comic sau așa-zisul „haz“ al manelei hiper-mimetice (care evident nu a funcționat de această dată) este tocmai înfrățirea cu acest public și alinierea principiilor acestuia. Dar pușca a tras invers.

Cred că regizorul Tudor Giurgiu a intuit bine momentul de la Premiile Gopo și a făcut o regie de zile mari a evenimentului. El spune foarte clar într-un interviu: „este o problemă care ține și de rasism, de faptul că foarte mulți români nu vor să vadă romi pe scenă” și încă ceva foarte important, prin introducerea manelelor în program a dorit exact conectarea filmului la pop culture, la muzica mainstream, la culărismul manelei (ceea ce poate fi și o formalizare a acesteia):  „nu vrem să fie un eveniment pe planul elitelor, filmul este un eveniment popular”.

Dan Bursuc este cel care a scris, orchestrat și produs Țiganii și americanii, o piesă manifest-politic în care exprimă, într-o notă comică, legătura dintre romi și afro-americani dar și necesitatea reprezentării politice la cel mai înalt nivel:  „Și-au dat seama americanii/ Ce suflet bun au țiganii / Și a ajuns la Casa Albă / Un om bun cu pielea neagră / Vrem și noi unul la fel / Ca să ne bazăm pe el / Să iubească rasa noastră  / Toată țara românească“.

Muzica populară este într-o situație paradoxală la nivel global, în viziunea lui Dan Bursuc: „Hip-hopul american și maneaua la țigani / Amândouă-s cenzurate / Și de lume ascultate“.

Deși „Românul între țigani / Trăiește o sută de ani / Un țigan între români / E ca pisica între câini“, soluția este inevitabil echitatea socială și rasială, exprimată cât se poate de clar: „Trebuie să fim toți la fel / S-avem bani în portofel / Și să fim cu toți egali / Fie români sau țigani“.

Respingerea momentului Kana Jambe la Premiile Gopo a fost bazată în special pe o obsesie individualistă pentru nevoia de plăcere: trebuie să placă un eveniment public care prin natura sa este plictisitor de parcă toți acești actorași revoltați, majoritatea din zona teatrului de revistă, merg la Gala UNITER pentru glumele reușite ale lui Caramitru, aceleași în fiecare an. Dar aici este puțin altceva: dezgustul pentru întregi categorii de oameni, explicat ca ceva visceral, legitim, care vine din străfunduri și cu care nu poți lupta rațional (fie că vorbim de romi suburbani în maieu, fie că vorbim de cupluri de bărbați gay, fie că vorbim de femei trans). Acest dezgust nu este desigur limitat la un grup cu care nu ai legături: la fel cum Temișan a fost coleg de spectacol cu Jean de la Craiova și a fost foarte vocal privind momentul Kana Jambe, la fel și o parte a burgheziei rome și-a exprimat dezgustul pentru romii săraci care reprezintă subcultura romă prin manele sau Daria Bulzan, o populară vloggăriță trans, care se revolta dezgustată împotriva femeilor trans sărace. Acest dezgust este mereu manifestat printr-o reacție profundă împotriva unor corporalități percepute ca abjecte, aflate în proximitate.

Desigur, nu putea lipsi din această discuție placa cu dictatura corectitudinii politice, conspirații despre sexo-marxiștii care stăpânesc cultura națională și o distrug cu bună știință din interior – „iată ce a ajuns și filmul românesc“ – de parcă acești critici conspiraționiști au fost internați la Guantanamo și li s-a pus în spațiu închis săptămâni la rând la maxim aceeași piesă a lui Nicolae Guță. La Guantanamo tortura se făcea pe piesele de la Metallica, ceea ce l-a făcut pe James Hetfield să declare într-un interviu că e mândru să își slujească țara prin muzica lui. Dar asta este o altă poveste. Nu, nimeni nu a fost torturat cu manele. Încă. E doar psihoză.