Un interviu cu Andrei Mocearov, profesor de economie şi afaceri europene la ASE, despre cum modelul economic al UE hrăneşte mişcările populiste
Se discută tot mai mult pro și contra Uniunii Europene. Pe de o parte avem un discurs completamente necritic față de UE care e purtătoare civilizației și progresului, unica noastră șansă de salvare. Pe de altă parte, criticile invocă un suveranism ridicol într-un discurs care reușește să adune laolaltă teorii ale conspirației (președintele țării ar fi ”infiltrat”), jigniri grosolane (Angela Merkel e numită Fürerul feminin) și imagini apocaliptice (”practic suntem intoxicați de stăpânii noștri care ne călăresc”). Este foarte greu, în acest zgomot asurzitor declanșat de susținătorii necondiționați și detractorii deliranți să mai auzi o voce lucidă.
Numeroși teoreticieni ai politicii sunt îngrijorați de valul crescut de populism. Populismul acesta nu apare, cum greșit cred unii dintre ei, pe fondul ”atacului corectitudinii politice”. Populismul merge bine pe stomacul gol. Nu vom putea contracara valul de populism fără o analiză nuanțată a modelului economic al Uniunii Europene. De aceea vă propunem o discuție serioasă despre cauzele economice care vulnerabilizează proiectul european. Dacă dorim să avem un punct de vedere critic cu privire la Uniunea Europeană acesta trebuie să fie unul fundamentat economic, nu emoțional. Altminteri suveranismele patriotarde sunt la fel de eficace precum ceaiul de mușețel în lupta cu cancerul.
Pe aceste şi pe alte teme am discutat cu Andrei Mocearov. Cunoscut publicului ca urmare a intervențiilor publice pe teme de economie, Andrei Mocearov este inginer, absolvent al Institutului Politehnic București – Facultatea Energetică, 1979, și economist, absolvent al Academiei de Studii Economice – Facultatea Relații economice internaționale, 1998. Din 2008 el este doctor în economie. Dincolo de formarea academică, ceea ce îl recomandă pentru o discuție pe aceste teme este faptul că a ocupat de-a lungul timpului funcții importante în Parlamentul României. Astfel, începând cu anul 1993, Andrei Mocearov a lucrat la Camera Deputaților în calitate de funcționar public parlamentar, ocupând succesiv funcții executive de consultant, expert și consilier parlamentar. Din 2007, a ocupat succesiv mai multe funcții de conducere: șef de serviciu la Secretariatul Comisiei pentru afaceri europene, director al Direcției de afaceri europene și șef de departament la Departamentului pentru studii parlamentare și politici ale UE.
În perioada 2013-2017 a fost corespondentul Camerei Deputaților la Centrul european de documentare și cercetare parlamentară (ECPRD).
Formarea academică și bogata experiență administrativă s-au concretizat și într-o importantă activitate academică. Astfel, începând cu anul 1998, Andrei Mocearov a predat mai multe cursuri de economie și afaceri europene la ASE, în calitate de cadru didactic asociat, la SNSPA și Universitatea Spiru Haret. Are o bogată experiență în domeniul afacerilor europene și a participat la numeroase evenimente internaționale cu caracter parlamentar în calitate de consilier al delegațiilor parlamentare, precum și la conferințe naționale și internaționale. Activitatea publicistică s-a concretizat în articole apărute la Ziarul Financiar și Sfera Politicii.
Andrei Mocearov a contribuit la redactarea unor documente importante la nivelul Uniunii Europene. El a participat în calitate de consilier al delegației României la Convenția privind viitorul Europei, 2002-2003, care a redactat o primă variantă a Tratatului constituțional, transformat ulterior în Tratatul de la Lisabona. Totodată, Andrei Mocearov este membru al Clubului Europa, de pe lângă Reprezentanța Comisiei Europene din România, format din experți în diverse politici ale UE.
Domnule Mocearov, care este legătura dintre modelul economic al UE şi idealul păcii între popoare?
Pacea politică și socială este într-adevăr dependentă de prosperitatea cetățenilor, care la rândul ei este dependentă de modelul economic.
Uniunea Europeană s-a născut cu idealul păcii, păcii între națiuni în primul rând, dar și al păcii sociale. Lumea resimțea acut traumele războiului care abia se terminase. Pacea politică și socială se află în ADN-ul fondator al Uniunii. De altminteri, părinții fondatori au optat pentru paradigma cooperării în opoziție cu paradigma confruntării din secolul XIX și din prima jumătate a secolului XX care a condus la războaie devastatoare. Jean Monnet, unul dintre părinții fondatori, spunea că integrarea politică a Europei are nevoie de armonizarea intereselor națiunilor europene, nu doar de o simplă echilibrare a intereselor. Așadar, dincolo de modelul economic, momentul fondator a venit cu modelul politic al cooperării, al armoniei, al păcii. Un proiect politic a cărui punere în practică s-a realizat, e adevărat, cu mijloace economice.
Pentru a vorbi despre modelul economic dominant la momentul fondator al UE, trebuie să-l încadrăm în contextul din epocă. Atunci, predominau două mari idei, circulau două mari povești imaginate, cum ar spune Harari, care atrăgeau mari mase de oameni pentru cooperare: poveștile lui Marx, respectiv Keynes, doi monștri sacri ai științei economice.
Vestul a optat pentru Keynes, pentru economia de piață, dar cu o paradigmă economică radical schimbată față de paradigma laissez-faire din anii premergători Marii Depresiuni ai anilor ‘30, laissez-faire care a reprezentat și cauza principală a acesteia.
Capitalismul, de la debutul său, a avut această mare dilemă: cât stat, câtă piață? Modelul economic care a însoțit primii pași ai integrării politice a UE a fost unul care schimbase raportul între stat și piață în favoarea primului. Exista și se definea un interes public general.
Totuși între idealul inițial și ceea ce vedem acum ca model economic e o diferență foarte mare. Ce părere aveți?
Modelul economic actual este inversul aceluia din momentul fondator. Schimbarea majoră de paradigmă s-a produs la sfârșitul anilor ‘70, începutul anilor ‘80. Ideologul noii paradigme a fost Milton Friedman. Teoria lui monetaristă și anti-keynesiană a triumfat pe fondul unei stagflații (inflație și șomaj simultane) prelungite. Simbolic, dar și operațional, momentul fondator a fost finalul anului 1979, când Fed, banca centrală a SUA, sub conducerea lui Paul Volcker, a schimbat brusc obiectivul principal al politicii monetare de la ocuparea deplină (full employment) la stabilitatea prețurilor. Reagan și Thatcher au fost primii practicieni ai noii paradigme economice. La fel ca înaintea Marii Depresiuni, începe epoca dominației piețelor asupra statului.
Manifestarea cea mai pregnantă a acestei noi paradigme a fost felul în care s-a împărțit produsul final între salarii și profituri, între muncă și capital. Există două grafice ilustrative care au apărut în diverse studii în ultimii ani, inclusiv în studii ale FMI. Unul arată relația între productivitate și salarii. Ele au mers mână în mână de la al doilea război mondial până la sfârșitul anilor ‘70, ca după aceea, salariile să rămână în urma productivității. Al doilea grafic arată partea din PIB care se duce spre salarii, ponderea salariilor în PIB. Ea s-a redus dramatic în ultimii 40 de ani. Așadar, cum bine remarca miliardarul american Warren Buffett, lupta de clasă există și, până acum, capitalul a învins munca.
Aș remarca că UE a fost atât un preluator (taker) al acestei paradigme economice, care își are originea în principal în lumea anglo-saxonă, dar și un făuritor (maker) al acestei paradigme, mai ales în ultima perioadă.
Cum a afectat criza economică mondială modelul economic european contemporan?
Criza din 2007 a relevat eșecul monumental al piețelor. Spre deosebire de șocul Marii Depresiuni și șocul stagflației care au produs schimbări majore de paradigmă, acum, paradoxal, mai nimic nu s-a schimbat. Am rămas cu vechea paradigmă friedmaniană, deși ea fost complet infirmată de Marea Recesiune. Nu sunt schimbări majore nici în plan teoretic, deși toată lumea recunoaște că modele macroeconomice dinaintea crizei au fost greșite, nici în plan operațional. În macroeconomie, Marea Moderație, paradigma care spunea înainte de 2008 că crizele nu vor mai veni niciodată, a fost înlocuită cu Marea Confuzie (știm că modele actuale nu sunt bune, dar nu ne-am pus de acord asupra noilor modele, așa că mergem tot cu cele vechi).
Modelul economic actual se caracterizează prin trei lucruri majore: privatizare, dereglementare și flexibilizare, mai ales a piețelor muncii. Statul se restrânge din ce în ce mai mult, apar piețe noi, cele existente se măresc, iar flexibilizarea piețelor muncii este un eufemism care ascunde drepturi mai multe pentru angajatori și mai puține pentru angajați. Majoritatea opțiunilor de politici favorizează capitalul în dauna muncii.
Interesul public general a fost complet înlocuit cu interesul individului (care se reduce de fapt la un grup restrâns de indivizi). Nu orice individ, ci individul perfect, homo economicus, rațional, ultra-eficient, după modelul Silicon Valley și Wall Street. Succesul în viață depinde exclusiv de efortul propriu. Mediul societal nu are nicio influență. Ești bun, răzbești, nu ești bun, rămâi de căruță. Nu contează în ce familie te-ai născut. Nu aștepta să te ajute cineva. Ajută-te singur. Eventual, noi, statul, îți dăm câteva instrucțiuni cum să te descurci singur. Este triumful individului competitiv față de societate. Contează doar individul merituos, nu societatea în ansamblu, care cuprinde și mulți săraci doar pentru că sunt leneși. E un model primitiv, antisocial, care produce doar prosperitate selectivă, nu pentru toată lumea. Nu este compatibil cu pacea politică și socială. Dimpotrivă.
Toţii observăm că Uniunea Europeană se confruntă în ultimul timp cu tot mai multe probleme. Un Brexit care pare să nu se mai termine, o Italie care intră în recesiune, o criză a migranților și tot mai multe guverne populiste de tip Orban sau Duda. Toate acestea, spun unii economiști ca Joseph Stiglitz au la bază modul în care funcționează moneda euro. Ce părere aveți?
Brexit, Orban sau Duda nu au legătură directă cu moneda euro. Nici UK, nici Ungaria, nici Polonia nu sunt parte a zonei euro. Mai degrabă, Brexit, popularitatea lui Orban și Duda și funcționarea deficitară a zonei euro au toate împreună o cauză comună.
Răspunsul general la întrebarea asta se găsește în bună măsură în răspunsul pe care vi l-am dat la întrebările anterioare. Funcționarea zonei euro este afectată de modelul economic dominant. Design-ul instituțional al zonei euro și politicile atașate zonei euro sunt rezultatul paradigmei economice care preamărește piața în raport cu statul și individul în raport cu societatea. Dominația pieței și a individului s-a transferat întregii UE prin schimbarea graduală a paradigmei fondatoare care punea accentul pe solidaritatea europeană către paradigma actuală care pune accentul pe responsabilitatea statelor.
În zona euro, acest lucru se vede foarte clar. Moneda unică a fost lansată fără instrumente publice la nivel european, cum ar fi instrumente de protecție contra șocurilor asimetrice, instrumente de ajustare, instrumente de convergență. Ideea de bază a fost că, odată lansată moneda unică, procese endogene vor produce de la sine convergență. De fapt, piețele trebuiau să producă protecția împotriva șocurilor asimetrice, ajustarea și convergența. Criza a arătat că piețele nu numai că nu au prevenit sau atenuat criza, dimpotrivă au declanșat-o de fapt și au agravat-o după aceea.
Mai trist și grav este că reforma în curs a zonei euro, desfășurată discret, în lumina reflectoarelor se află alte subiecte, ignoră complet lecțiile crizei. Arhitectura instituțională a zonei euro ar trebui să prevadă posibilitatea prevenirii / reducerii riscurilor și a partajării lor în momentul când acestea se materializează. Există o dispută între cei care pun accentul pe partajarea riscurilor, tabăra sudică, și cei care pun accentul pe reducerea riscurilor, tabăra nordică.
Cine credeți că are dreptate în această dispută?
Punctul de plecare al dezbaterii este însă greșit. Când se vorbește de reducerea riscurilor se au în vedere acele riscuri care provin din indisciplina fiscală a statelor, nu din indisciplina piețelor. Mai mult, sintagma utilizată „disciplina piețelor” semnifică controlul piețelor asupra statelor. În privința partajării riscurilor, prima linie de apărare este partajarea privată a riscurilor, adică partajarea prin piețe.
Filozofia actuală a reformei pune piețele în prim plan. Piețele flexibile, liberalizate, dereglementate ar face economiile mai reziliente, adică mai rezistente la șocuri. Instrumentul public european de stabilitate, printr-un buget comun/capacitate fiscală comună, vag definit, reprezintă abia a doua linie de apărare care intervine doar în cazul unor crize majore când piețele sunt depășite. Acest buget comun, față de care există oricum o rezistență puternică, este condiționat de realizarea mai întâi a reformelor structurale care să producă economii mai reziliente prin piețe mai libere și mai flexibile. Mai mult, țările din nord, conduse de Olanda, adunate informal în „Noua Ligă Hanseatică”, cu lobby foarte puternic la Bruxelles, resping orice buget comun al zonei euro, iar ultimele documente franco-germane sau declarații ale Eurogrupului exprimă preferința mai degrabă pentru funcția de sprijin al reformelor structurale în statele membre decât pentru funcția de stabilitate a bugetului comun.
În sinteză, reforma actuală presupune că piețele, care sunt prin natura lor pro-ciclice, adică produc ciclurile economice de avânt și prăbușire (boom and bust), trebuie să facă și funcția anti-ciclică, în locul politicilor fiscale și monetare anti-ciclice ale statului, cărora li se alocă un rol secundar, mai ales politicii fiscale. Această reformă este de fapt o contra-reformă.
Cauza principală a lucrurilor rele care se petrec este însă modelul de societate impus de elitele mainstream, politice, din business și administrație care au creat o lume a marilor inegalități sociale și economice, în care mari segmente din populație și-au pierdut statutul social. Decuplarea elitelor de realitate este copleșitoare. Refugiul în populism și identitar este așadar un efect și nu cauza.
Michael Blyth este foarte cunoscut pentru ”istoria unei idei periculoase, austeritatea”. El consideră că, de fapt, austeritatea nu e o ”doctorie amară” administrată de economiștii înțelepți, ci o expresie a faptului că reprezentanții clasei dominante și-au apărat interesele. Cum comentați?
Recesiunea este cel mai prost moment pentru a apela la austeritate, spunea Keynes în 1935. Așa e.
Mersul economiei depinde de nivelul de cheltuire. Când sectorul privat reduce cheltuielile, singurul care poate opri frânarea economiei este statul, cheltuind mai mult. Dacă statul ar cheltui și el mai puțin în timpul unei încetiniri a economiei, nu ar face altceva decât să încetinească și mai tare economia.
Majoritatea economiștilor știu foarte bine treaba asta și au recomandat expansiunea fiscală și monetară, nu reducerea cheltuielilor.
Dincolo de textul economic, avem acum experimentul natural al UE în timpul ultimei crize. Politica de austeritate severă, aplicată simultan de către toate statele, a agravat situația și a condus la prelungirea recesiunii, întârzierea revenirii și suferințe mari pentru o mare parte a populației.
Opțiunea pentru austeritate a fost una politică. Ea nu a urmărit rezolvarea crizei și revenirea economiei, ci reducerea statului, a bunurilor publice. Criza a fost utilizată pentru a consolida modelul economic lansat la începutul anilor ‘80. Blyth are dreptate. Austeritatea a servit interesele clasei dominante, marelui capital îndeosebi.
Sigur, nu sunteți expert pe această zonă, dar o confuzie persistă deja de ani de zile în discursul public românesc. Se spune că Putin ar fi un comunist. Putem cataloga astfel modelul economic al Federației Ruse?
Rusia se încadrează într-un model relativ răspândit astăzi în lume care a optat pentru o combinație între conservatorism social și neoliberalism sever. În plus, este în capcana resurselor uriașe de materii prime care îi asigură suficienți bani pentru a livra o serie de bunuri publice de bază, fără a avea presiunea modernizării structurale a economiei.
O altă caracteristică a economiei ruse este aceea că principalii investitori străini sunt chiar oligarhii ruși care întorc înapoi banii albiți în diverse paradisuri fiscale sau prin bănci dispuse să închidă ochii (cazuri recente de spălare de bani prin intermediul filialei estoniene a băncii daneze Danske Bank sau prin banca letonă ABLV). În Rusia se dezvoltă un capitalism sălbatic, cu câteva oaze de prosperitate în special în marile aglomerări urbane, dat cu multă sărăcie și suferință în rest. Nu e de mirare că nostalgia după vremurile sovietice se menține la nivel ridicat, în rândul populației.
Economia Rusiei nu are nicio tangență cu economia planificată de tip comunist. Faptul că birocrația înaltă împreună cu oligarhii foarte puternici planifică împărțirea unor rente uriașe extrase din economie are puțin de a face cu economia sovietică, seamănă mai degrabă cu economia americană, unde marele capital din diverse sectoare, îndeosebi din Silicon Valley și Wall Street ține captive Congresul și Administrația pentru a reglementa eficient în favoarea sa, cum observă Stiglitz în Prețul inegalității.
E adevărat că la noi există o categorie de intelectuali publici, jurnaliști, blogeri și alți formatori de opinie radicali, nu puțini, care întrețin cu consecvență sinonimul rus = comunist / bolșevic. Este vorba fie de ignoranță, fie de disonanță cognitivă. Ambele greu tratabile.
Poate o dovadă în plus că Putin nu este un admirator al revoluției bolșevice este faptul că s-a străduit intens în mandatele sale să abată atenția de la revoluția bolșevică spre marele război de apărare a patriei, oferind rușilor opțiunea naționalistă mai degrabă decât pe cea bolșevică.
Rusia este o țară 100% capitalistă, dar periferică din punct de vedere economic, cu influență geopolitică în descreștere, dar cu încă un puternic arsenal nuclear.
Tot mai multe mișcări populiste apar în UE. Se mai poate discuta astăzi, într-o economie atât de interconectată, despre suveranitate sau e pură demagogie?
În 2007, Dani Rodrik enunța „trilema imposibilă” a economiei globale: democrația, suveranitatea națională și integrarea economică globală sunt incompatibile, poți avea două dintre ele, dar nu toate trei simultan.
Mai devreme, în 1995, Ralf Dahrendorf, unul din marii intelectuali ai secolului XX și fost membru al Comisiei Europene scria: „Pentru a fi competitiv într-o economie globală în creștere, țările (se referea în particular la țările OECD) sunt obligate să adopte măsuri care pot cauza prejudicii ireparabile coeziunii societăților civile respective. Dacă țările nu sunt pregătite să ia aceste măsuri, ele trebuie să recurgă la restricții ale libertăților civile și ale participării politice care poartă toate semnele unui nou autoritarism(…). Sarcina lumii întâi în următorul deceniu este de a reuși să împace simultan ceea ce pare imposibil: creștere, coeziune socială și libertate politică.”(Dahrendorf, R (1995), “Economic Opportunity, Civil Society and Political Liberty”, UNRISD Discussion Paper 58)
De fapt, se pune problema suportabilității acestor trileme imposibile.
Azi, în 2019, aceste trileme imposibile enunțate de Dahrendorf și Rodrik acum mulți ani s-au adeverit întru totul. Nu numai că nu au fost posibile toate cele trei componente ale trilemelor, de fapt niciuna dintre componente nu s-a rezolvat rezonabil.
Uniunea Europeană este un caz particular de integrare economică și politică. Este cel mai integrat teritoriu economic din lume care nu este stat, deși conține elemente federale, cum este votul majoritar calificat. În UE, statele membre atribuie competențe nivelului central, deci UE în ansamblul ei. Putem spune că este o exercitare în comun a suveranității în anumite domenii.
Globalizarea în general și integrarea politică și economică a UE în particular sunt, pe de o parte, determinate de cauze obiective legate în special de progresul tehnologic, iar pe de altă parte, de opțiuni subiective de politici.
Opțiunile de politici, atât la nivel global, cât și la nivelul UE, au făcut insuportabile aceste trileme imposibile. Valul în creștere de contestare a elitelor de către categorii însemnate de cetățeni este o dovadă convingătoare a faptului că primele nu au găsit cea mai bună rezolvare a trilemelor imposibile.
Iată ce spune Marco Buti, director general la Comisia Europeană: „Aranjamentele instituționale și politicile UE sunt din ce mai mult percepute ca favorizând piața, arătând puțină atenție, dacă nu cumva niciuna, la impactul lor social, subminând astfel coeziunea, solidaritatea, autonomia și guvernabilitatea la nivel național, regional și local.” (Marco Buti, Karl Pichelmann, 22 February 2017, European integration and populism: Addressing Dahrendorf’s quandary, VoxEu.org)
Din păcate, UE apare mai degrabă ca un agent al unei globalizări proaste (în sensul că circulația liberă a lucrurilor rele este mai densă decât circulația liberă a lucrurilor bune), decât ca un efort comun de răspuns și corectare a acestei globalizări.
Democrația sau libertatea alegerii politice a fost înlocuită cu pragmatismul tehnocrat chiar dacă de cele mai multe acesta din urmă este deghizat în partide și opțiuni politice. Avem de decenii bune alegeri fără opțiuni reale.
Rezultatele se văd în tensiunile sociale și apariția de partide și mișcări anti-sistem. Poate cel mai bine descrie situația avocatul și scriitorul francez François Sureau, cu referire la fenomenul vestelor galbene: „Este o revoltă a timpurilor noastre. Nu este un simplu protest împotriva sărăciei sau a durității condițiilor de existență, ci un protest împotriva imposturii unei societăți unde discursul moral este omniprezent dar care nu pare decât să venereze banul, reușita, competiția, organizate de puteri ale căror cuvinte mari nu mai reușesc să disimuleze incapacitatea lor de a acționa asupra lucrurilor” (Le Monde, 4 februarie 2019, în articolul «C’est le citoyen qu’on intimide, et pas le délinquant»).
