Partea a doua a interviului cu unul dintre liderii Blocului Naţional Sindical – despre migraţia forţei de muncă, condiția lucrătorilor detașați, revendicările vestelor galbene şi nevoie de ”globalizare sindicală”
Sindicatul și migrația – iată o temă cât se poate de provocatoare. Sigur, orice om de stânga susține dreptul persoanelor la libera circulație și la trai decent. Totuși, nu odată, patronatele și elitele financiare s-au folosit de disperarea cetățenilor țărilor afectate de conflicte armate pentru a-i aduce din țara de origine în scopul de a slăbi mișcarea sindicală și de a profita de situația lor precară pentru a-i folosi ca forță de muncă prost plătită. Am ales pentru a doua parte a interviului cu liderul de sindicat Marin Florian niște teme mai controversate: migrația, statutul muncitorilor detașați, organizații sindicale internaționale și, nu în ultimul rând, protestul ”vestelor galbene” din Franța.
Ce înseamnă migrația forței de muncă din perspectivă sindicală?
Fenomenul migrației este greu de gestionat de către organizațiile sindicale. Dacă ne referim la migrația internă, aceasta a devenit din ce în ce mai bine conturată, presiunile pe structura de cost practicată la nivelul unei afaceri fiind una care afectează inclusiv modalitatea în care se desfășoară negocierile colective. Dacă ne referim la migrația externă sau la cea ciclică, consecințele sunt bine știute de toate lumea, le trăim și simțim astăzi. Efectul imediat cu caracter sindical generat de migrație este cel legat de volatilitatea personalului la nivelul companiei, implicit la nivelul membrilor de sindicat.
Munca se reprezintă pe ea însăși, calitatea de membru de sindicat fiind una definitorie pentru apartenența la o organizație sindicală. Pe fondul unei migrații interne sau externe semnificative, implicit a unei volatilități semnificative, capacitatea organizațiilor sindicale de a reprezenta are de suferit. De exemplu, dacă un membru de sindicat pleacă dintr-o companie românească unde exista sindicat și era membru de sindicat, către o altă regiune din România sau din altă țară, acesta intră într-o altă organizație sindicală, în situația în care aceasta există. Problema majoră este dată de faptul că sinergia logistică și instituțională între organizațiile sindicale este deficitară. De asemenea, capacitatea de organizare dar și cea instituțională a organizațiilor sindicale este una redusă, în acest sens, acestea nu au avut instrumentele și resursele necesare de a adapta procesul de reprezentare la fenomenul migrației, calitatea procesului de reprezentare având astfel de suferit.
Cum priviți, ca lider de sindicat, situaţia muncitorilor detașați?
Situația muncitorilor detașați este o expresie a incapacității mișcării sindicale europene sau internaționale de a gestiona acest fenomen și a de reprezenta muncitorii aflați într-o astfel de situație. Este normal ca într-o piață comună, marcată de inegalități profunde, detașarea lucrătorilor să fie un instrument utilizat la nivelul mediului de afaceri. Cu toate acestea, capacitatea organizațiilor sindicale de a reprezenta un lucrător detașat în altă țară se poate realiza prin intermediul entităților sindicale din țara unde acesta este detașat sau prin trimiterea unui reprezentant sindical alături de lucrătorii detașați. De regulă, comunicarea cu entitățile sindicale din alte țări funcționează, mai ales în Uniunea Europeană, însă calitatea procesului de reprezentare din astfel de situații are nevoie de îmbunătățiri profunde. Trimiterea unui reprezentant sindical alături de lucrătorii detașați este un demers ușor mai izolat, acesta fiind determinat de numărul lucrătorilor detașați sau de capacitatea financiară a organizației sindicale etc.
Detașarea lucrătorilor a generat o serie de abuzuri din partea angajatorilor, uneori greu de gestionat. Au fost situații în care beneficiile salariale de care lucrătorii beneficiau în România nu erau acordate în țara de detașare, situație care contravine legislației. O situație similară este și în cazul orelor suplimentare, acestea fiind rareori plătite în cazul lucrătorilor detașați din anumite sectoare de activitate, de exemplu construcții și reparații nave. Nu în ultimul rând au fost situații în care, în urma unor așa zise cursuri de formare profesională desfășurate în alte state membre UE, lucrătorii desfășurau activități de producție în toată regula, legislația fiind astfel încălcată.
În general, mobilitatea factorilor de producție, în special a muncii, reprezintă, în opinia mea, una dintre cele mai mari provocări pentru modelul de organizare sindicală indiferent că ne referim la cel național, european sau internațional.
Ce părere aveți despre mișcarea ”Vestele Galbene” și revendicările lor?
Când salariul și munca nu îți permit o viață decentă, se ajunge într-o situație precum cea din Franța. Revendicările ”Vestelor Galbene” sunt unele care ilustrează un eșec al dreptei, al modelului de dezvoltare economică european, aș îndrăzni să spun. Creșterea salariului minim, un sistem de impozitare progresiv, locuri de muncă pentru șomeri sau un tratament etic în ceea ce privește orele suplimentare sunt revendicări considerate a fi normale, date fiind caracteristicile economice și sociale specifice Franței. Trebuie menționat că majoritatea acestor revendicări se regăsesc inclusiv pe agenda organizațiilor sindicale din România. Violența nu ar trebui să facă parte din caracteristicile unui protest, cu toate acestea, istoria ne–a învățat că aceasta s-a regăsit în protestele sindicale de referință pentru mișcarea sindicală.
Facilitarea accesului la bunăstare, la avuția națională precum și un sistem de relații industriale etic și echilibrat nu reprezintă un atentat la libertățile individuale, la proprietatea privată și nu este de natură să afecteze integrismul piețelor. Situația din Franța reprezintă o expresie a neputinței liberalismului de a livra echilibru și sustenabilitate. Preocuparea recentă pentru promovarea unei noi ordini liberale, ordine capabilă să faciliteze accesul la prosperitate și să evite războiul admite faptul că revendicările mișcării din Franța nu au un caracter izolat, dimpotrivă.
Credeți că e nevoie de o mișcare sindicală la nivel mai larg care să cuprindă organizații din mai multe state? Cum facem să globalizăm nu doar profiturile, ci și codul muncii?
Există astfel de entități, însă capacitatea de organizare a muncii este mult inferioară celei livrate de capital. Progresul tehnologic și dezvoltarea comunicațiilor a permis capitalului să se mute dintr-o regiune în alta, de pe un continent pe altul foarte ușor. Progresul tehnologic permite mutarea facilă a infrastructurii de producție într-un timp record, astfel că o fabrică în care își desfășoară activitatea peste o mie de angajații se poate muta într-un termen de o săptămână. Problema majoră este că forța de muncă nu se poate muta dintr-o regiune în alta atât de ușor precum capitalul. Globalizarea și piața comună au catalizat mobilitatea factorilor de producție. În tot acest context, nevoia de entități sindicale globale – europene sau internaționale – este astăzi semnificativă. Existența unor instituții precum ILO, ETUC, ITUC asigură respectarea unor drepturi fundamentale ale lucrătorilor la nivel internațional sau european.
Într-o piață precum Uniunea Europeană, sper sa putem discuta în viitor de un salariu minim european sau de un cod al muncii la nivel european, deși în acest moment acestea au o conotație ușor utopică. Consolidarea entităților sindicale europene sau reducerea inegalităților reprezintă premize imperativ necesare asigurării unei abordări unitare, la nivel european, a drepturilor lucrătorilor.
