Intriga este dacă Hassan Rouhani, care este președintele de astăzi, va ajunge la un nou mandat. Mahmud Ahmadinejad, cel ce creează o diviziune în țară și în lume a fost eliminat din competiția pentru conducătorul guvernului ce urma
Statul iranian va juca fără să ia riscuri la alegerile prezidențiale sale în situația internațională nouă după ce Donald Trump a devenit președintele american. Primul tur al alegerilor va fi la 19 mai 2017. Peste 1600 candidați s-au înregistrat, cel mai tânăr fiind la vârsta de 5 ani, în timp ce cel mai bătrân este la 89 de ani. Acest număr uriaș al entusiaștilor în sfârșit a fost dus la șase candidaturi, care reprezintă marile tendințe din politica iraniană și nu amenință balansele interne și externe ale statului cu schimbări drastice.
Se înțelege mult din faptul că președintele în perioada 2005-2013 Mahmud Ahmadinejad, cunoscut cu retorica combativă sa împotrivă Israelului și cu multele proiecte investiționale realizate cu bani din stat în regiunele sărace, nu a fost admis la participare în competiția. Așa lumea a pierdut un lider anticolonial potențial de tip bolivarist, care să-le moștenește pe prietenii săi Chavez și Castro. Dar Iran probabil a câștigat predictibilitate în era nepredictabilității care a venit în viața împreună cu Trump.
Candidații
Întrebarea de bază la alegerile iraniene este dacă Hassan Rouhani care este conducătorul guvernului de astăzi va reuși să primească un nou mandat cum de fapt au reușit toți președinți iranieni, după anul 1981.
Rouhani a venit în puterea ca un fel de lecuitor după epoca confruntării în plan intern și extern, care a fost personificată de Ahmadinejad. Președintele actual a promis să scape de sancțiile ONU legate cu programa nucleară, să reintegreze Iran în sistema occident-centrică a economiei mondiale, să realizeze creștere economică și scadere a șomajului, datorită capitalilor iraniene eliberate din străinatate și a investițiilor străine, să dezvolte drepturile și libertățile civile și să revoce arestul de domiciliul al liderilor protestelor din 2009, care au cutremurit țăra din cauză îndoielilor pentru fraudă electorală de către regimului.
Adevărat, cabinetul lui Rouhani, în care participă mai multe doctori cu diplome din universități americane decât au fost prezenți în guvernul lui Barack Obama în mandatul lui al doilea, a reușit să scape o parte importantă de sancțiunile împotriva Republica Islamică. Dar șomajul continuează să fie peste 12%, iar în trimestrul al treilea anului 2016 acest indicator dintre tineri – alegători importanți lui Rouhani a crescut peste nivelul de 30%. În același timp liderii opoziției Mehdi Karoubi și Mir Hossein Mousavi rămân sub arest de domiciului. Promisiunile nerealizate, în special cele legate cu economia, ar putea eroda susținerea pentru Rouhani la alegerile, în caz că candidați alternativi accumulează influența.
Șansele pentru victorie dintre altele cinci pretendenți sunt mai mari la primarul Teheranului și fost șef Gărzilor Revoluționare din Iran și al poliția națională Mohammad Baqer Ghalibaf și conducătorul unei fundații reiligioase și fost procuror general mare care dezvoltă activitate economică mare Ebrahim Raisi. Ambele sunt în lagărul așa numitor principaliști sau conservatori.
Între candidații ceilalți este interesantă candidatură vicepreșdintelui actual Eshaq Jahangiri, care s-a numit pe sine reprezentant reformatorilor. Acest lobby politic tradițional arată interesele cetățenilor orașelor și ale oamenilor tineri, dar este marginalizat de mult timp. El a dat țării președintele Mohamad Khatami (1997-2005), care a lansat ideea de ”Dialog Civilizațiilor” în opoziția ideii de ciocnirea lor, exprimată de Samuel Huntington. Totodată din cercurile reformatoare a venit ”tulburătorul al ordinei” Mir Hossein Mousavi care în 2009 a fost candidat de președinte, a contestat atunci rezultatele, iar după protestelor care au urmat, el a fost pus sub arest de domiciului din cauză incitării la revoltă. În 2013 reformatorii l-au susținut pe Rouhani.
Un alt candidat este reformatorul Mostafa Hashemitaba – fost ministru al industrei grea (1981-1982) și fost vicepreședinte țării (1994-2001). Al șaselea pretendent pentru președinte este principalistul Mostafa Mirsalim. El este fost ministru al culturii (1993-1997), un detaliu interesant fiind că el este căsătorit cu franțuzoaică și a ocupat poziții de stat încă în timpul șahului.
În timp ce ultimele trei candidați probabil ”va fura” voturi din cele primi trei la turul întâi, la turul al doilea ei îl va susține pe cineva dintre doi favoriți. Câștigul sigur va merge la cineva din grupa – Rouhani, Ghalibaf și Raisi.
După un sondaj de opinie din mai 2016 al agenției iPOS, cu sediul în SUA, cele doi politicieni iranieni cu cea mai mare susținere sunt ministerul extern Mohammad Javad Zarif (76%) și președintele Hassan Rouhani (75%). Dar un sondaj din începutul lui apriliei 2017 a arătat că Ghalibaf are mai mare susținere decât Rouhani de către popor. În timp ce încrederea și neîncrederea pentru primarul lui Tehran se raportează 67%-25%, la Rouhani datele sunt 62%-35%.
O explicație posibilă pentru schimbarea atitudinelor este economia. PIB-ul iranian a crescut cu 7,2% în perioadă marție-decembrie 2016. Rouhani a reușit să calme inflația, care a scăzut pentru primă dată de mulți ani sub 10% în 2016. Dar 72% din iranieni cred că situația economică lor ”nu s-a îmbunătățit” după acordul nuclear din 2015. 42% adăug că șomajul este cea mai gravă problemă țării, iar 13% cred că cea mai gravă problema este șomajul tinerilor.
Prima dezbatere electorală
În cursul primei dintre cele trei TV dezbateri planuite Ghalibaf l-a atacat pe Rouhani exact la teritoriul economiei. După părerea primarului lui Tehran societatea iraniană este divizată în două grupe: bogați, care sunt 4% din populație și sunt favorizate datorită legăturilor lor cu puterea, și ceilalți 96%, care au probleme economice. Ghalibaf crede că guvernul lui Rouhani a fost un cabinet al acestor 4%. Aparent, primarul lui Tehran vrea să-i atragă pe votanților lui Ahmadinejad care au capabilități economice mai mici.
”Cel mai important lucru pentru guvernul trecut (lui Ahmadinejad – notă editorului) a fost că el le-a susținut pe cei saraci. Ahmadinejad vizita satele, în timp ce Dvs. [domnule Rouhani] nu mergeți nicăieri. Voi simplu faceți un stop la vreun oraș provincial mare pentru o ora, faceți câteva întâlniri și apoi vă întoarceți la Tehran”, a afirmat Ghalibaf.
Mesajul lui Raisi, care este considerat candidatul lui liderul mare al Republicii Islamice – ayatollah Ali Khamenei, a fost similar. Raisi a promis să triplează finanțele care sunt date stratelor sarace din societatea iraniană și a subliniat nevoie pentru terminare ajutorului financiar acordat claselor bogate, scrie site-ul Iran Front Page. Exact politica privind săracii a fost un accent în timpul guvernului lui Ahmadinejad.
Raisi a fost criticat de oponenți reformatori cu argumenți care sunt în concordanța cu linia guvernului lui Rouhani: creșterea cheltuielilor sociale va duce la creșterea rolului guvernului în economia și va mari importul; dacă trebuie să crească bogația saracilor, e mai bine să se facă asta prin o creștere de PIB.
Sufletul lui Ahmadinejad plutează peste alegerile
Dezbaterile candidaților arată că sufletul lui Ahmadinejad continuează să pluteze peste politica iraniană, chiar dacă imaginea politică lui este afară jocului. În timpul administrației lui Barack Obama Occidentul (fără lobby-urile apropriate de premierul israelian Benyamin Netanyahu și de Arabia Saudită) s-a uitat destul de pozitiv spre guvernul lui Rouhani care la rândul său a fost deschis la dialog și a fost educat după standardele occidentale. Dar Donald Trump aparent sinhronizează politica externă sa în Orientul Mijlociu cu linia lui Benyamin Netanyahu, în timp ce Arabia Saudită duce înainte ideea de ”un NATO arab”, care e anti-iraniană în esența sa. Dacă aceste schimbări în situația internațională va provoca rearanjări la vârfurile iraniene?
Semne pentru acestă schimbare pare că sunt deja observate. Liderul Ali Khamenei deja a zis că vrea în viitor cursul economic al țării să fie legat cu o mai mare dependența de resursele interne ei în loc de atragerea investițiilor străine. Un moment cheie în programa lui Rouhani până la acum a fost exact obținerea ”a unei ploi” de capitale occidentale. În 2016 comerțul bilateral între UE și Iran a crescut cu 78%, dar companiile și băncile occidentale încă testează solul iranian cu atenție, pentru că î-e frică de sancțiunile care rămân în forța.
Rouhani însuși duce o campania care bombardează mediile cu date statistice în beneficiul său. El reamintește constant cum țara astăzi e mai mai înainte decât a fost în 2013, când el a fost ales președinte. El promite să lucreze pentru depăsirea disbalanțelor economice între regiunele Iranului. Chiar dacă Rouhani probabil va avea un rezultat bun la primul tur, victoria lui nu e garantată.
Cheia pentru politica iraniană
Stânga și dreapta nu sunt axe care ajută mult în înțelegerea politicii iraniene. Pentru a deveni mai clară mai multe ori se trag alte linii de divizie. De exemplu, o contradicție pare să fie între pragmatici (personificate de politicienul și businessman-ul decedat în ianuarie 2017 Ali Akbar Hashemi Rafsanjani și președintele actual Hassan Rouhani) și cei care susțin o linie ideologică mai grea (cu reprezentant arhitip Mahmud Ahmadinejad).
O altă construcție care creează ordine în peizajul duce spre faptul că fiecare dintre cei favoriți în alegerile reprezintă o uniune între doi dintre cele trei structuri de putere de bază în țara – cler, militari și tehnocrați. După această schema Rouhani personfică uniunea între cler și tehnocrați, Ghalibaf este rezultatul simbioziei între militari și tehnocrați, iar Raisi are susținerea forțelor care în cea mai mare măsură stau în spatele conducătorul actual al țării – Khamenei – clerul și militarii.
Deja se fac prognoze precaute că statul iranian ar fi interesat că Raisi sau Ghalibaf să devină câștigatori, pentru că așa se va întaresc pozițiile Gărzilor Revoluționare (armata loială ideologic la Republica Islmică) și Iranului ar fi ajutat să fie mai organizat pentru rezistența la amenințările regionale. Probabil asta explică retorica ambelor politicieni ”ca de Ahmadinejad”, cel care totodată crește în politica datorită Gărzilor Revoluționare.
Pe altă parte Rouhani cu siguranța va continua să fie considerat un susținator al cursului proccidental al țării, care este aproape de inimă cetățenilor din orașele, a celor tineri, a elitelor tehnocrate și de business. Ei toți susțin moderația în plan intern și extern. Dacă Ahmadinejad ar fi admis să se lupta pentru președinția, asta probabil le-ar fi polarizat pe alegătorii și ar fi dus la instabilitate. Excluzându-l pe Ahmadinejad din competiția, Consiliul Gardienilor (instituția cu cuvânt final privind cine poate fie candidat de președinte) a ales o abordare mai precaută, care le caracterizează pe iranieni deja ani de zile, dar se observa în special după ce Trump a intrat în Casa Albă.
Cauzele pentru mișcările politce mai atente sunt multe, dar dacă ne dezparțim de logică politică acestor alegeri, rămâne valabilă întrebarea unde în Iran sunt astăzi cei de stânga care au dat ideologia anticolonială Revoluției Islamice în 1979? Oare nu sunt duhovnici, tehnocrați și militari niște reîncarnații diferite ale unor lobby-uri care sunt ”de dreapta” după standardele occidentale? Cum s-a întâmplat așa că astăzi alegătorii reformatorilor care tradițional au fost mai de stânga se simt reprezentați de politicieni cu convingeri economice neoliberale?
”Aceste ţări care nu au istoria filozofiei proprie, ar putea împărtăşi gândirea vestică, pentru a avea locul propriu în viitor. Dar noi, iranienii, avem o istorie fiolozofiei şi am putea să ne întoarcem la ea. Trebuie să reflectăm asupră situaţia de azi, în care locuieşte lumea contemporană fără viitor. Şi să avem speranţa ca ar putea să apară lumina pâlpâitoare la orizontul viitorului”, a zis în octobrie 2016 președintele Academiei Iraniene doctor Reza Davari într-un interviu pentru revista ”A-specto”.
Rezultatul reflecțiilor iraniene va deveni clar această primavara.
