Povești din România Electorală: cum văd oamenii din urbanul mic și din comunele României alegerile și ce-i determină pe ei să voteze într-un fel sau altul?
Pentru mulți cetățeni, în special pentru cei foarte vocali în arenele online și cu angajamente mai mult sau mai puțin categorice, nu este deloc dificil să explice votul românilor și mijloacele prin care aceștia sunt convinși să voteze un partid/candidat sau altul. „Oamenii sunt mituiți” cu un kil de zahăr, o plasă de alimente, un ajutor social sau cu promisiunea unor măriri de pensii sau salarii, susține o explicație comună, cu priză puternică la cetățenii educați, dar și cu o circulație tot mai largă și în rîndul altor categorii de cetățeni, inclusiv din mediul rural sau din urbanul mic. Promisiunile electorale sau părți întregi din programele de guvernare prezentate în preajma alegerilor sunt încadrate „mitei electorale”, transferînd practica în registrul moral al corupției și anticorupției, campania electorală fiind descrisă ca o veritabilă ispitire la care sunt supuși alegătorii. Votul devine o cădere, o dovadă a caracterului coruptibil al unora dintre votanți, a faptului că se „vînd” ieftin sau, în cazul explicațiilor cu accente condescendente, că „se lasă păcăliți”, sunt „manipulabili” și „ușor de prostit”, un fel de adulți imaturi și săraci cu duhul ce trebuie reeducați și protejați de pericolul de a lua decizii. Rezultatul alegerilor ajunge să fie interpretat în astfel de cercuri ca o probă că societatea este defectă, viciată moral, coruptă pînă în măduva oaselor (nu doar politicienii și funcționarii publici sunt corupți, ci o bună parte din corpul social) și lipsită de discernămînt politic și economic.
Cine sunt cei care-și „vînd” votul atît de ieftin, sabotînd conștient sau inconștient bunul mers al societății și binele comun? Sunt mai multe categorii, însă au în comun trăsături precum sărăcia, educația precară sau/și dependența de stat (ajutoare sociale, pensii, șomaj, alocații etc.). În general, sunt plasați în rural (ruralul din Moldova și Muntenia, în special) sau în cartierele sărace ale marilor și micilor orașe, dar rareori cînd ratează ocazia de a vizita gratis capitala sau alte orașe mari, în calitate de masă de manevră pentru mitinguri electorale sau de alt tip, organizate de diferiți baroni din teritoriu sau capitală, mitinguri la care sunt aduși prin… cumpărarea la un preț derizoriu. După unele descrieri, sunt foarte mulți, sunt armate întregi de săraci needucați sau pur și simplu țărani needucați ce stau la pîndă în întunericul României din afara marilor centre economice și culturale, sau în periferia și subteranele acestora, de unde ies, din cînd în cînd, pentru a-și procura hrană, ajutoare sociale, pomeni electorale și pomeni de la alți cetățeni, sau doar pentru a-și ridica pensiile și pentru a se înghesui prin farmacii sau magazinele cu reduceri. De regulă, stîrnesc două tipuri de sentimente: dispreț și/sau milă și sunt expuși în diferite discursuri ca veritabile exemple de degradare, dezumanizare. Cu alte cuvinte, sunt cei care țin România în loc, compun electoratul captiv care ține România captivă, sunt brațul lung și invizibil al comunismului care i-a învățat „să li se dea”, „să li se facă” și să voteze partidul care, conform unor credințe populare foarte răspîndite în straturile școlite ale societății, este continuatorul (nu doar ca filiație partinică) Partidului Comunist și al ideologiei comuniste.
Dacă trecem dincolo de aceste mituri electorale și privim modul de desfășurare a alegerilor locale, parlamentare și prezidențiale din micile localități, putem găsi explicații mult mai nuanțate pentru votul oamenilor și putem observa o diversitate mult mai mare de opțiuni în rîndul diferitelor categorii de alegători. Poveștile mele se întemeiază pe o serie de cercetări de teren în cîteva localități rurale și urbane mici din Transilvania și pe cele observate și discutate în perioadele în care am avut ocazia să trăiesc în cîteva localități rurale din aceeași provincie.
În primul rînd, cum poate fi observat și din datele statistice, votul local nu se suprapune de multe ori peste votul de la alegerile parlamentare sau prezidențiale. Același alegător, din motive cît se poate de variate, de la pragmatism la simpatie/antipatie, poate vota candidatul unui partid la alegerile locale (pe principiul, foarte răspîndit, „la sat se votează omul, nu partidul”), un partid diferit la parlamentare și candidatul opoziției la prezidențiale. Cum îmi zicea recent un anti-pesedist de cursă lungă, votant de Johannis la prezidențiale și alegător de primar ALDE în localitatea sa: „Nu am votat niciodată PSD, nu i-am suportat. Am votat ba cu țărăniștii, ba cu liberalii, dar la ultimele alegeri m-am dus cu ei pentru că, oricît nu mi-ar plăcea să o spun, trebuie să recunoaștem că sunt singurii care au mai umblat și pe la salariile oamenilor de rînd și pe la pensii. Restul nici măcar nu ne-au mințit că le vor crește. (…) Primarul e om serios, a făcut multe și l-aș vota indiferent de partidul din partea căruia ar cîștiga, iar pe Johannis l-am votat și o să-l mai votez o dată, nu că-mi place, ci ca să nu acapareze ăștia tot, că prea se umflă în pene.” Astfel de diferențieri, în special cu votul diferit dat la alegerile locale în funcție de candidat, nu de partid, față de votul dat la alegerile parlamentare și prezidențiale sunt foarte răspîndite și exemplele ar putea fi multiplicate.
La nivel local, am întîlnit cîteva cazuri spectaculoase în care, deși alegerile într-un singur tur favorizează primarul în funcție, comunitatea a ales un primar nou. Un astfel de caz am găsit într-o localitate cu aproximativ 1500 de locuitori, unde primarul PNL cu 3 mandate în spate a fost debarcat cu o majoritate covîrșitoare de voturi de către alegători. „Devenise arogant, era convins că nu-l mai dă nimeni jos, că nu are contra-candidat, mai ales că în 2012 a cîștigat fără probleme din primul tur și acum îl avea contra-candidat tot pe ăla pe care-l bătuse atunci. Nici măcar nu s-a ostenit să-și facă nu știu ce campanie, nu prea s-a arătat prin sat. Mai mult au umblat oamenii lui și ăia candidați pe listele de consilieri.” îmi explică o localnică. „Nu am niciun fel de speranță de la ăsta nou, dar m-am săturat de aroganța ăluia dinainte. Nu mai puteai vorbi cu el. Ăsta, chiar dacă nu e prea școlit, e mai de omenie și a numit un vice mai tînăr, care pare mai capabil, mai serios. Nu mă interesează că e de la PSD, pe noi ne interesa să-l dăm jos pe celălalt. Și a fost singurul care a candidat.”
Cum au cîștigat alegerile? Discuțiile cu primarul și cu vicele mi-au lămurit strategia. Pe lîngă clasicele umblături din poartă în poartă și discuții despre ce o să facă, ce o să schimbe, chiar selectarea vicelui a fost o idee inspirată, vicele fiind membru al comunității neoprotestante din localitate, fiu al pastorului, dintr-o familie foarte respectată și cu ani buni de muncă în străinătate alături de cei 9 frați ai săi. Numirea acestuia ca vice a adus votul covîrșitor al alegătorilor neoprotestanți, care alcătuiesc cam 20% din comunitate. Apoi, la sugestia cuiva, au spart votul comunității rome în două, prin numirea unui rom pe loc eligibil în consiliul local. Sunt doar două mijloace prin care primarul în funcție a pierdut multe voturi. „La romi, el se baza pe cei cu ajutor social, că a știut cum să-i prelucreze înainte de alegeri. Le-a reamintit că el le-a dat ajutor, a trecut cu vederea cînd se mai angaja cîte unul și nu le-a tăiat ajutorul și le-a tot zis că ăsta nou o să le taie ajutoarele sociale.” îmi explică cineva din sat. La întrebarea cum poate fi folosit ajutorul social în schema asta, mi s-a răspuns de către cineva din comună, cu experiență consistentă în administrație: „Legea e prost croită și poate fi folosită de unii primari. De exemplu, dacă într-o familie cu, să zicem, 8 membri, unul se angajează, chiar pe salariul minim, familia nu mai primește ajutor, chiar dacă venitul nu e îndestulător. Pe lîngă bani, pot pierde și asigurarea medicală și asta-i interesează pe cei mai mulți. Mă refer aici la familiile în care locuiesc mai multe generații în casă. Și atunci, dacă primarul e înțelegător, li se poate deschide poziție nouă la casă, mai ales că ei, de multe ori, au construite casă lîngă casă pe aceeași poziție. Și dacă ăluia angajat i se deschide poziție nouă, figurează ca familie nouă și ceilalți pot lua ajutor în continuare. Și ei cred că primarul a făcut asta de la el, pentru a-i ajuta. Și țin minte, sunt recunoscători pentru asta, că altceva și așa nu face pentru ei. Și nici alții nu prea fac. Plus că le reamintește în preajma alegerilor că el i-a ajutat cînd au avut nevoie, că acum e momentul să-l ajute și ei. Așa e peste tot, vă zic eu. Dacă-i mai ia și la lucru cu ziua pe la el sau pe la diferite lucrări, îi sunt și mai recunoscători.” Economia darului, cum s-ar spune, se intersectează cu clientelismul electoral și contribuie la articularea de rețele. „Dar cîți asistați sunt aici?” întreb. „Puțini, acum.” mi se răspunde. „Au fost vreo 40-50 maxim, acum au rămas vreo 15-20. Le-a tăiat noul primar ajutoarele. Pe unul l-a prins făcînd sobe undeva, adică lucra la cineva și i-a zis că dacă lucrează nu se mai încadrează la ajutor. Știa că a votat cu fostul primar și că a făcut campanie acolo la ei pe uliță, pentru fostul primar.”
Într-o altă localitate rurală, devenită de cîteva decenii cartier al unui mic orășel, primarul ales din 2012 a adunat cam 90% din voturi la ultimele alegeri, satul-cartier devenind fieful său principal. Cum? „Păi dacă vedeai cum arăta la noi înainte, că orice primar am avut, numa o venit și ne-o promis, ne-o dat pixuri și brichete, dar n-o făcut nimic. Uită-te cum arată acum, avem toate ulițele asfaltate, avem apă, canalizare, am scăpat de colb, putem trăi și noi omenește. Desigur, mai are treabă de făcut, dar noi suntem mulțumiți. Ce ne-o promis, o făcut. Păi eu îl votez orice ar fi și nu mă interesează că e de la PSD. Eu nu-i suport, pe Dragnea l-aș strînge de grumaz. Dar ăsta-i gospodar și s-o ținut de cuvînt. E drept că în oraș sunt oameni nemulțumiți, că sunt străzi neasfaltate, că nu știu ce, acolo e și opoziția mai puternică, dar noi nu avem ce să-i reproșăm.” În oraș lipsesc pistele de biciclete cerute de o bună parte din electoratul tînăr, nu numai asfaltul pe cîteva străzi lăturalnice. Lipsește un parc mai acătării și primăria stă foarte prost cu terenurile și imobilele, adică nu are mai deloc. ”Eu nu l-am votat și nu cred că o să-l votez. N-am nicio problemă cu el, pare om serios, bine intenționat, dar nu suport partidul ăsta,” îmi zice un alegător tînăr, după ce înșiră plusul și minusurile administrației locale și concluzionează că „oricum am lua-o, față de ăla dinainte, care o stat o grămadă de ani și n-o făcut nimic, e un progres.”
Într-un alt sat, dau peste un primar liberal, de vreo 16 ani în funcție și foarte popular în localitate. Omul, jovial și plin de umor, îmi povestește toată istoria economică a localității, începînd cu interbelicul, trecînd prin comunism, prin privatizările din anii terapiei de șoc, prin investitorii aducător de lohn și salarii mici, pînă în prezent: „Lumea știe cît m-am zbătut să fac cîteva lucruri necesare aici în sat. Știu mai ales cît m-am chinuit să fac centru medical aici, că a fost nevoie de drumuri, a fost nevoie să-i conving pe la minister, pe la județ, că oamenii au nevoie și aici de îngrijire medicală, că nu pot să meargă pentru orice la spitalul de la oraș, că uneori sunt urgențe și că înseamnă mult o oră în plus. Oamenii mă știu, m-au văzut cînd m-am certat cu constructorii care au făcut lucrare de mîntuială la noi, că doar au dat cu glet și lavabilă peste pereții vechiului dispensar și-mi băgau asta pe gît ca igienizare și renovare, în frunte cu dirigintele de șantier, ce părea că e plătit de ei, nu de noi. I-am pus să dea jos toată tencuiala, să facă lucrarea cum trebuie și am pus un om din primărie să supravegheze dirigintele de șantier și pe cei de la firmă. La țară oamenii văd și află, știu ce faci și ce nu, faci, așa că, dacă mă votează în continuare, înseamnă că-s mulțumiți de mine.(…) Eu nu mă bag la alegeri cînd sunt cele parlamentare, nu fac campanie, nu m-apuc să-i împroșc pe ăia dintr-un partid sau altul, deși ai mei de la partid, de sus, asta ar vrea să fac, să atac. Dar nu pot face asta. Eu îi știu și pe ăia din partidele celelalte, la județ ei sunt, mai sus ei sunt și dacă m-am dus la ei și am cerut ajutor pentru un proiect, să facem un drum, să renovăm școala, să băgăm apa, m-au ajutat. Păi cum să-i porcăiesc în campanie? Și oamenii știu asta și mă votează de la toate partidele.”
În altă localitate, cu populație majoritar maghiară, completată cu cîteva procente de români și romi, întîlnesc primar în funcție de 5 mandate: „A candidat de două ori singur, că nu a avut niciun contracandidat. Și faptul că e de la UDMR nu-i dă o garanție că o să tot fie primar, dacă nu face treabă, că la noi, înainte de alegerile locale, facem alegeri în partid și oamenii nominalizează posibili candidați, pe lîngă primar. Dar, la cîte face și la cît e de omenie, nu-i de mirare că tot el iese” Asfaltări, rețea de apă, canalizare, renovarea școlii etc., dar mai ales drumuri.
„Noi aici eram izolați. Era drumul ăsta județean ce venea aici la noi și se termina la vreo 4 km de sat, că dădea în dealul ăsta. Am făcut drum peste deal de cîțiva ani și nu numai că am ușurat drumul către localitatea vecină, unde mulți avem neamuri și unde, dacă nu treceai dealul pe jos, trebuia să înconjuri vreo 30 de km, dar a contat enorm din punct de vedere economic. Avem tranzit acum, am creat o rută nouă către X (orașul mai mare din apropiere). Înainte nu intrau tirurile pe la noi, ne ocoleau multe firme și investiții. Acum avem cîteva firme importante aici. Cu capital local. Eu ca primar am făcut tot ce-am putut în materie de investiții și infrastructură ca să-i ajut, ei trebuie doar să plătească omenește oamenii și să le ofere condiții bune de muncă. Nu mai avem șomaj în sat. Ba chiar aducem forță de muncă din localitățile vecine, pe cînd în trecut, cine nu se ocupa cu animalele sau agricultura, făcea naveta înspre localitățile mai mari” îmi explică primarul în funcție.
„Eu am lucrat mulți ani în Vest, am tot strîns bani și voiam să fac ceva în România. Revenisem în țară și am stat cîțiva ani la Oradea, unde voiam să deschid ceva. Apoi m-a convins el, fiind și foști colegi de liceu, să fac ceva la noi acasă. Și am făcut firma asta de reciclare, am vreo 30 de angajați în 3 schimburi și nu duc lipsă de contracte și colaborări. Aici, spre deosebire de Oradea sau orașele mai mari, te întîlnești cu primarul pe stradă, povestești, îi poți spune mai ușor ce probleme ai, ce nu merge și cum te-ar putea ajuta. Aici și oamenii i se plîng dacă ceva nu e în regulă, inclusiv dacă ceva nu le convine la mine la firmă. Oamenii știu cît de greu s-au făcut la noi cîteva firme și știu cum e să lucrezi la alții, în alte localități, așa că pot compara. Știu și cum e să lucrezi la firme străine, că am avut un investitor străin aici cîțiva ani. Și azi îl înjură pentru salariile mici și că-i ținea mult peste program, în condiții de batjocură. Și văd diferența. Îs la ei acasă, cîștigă binișor pentru salariile de la noi, satul are de toate și ce nu are încă se mai face, așa că și la alegeri, nu-și bat capul să aleagă pe altcineva. (…) Ne știm cu toții, cînd se fac sărbătorile sătești fiecare firmă își aduce angajații, facem competiții sportive, jocuri, muzică populară, dansuri populare și normal că vin și politicienii mai de sus, că profită de ocazie, dar așa le mai amintim și noi că mai avem nevoie de una alta, că mai trebuie sprijinite proiecte mari de infrastructură pe care singuri nu le putem susține.” îmi zice unul dintre angajatorii locali, printre alte povești despre economia și viața politică locală.
„Din localitatea vecină, pînă recent, ca și la noi, era o singură ieșire. Acum s-au făcut drumuri asfaltate. Sunt 4 ieșiri, în 4 direcții. Vedeți acolo ce a însemnat asta, c-au apărut și pensiuni, că se dezvoltă mult localitatea, ca și la noi, se face vin și acolo. Se comercializează în magazinele din tot județul, că avem și un lanț de supermarketuri a cuiva de la noi din sat. Intrați numai și vedeți cîte produse din zonă sunt, nu numai la vinuri. Și vedeți dacă se deschide vreun Profi în localitățile unde e supermarket din ăsta. Nu în orașele mari, măr refer. (…) Păi normal că e bine, că se vinde întîi ce se face pe la noi și numai dacă nu avem la noi ceva, se aduce din altă parte. Și dă de lucru la oamenii de aici, le dă o sursă de venit, susține alți oameni de afaceri sau antreprenori, cum le ziceți dumenavoastră. (…) La ultimele alegeri a mai candidat cineva, de la PNL parcă, dar numai ca să prindă și ei ceva locuri de consilieri, că știu că nu au nicio șansă. (…) La parlamentare mergem tot cu ăștia, normal, că ne ajută, se bat pentru proiecte la noi în zonă și dacă ai noștri de aici nu au susținere la județ sau mai sus, e foarte greu să miște ceva, oricît de bine intenționați ar fi.” îmi explică un alt antreprenor local.
Desigur, am găsit și povești mai întunecate, nu neapărat cu primari samsari, care controlează totul, ci cu funcționari sau afaceriști foarte influenți în localitate și/sau în zonă, care pot propulsa sau debarca un primar, în special prin intervenții pe filieră politică sau prin susținerea/blocarea unor investiții. Am întîlnit primar bucuros că după ani de zile în care au tot depus proiecte pentru asfaltarea drumului județean ce trece prin localitatea sa, au intrat în raza de interes a unei „firme foarte mari” care avea lucrări ample în zonă. „La sugestia lor am mai depus un proiect și ni s-a aprobat. De vreo doi ani ni s-a reparat drumul, s-au construit niște poduri mai bune de care avem mare nevoie și se asfaltează și niște drumuri comunale.” Am întîlnit votanți mulțumiți și votanți foarte critici, nemulțumiți față de administrația locală, dar cel mai adesea, cei cu are am avut ocazia să stau de vorbă, făceau o diferență clară între nivelul local, cel județean și cel național. Unii, în special cei care s-au aventurat în povești antreprenoriale sau se învîrt în zona agriculturii subvenționate, aduc în discuție și nivelul european, cu prevederile stricte sau absurde de care se lovesc și care-i determină foarte mulți să nu acceseze astfel de finanțări. „Îs făcute programele astea, de zici că la fiecare casă ar trebui un director economic. Îi poartă pe oameni pe drumuri, le cer tot felul de hîrtii, în loc să fie totul mult mai simplu, omul să se ocupe de ce știe el să facă, brînză, lapte, sau orice altceva. Și să vină ăștia să-l verifice dacă e conform, să-i spună ce modificări și investiții trebuie să facă și apoi să verifice dacă a cheltuit banii primiți pe ce i s-a cerut sau dacă i-a stricat pe altceva. Dar la noi zici că-s făcute să le mai dea un ban sau salarii la cîțiva funcționari, nu să ajute țăranii care vor să facă ceva.” mă lămurește un secretar de primărie.
Unde resursele sunt diversificate, unde există mai multe posibilități de angajare în localitate sau în zonă sau unde oamenii au suficient pămînt cît să crească animale sau să cultive ceva subvenționat, spațiul de presiune lăsat primarului în funcție sau altor candidați e tot mai mic. „Ce poate să-mi promită mie? Ce să-mi facă? Păi să vină la mine și să mă ia cu din astea sau să mă amenințe cu ceva, că-i dau un miel de cap și pun cîinii pe el” îmi zice un fermier ce are în grijă animalele lui și animalele unei alte familii. „Dacă vreau să tai un miel pentru un candidat, dacă vreau să-l ajut, o fac pentru că-mi place de el, pentru că-s mulțumit de ce o făcut, nu pentru că mă pune el sau pentru că nu știu ce mi-ar putea da?” El să facă drumuri, să rezolve cu apa peste tot și să facă ce trebuie pentru sat. Iar pe noi să ne anunțe la timp cum e cu subvențiile și cu banii care se mai pot da fermierilor. Să facă cum fac în X (localitate vecină) unde primarul tot aduce specialiști din ăștia de pe la APIA și AFIR, la căminul cultural, ca să le explice oamenilor cum e cu diferitele măsuri și ce trebuie făcut.” „Păi nu vă poate încurca cu contractul pe pășunile comunale? Vi-l poate prelungi sau nu, că am auzit de cazuri din astea prin alte locuri?” întreb eu. „La noi pășunile comunale sunt ale asociației, iar eu sunt în asociație. Asociația are prioritate la pășuni,” mă lămurește el.
Spre deosebire de anii precedenți, alegerile din 2016 au scos din circuit plasele cu alimente, pixurile, chibritele, brichetele, gălețile și alte materiale electorale care împânzeau satele și orașele țării în fiecare campanie. Nu am găsit măcar un singur alegător care să-mi fi povestit despre așa ceva. Nici măcar candidați care să vorbească despre alți candidați care ar fi folosit așa ceva. În unele localități, unde viața politică este mai fragmentată, unde partidele sunt bine reprezentate și unde beneficiază și de susținerea unor afaceriști locali, nu doar de votul/simpatia localnicilor, s-au elaborat forme mai rafinate de cadorisire a alegătorilor, după cum am aflat dintr-un caz din sud-estul Transilvaniei: „Nu s-au mai dat pachete, bani, nimic. Că le era frică. Nici tricouri, nimic. Nu s-au jucat. La noi s-a făcut altfel. Cutare are magazin și-l susține pe primarul în funcție, că-i e rudă, prieten, că are vreun interes sau că nu-l suportă pe celălalt candidat. La ăia care au datorii pe caiet le zice că le șterge, dacă votează cum trebuie. Sau la alții le zice că le dă marfă de o anumită sumă. Acuma eu nu știu cine-i dă lui banii, dacă el sprijină că vrea sau cum funcționează. Dar știu că s-au făcut din astea. Și nu numai la noi.”
Revenind la perioada de aur a „mitei electorale”, oamenii glumesc pe seama asta. „Cînd a venit doamna Udrea la noi, am luat-o pe o vecină și ne-am dus să o vedem, că am auzit că se dau chibrite din alea mari. Îs bune la aprins focul, mai ales cînd fierbem harbuz pentru porci la cazanul din curte. D-apoi dacă ea crede că eu o votez pentru niște chibrite și o plasă, e proastă rău de tot.” zice rîzînd o pensionară, după care soțul ei adaugă, printre rîsetele întregii case: „Eu m-am dus atunci ca s-o pup. Și i-am zis că-i faină tare. Ne-o zis de drumuri și nu mai știu ce, dar știam eu că-s numa’ vorbe. Dar măcar am pupat-o!” În aceeași familie, după cîteva pahare de vin de casă, s-au încins poveștile despre opțiunile politice și despre simpatiile fiecăruia. Copilul cel mare, rămas în sat, e cu PNL, „că e prieten cu ăștia de aici, din localitate.” Soțul nu-l suportă pe Johannis, „că are moacă din aia de SS-ist, de zici că acuma te-ar executa. Nu-mi place deloc!”, în timp ce soția îl votase și-l susținea în continuare pe Johannis, că „e civilizat” și „arată a om serios, nu ca Băsescu sau alții”, dar la parlamentare a votat cu PSD-ul, „că ăștia, oricum ar fi, ne-au mai dat și nouă ceva. Eu am prins și anii 90, în 96, după ce am votat Convenția, ne-am trezit amîndoi șomeri, că s-o închis fabrica de la noi, lăsîndu-ne pe drumuri pe cîțiva sute de angajați. Aveam peste 40 de ani, doi copii, din care unul la facultate? Cine să mă mai angajeze pe mine atunci? Noroc că am avut pămînt, vite, am cultivat și vîndut la piață ce puteam. Dar toată lumea era săracă atunci, abia puteai trăi din asta. M-am îmbolnăvit de supărare. Zău. Voi poate nu știți cum e să rămîi șomer după ce ai lucrat douăzeci și ceva de ani la o fabrică unde, de bine, de rău, primeai un salariu, cît de cît, aveai o siguranță. Apoi soțul s-a dus în Spania. Fără acte. Numai el știe cum s-o descurcat, cum o trăit acolo și cîte o muncit, ca să purtăm copiii în școală, ca să ținem casa. Și el tot atunci și-o stricat sănătatea. Acuma suntem pensionari amîndoi, avem animale și gospodăria asta. Dar pensiile sunt mici de tot, că nu am apucat să ne facem vechime. Măcar ne cumpărăm medicamentele și mai plătim o factură, că restul ne descurcăm cu animalele. Și cu noi, singurii care o mai ținut, care ne-o mai dat ceva, o fost ăștia. Și unde-i puțin, se cunoaște orice creștere. Așa că-i votez.” „Păi și USR-ul? ăștia tineri, de au candidat ultima oară, nu v-au convins?” o întreb, curios fiind și observînd cît de nuanțată și în temă cu cele discutate la Digi 24 (rula pe fundal, cu sonorul încetinit, pe parcursul întregii discuții) este judecata doamnei. „Ăștia-s pentru voi, ăștia tineri. Pe voi poate vă ajută, dar pe noi nu are cum să ne ajute, că vorbesc numai despre cît de bine o să fie nu știu cînd, dacă strîngem cureaua, dacă-i ajutăm pe ăștia cu afacerile, dacă răbdăm. Și povestea asta am tot auzit-o. Eu mai am cîțiva ani și cred că merit să am o pensie mai mare, nu să mi se tot zică că din cauza mea și a ăstora ca mine se duce țara de rîpă, că dacă ni se dă nouă e pomană, e mită? Cum adică pomană? Cum adică mită? Dar noi unde am lucrat? Nu în țara asta? Noi nu am crescut copii?”
