Locul de unde s-a ghidat prima misiune umană pe Lună e dominat de segregare și disperare
Am ajuns în Houston într-o miercuri la prânz. Încă de la primii pași în afara aeroportului ne-a lovit o nemiloasă arșiță dublată de căldura motoarelor mașinilor. Mai chinuitor nu era decât frigul din mașini și clădiri. Cam 15 grade care îți îngheață sângele în vine după câteva minute. Pe localnici nu pare să-i supere că trec de la peste 40 de grade la doar 15, așa că nu avem decât să ne adaptăm.
Prima impresie: peisaj de film SF, un oraș părăsit. E incredibil de curat pe stradă, dar e pustiu! Miercuri după-masa nu sunt oameni pe stradă. Nimeni! În zona centrală a unui oras de peste două milioane de locuitori unde zgârie norii își dispută statutul de cea mai înaltă clădire domnește o liniște înfricoșătoare. Te aștepți să afli din moment în moment că o molimă teribilă a gonit pe toată lumea din acel loc și că ești damnat! Intrăm în hotelul nostru de privilegiați care costă o avere unde ne lovește mai sus-pomenitul ger aseptic al clădirilor de oțel, beton și sticlă, acolo unde mărimea și densitatea ferestrelor e acompaniată de ineditul fapt că, firește, mi se spune, nu se pot deschide!
Pe stradă, înconjurată de înfricoșătorii zgârie-nori, o pată de căldură. O clădire istorică ce adăpostește biblioteca publică Julia Iedeson. Un remarcabil edificiu transformat în bibliotecă publică la inițiativa primei sale directoare în anii 30 și condusă până în zilele noastre de femei. Un lucru impresionant este faptul că dacă în US se spune că ceva e public, atunci chiar e public! Adică intri pur și simplu și te plimbi gratis și în voie. Obișnuită cu birocrația de la noi unde ca să intri, de pildă la Biblioteca Central Universitară, de pildă, îți trebuie: adeverință de student sau salariat de la universitate, taxă de 10 lei plus poză tip buletin, mă simt aproape trădată! Parcă e prea simplu!
A doua zi călătoresc cu autobuzul destinat turiștilor. O cunosc pe Joyce. Joyce e o foarte simpatică doamnă de culoare în vârstă care nu se plimbă cu autobuzul pentru turiști de plăcere. Are 70 de ani și a condus toată viața ei autobuzele municipalității din Houston. Ce face acum? Păi ce face orice om care a muncit din greu toată viața și s-a trezit cu o pensie care ar rivaliza cu cele din România cu succes. Cu cele obișnuite, firește, nu cu cele ”nesimțite”. Ei bine, ce face? Păi își caută de lucru, cum altfel!? Joyce dorea să se angajeze șoferiță pe autobuzul care ne plimba pe noi prin frumoasele locuri ale Houston-ului pentru că pensia nu-i ajungea să-și plătească facturile. M-a înduioșat. O bătrânică foarte calmă și înțelegătoare care mi-a vorbit despre nepoțica ei și mi-a arătat poze cu ea. I-am arătat și eu poze cu fetița mea. Nepoțica ei merge la o grădiniță deținută de biserică, dar totuși plătește ca să fie primită acolo. Îmi spune că deși Trump e foarte popular în Texas ea nu face parte dintre admiratori. În general, îmi explică, bogații au votat cu Trump. E foarte vexată că președintele lor vorbește atât de urât despre atâția oameni. N-ar trebui să fie așa! Îmi spune.
După turul printre zgârie-nori și piscine suspendate la sute de metri deasupra pământului, aflăm și care e secretul orașului bântuit: tuneluri subterane. Toate clădirile impozante din centrul de afaceri sunt legate între ele printr-un set de tuneluri subterane unde totul e aseptic, curat deși e plin de frizerii, magazine, restaurante și cafenele. Toate pentru cei din clădirile cu pricina care, iată, sunt scutiți de arșița de afară și pot sta într-un mediu controlat 100% sub pământ în ger și curățenie. Ca într-un acvariu. Canadienii și-au construit tunele din pricina zăpezii. Ceea ce i-a împins aici pe texani a fost, firește, căldura. Alături de zgârie-nori, Tribunalul. Și, ceva foarte interesant: niște clădiri cu geamuri vopsite ca să pară mai prietenoase. Chiar în centru, lângă tribunal? Ce să fie? Pușcăriile, firește! Mari și multe ca să fie aproape de tribunal să nu se întâmple ceva cu inculpații pe drum. O idee ar fi să le unească, sau, cine știe, să facă un tunel subteran. În centru e și un copac foarte vechi cu reputație sinistră. Cel puțin nouă persoane au fost spânzurate de crengile sale ca pedeapsă capitală. N-am îndrăznit să întreb câți dintre ei erau afro-americani.
A doua zi mă duc pe Main Street să iau tramvaiul până la Muzeul de Artă. Aici încep să realizez că nu doar de căldură au fugit locuitorii centrului de afaceri. În stația de tramvai și înăuntrul tramvaiului peisajul uman se schimbă decisiv. Nu poți vedea atâta mizerie, atâta suferință și degradare umană la un loc decât în mijloacele de transport în comun din acest oraș. Mijloace de transport care arată surprinzător de bine, dar care te doboară prin spectacolul uman oferit involuntar. Pentru că nu e doar sărăcia. Ceea ce te pune jos e abandonul, distrugerea dorinței și speranței de a trăi a acestor oameni. La început m-am suspectat de rasism. Credeam că am o problemă cu persoanele de culoare. Nu, am o problemă cu sărăcia și disperarea care îi afectează din nefericire mai puternic pe membri comunităților afro-americane, victime ale unei teribile forme de violență structurală care îi aduce aproape de statutul de zombie. Morți vii. Asta vezi în mijloacele de transport în comun. Iar ce e șocant e terifianta proporție a acestor oameni. Într-un vagon te uiți, de regulă, după oamenii neafectați de sărăcie și flagelul dependențelor de tot felul. Abandon, lipsă de speranță, deplăsare.
Sâmbăta e ceva mai populat pe străzi. Tunelurile sunt în continuare curate și sigure. Persoanele sărace, cum bănuiți, nu sunt lăsate să intre să tulbure liniștea locuitorilor acestei Castalii afaceristice. Însă pe străzi, cam la fiecare zece metri vezi o persoană fie cerșind, fie în sevraj, fie cu ochii pierduți în extazul opioidelor. Și odată cu asta vine și mirosul pestilențial care însoțește acest spectacol al degradării și deznădejdii. Cicatrici, urme de răni, mizerie și deznădejde. Soarele te strivește nemilos și asfaltul pare să te înghită în acest malaxor de destine umane.
Cu o altă ocazie în Statele Unite, acum câțiva ani, un băiat afro-american a venit să-mi cerșească niște monede. Am reacționat ca locuitorii unui sat rusesc dintr-o nuvelă de Ilf și Petrov: i-am spus că îmi pare rău, dar noi suntem români și suntem foarte săraci. Deși se vedea clar tremurul sevrajului, cu o ultimă fărâmă de demnitate s-a uitat jignit la mine și mi-a zis: doamnă, dumneata ești săracă? Cred că glumești! În mintea mea bine spălată cu detergenții propagandei, noi românii eram prin definiție mai săraci decât orice american. Ce naivitate! Nivelurile sărăciei și degradării din această țară a viselor (americane) sunt aproape inimaginabile. Și ce e și mai șocant este proporția sărăciei, densitatea persoanelor fără adăpost pe kilometrul pătrat. Lipsa ajutorului pentru persoanele cu probleme mentale, care se traduce prin faptul că spitalul de psihiatrie e cumva pe stradă. Lipsa oricărei plase de siguranță sociale aduce mulți oameni în pragul disperării. Pentru că alături de sărăcie vin la pachet dependențele de tot felul care distrug aproape orice cale de revenire.
Noroc cu vizita la NASA și încântătoarele fețe ale astronauților – toți bărbați albi care surâd din fotografii. Mai ciudat mi se pare că fiecare colțișor din acest proiect măreț e rodul bunăvoinței unei persoane. Pâmântul a fost donat de un bogat fermier, de asta mai vedem niște vaci ținute ca amintire, racheta cu care s-a zburat într-o misiune spațială a fost renovată cu ajutorul unei fundații și se pare că următoarea misiune va fi una sponsorizată de o companie privată. Pentru că, așa cum spuneam cu o altă ocazie, e incredibil să vezi că oamenii care au fost capabili să ajungă pe lună cu o tehnologie de acum cinzeci de ani, nu sunt capabili să taxeze cum trebuie companiile ca să finanțeze din bani publici acest incredibil proiect uman. Nu putem decât să sperăm, oricât de naiv ar părea, că misiunea internațională va reprezenta un început de final frumos de tip Star Trek în care pacea și cooperarea vor învinge lăcomia și competiția prostească.
