Ideologia clasei de mijloc duce la pierderea sensului alegerilor și afirmă că statul n-are obligații sociale și trebuie doar să asigure păzirea legilor
Sunt peste 10 ani de când anticorupţia influenţează decisiv rezultatul alegerilor politice din România. Alegerile care urmează în decembrie se joacă şi ele în termeni de luptă anticorupţie, clasă politică roasă de corupţie, politicieni noi şi necorupţi etc. Se joacă astfel şi la nivelul mesajelor de campanie şi mişcărilor politice, şi la nivelul realităţii pe care anticorupţia furibundă din acest deceniu şi ceva a produs-o deja, adică erodarea gravă a sistemului politic tradiţional şi a partidelor, rămase cu deficite grave de lideri, legitimitate, chiar voinţă de a-şi asuma guvernarea. DNA este în acest moment nu doar o nouă putere în stat, ci cea mai mare putere politică în stat şi, cu toate calculele complicate ale scorurilor electorale, e aproape imposibil de imaginat acum un nou guvern 2017 care să nu fie, într-o formulă sau alta, creaţia DNA şi purtătorul de mesaj al DNA.
Anticorupţia a devenit în mod evident un actor politic care substituie într-o anumită măsură sistemul politic tradiţional. Nu doar vectorii ei politici mobilizează electoratul cu acest mesaj, dar DNA-ul însuşi reacţionează prompt, ca un politician, la presiunea publică şi ştirile de presă virale (cel mai bun exemplu, cazul Colectiv). Din diverse motive, atracţia mesajului este atât de mare pentru segmente enorme ale publicului de diverse orientări, încât nici în franjele mai mici rămase nu se cristalizează sau nu circulă suficient un discurs articulat anti-anticorupţie (chiar dacă el există în unele sfere intelectuale minuscule). Să încercăm atunci să mai trecem o dată în revistă care sunt problemele cu democraţia nu ale discursului anticorupţie, am depăşit nivelul ăsta, ci ale mişcării politice anticorupţie:
- Anticorupţia a fost lansată şi gândită, şi este în continuare promovată astăzi, ca instrument fundamental de reformare a clasei politice, ceea ce este o aberaţie. Modalitatea logică şi firească de a reforma clasa politică, de a obţine una care să nu fure, ci să reprezinte interesele cetăţenilor (ce pretindeau susţinătorii mişcării că vor să realizeze) e ameliorarea mecanismului democratic. Asta presupune, în mare, un set de legi referitoare la procesul electoral (partipare la alegeri, corectitudine a alegerilor, finanţare etc.), dar şi partea mai grea de a constitui un electorat suficient de informat, emancipat şi integrat social încât să vrea să participe în mod real la alegeri – ceea ce se face simplu, prin a da, treptat, sens şi valoare acestor alegeri. Oamenii nu-şi vând votul pe un kil de orez pentru că sunt proşti, cum cred tot felul de deştepţi, ci pentru că asta e estimarea lor raţională pentru valoarea votului.
Dar ce observăm? Că au trecut 10 ani de la lansarea anticorupţiei până când actorii politici care au adus-o la putere să permită măcar înfiinţarea de noi partide. Nu vorbim de celelalte reforme electorale sau sociale mai grele, dar simpla relaxare a condiţiilor complet absurde de înfiinţare a unui partid şi de candidatură, relaxare care nu costa nimic şi se putea face instantaneu, a trebuit să aştepte peste 10 ani pentru a fi adoptată (parţial). Ceea ce ne duce la concluzia simplă că reformarea clasei politice şi sistemului politic în sens democratic nici nu i-a interesat vreodată pe maeştrii anticorupţiei, ci doar instrumentarea unui sistem de control politic şi de adminstraţie mai eficient decât vechiul sistem politic, într-adevăr cam ticăit şi fastidios, bazat pe alternanţa partidelor mari.
E o glumă destul de cinică să faci vreo legătură între anticorupţie şi democraţie, să o vezi ca pe un instrument de consolidare a unei democraţii fragile. În realitate, anticorupţia din România a pus între paranteze un sistem democratic într-adevăr foarte puţin funcţional, dar care prezenta măcar premisele, măcar posibilitatea unei evoluţii democratice, şi l-a înlocuit cu un sistem de putere dur şi discreţionar. De ce s-a întâmplat asta? Ca simplă ipoteză, schiţată foarte sumar (şi ipoteză) s-ar putea ca asta să aibă legătură cu un sfârşit al tranziţiei care coincide aproximativ cu integrarea europeană (şi momentul lansării anticorupţiei) şi care marchează marginalizarea definitivă a perdanţilor acestui proces de destructurare socială şi economică agresivă, ai acestei competiţii fără prizonieri (desigur, coincide şi cu criza economică, şi cu tendinţele autoritariste şi anti-parlamentare ale unui preşedinte etc., probabil e un cumul de circumstanţe, ca de obicei).
În acea perioadă, clasele aşa-zis paseiste şi reacţionare reprezentate politic de PSD au început să-şi piardă relevanţa politică, iar acum au dispărut complet din peisaj: aşa cum se vede din programele politice şi din analizele electorale ale sociologilor, acum există un singur electorat care contează, cel al clasei de mijloc, nimeni, inclusiv PSD, nu mai vrea să reprezinte altceva decât clasa de mijloc. Ori pentru acest unic electorat, relativ compact, care contează în mod real, sistemul politic vechi pare într-adevăr nepotrivit şi costisitor, alegerile reale par inutile, e mai simplu ca decizia să se joace altundeva şi transmiterea intereselor economice mari şi ale clasei de mijloc către decizia politică să se facă mai direct, de exemplu printr-un sistem tehnocratic cu un oarecare alibi partinic, în oarecare combinaţii politice în funcţie de puterea pe care vechile partide o mai au. Anticorupţia a contribuit fundamental la crearea acestui nou sistem.
- În mod normal, anticorupţia nu ar trebui să depăşească statutul de set de măsuri vizând buna funcţionare a instituţiilor din domeniul justiţiei: un set de măsuri pur tehnic, neideologic, fără nicio ambiţie de a intra în domeniul politicului. Orice om care îşi doreşte un stat funcţional, corect şi democratic ar fi de acord cu un astfel de set de măsuri sectoriale, politica rămânând să fie decisă prin vot, cum e normal.
Însă anticorupţia, cel puţin aşa cum se prezintă ea acum în România, e în mod fundamental o ideologie politică – întâmplător, o ideologie neoliberală, împotriva statului social. Anticorupţia spune un lucru simplu: cauza esenţială a răului este încălcarea legii. Dacă legea ar fi respectată, totul ar fi bine, nu e nevoie de altceva (a se vedea, de exemplu, declaraţia halucinantă a lui Cioloş că sărăcia are drept cauză corupţia, sau discursul deja impus în ultimii ani că sursa problemelor din sănătate sau educaţie e tot corupţia). Şi în modul acesta simplu, anticorupţia trimite la gunoi ideea de acţiune pozitivă a statului, ideea de stat social.
Exemplul cel mai elocvent este tot Colectiv, unde DNA a intrat în fibrilaţie şi a început să acuze în stânga şi în dreapta, de regulă aiurea, diverse acte de corupţie şi încălcare a legii, când de fapt vinovatul era lipsa unui stat puternic şi funcţional care să supervizeze domeniul respectiv. Pentru ca totul să fie şi mai absurd, însuşi DNA era vinovat de sabotarea funcţionării instituţiei care ar fi putut să prevină tragedia din Colectiv: anterior acesteia, DNA a dat de două ori NUP pe un dosar de sponsorizare a pompierilor de către agenţii economici controlaţi de ISU. Evident, controlul devine o glumă în aceste condiţii, când inspectatul îl plăteşte pe inspector, şi orice devine posibil, serviciul public devine un fief nepublic, funcţia lui e privatizată, într-un fel, şi încetează să fie publică.
Însă acesta este doar un caz particular, poate nici cel mai elocvent; l-am dat pentru că el a coincis cu momentul în care mesajul politic anticorupţie a schimbat în mod perfect arbitrar un guvern. Principalul mod în care DNA se pune în slujba neoliberalismului şi capitalului, împotriva statului social şi a celor care ar putea şi ar trebui să beneficieze de pe urma serviciilor sociale, este tocmai prin transmiterea unui mesaj politic: statul nu mai trebuie să facă nimic, nu mai trebuie să asigure în mod pozitiv nimic, singurul lucru pe care trebuie să-l facem pentru a realiza binele social e să asigurăm nişte servicii bune de gardieni, de păzire a legii.
E o mişcare politică, în primul rând, în acord cu interesele singurului electorat care mai contează în alegerile de la noi, dar şi cu tranziţia postcomunistă spre „integrarea europeană” ca destructurare socială (mai accentuată în România faţă de alte colege de fost bloc estic), cu tendinţele evidente de stat poliţist (aparate de ordine şi securitate uriaşe, pe de o parte enorm de costisitoare, pe de altă parte inerent periculoase prin simpla forţă primită din partea politicului) şi, nu în ultimul rând, cu seria declaraţiilor extrem de cinice ale unor miniştri Cioloş, convergând asupra principiului că oamenii trebuie să muncească pe oricât primesc şi să nu se aştepte la nimic din partea statului.
De asemenea, asta explică de ce anticorupţia e susţinută atât de vehement de Occident. Nu pentru protejarea juridică a investiţiilor lor aici, cum se susţine declarativ (cine hărţuieşte şi oprimă aici Coca-Cola, Microsoft, Renault, Siemens, ING etc, în justiţie sau în afara ei?), sau pentru propriul nostru bine democratic (la nivelul cel mai subţire al propagandei), ci pentru că aceste interese economice au cu atât mai mult de câştigat cu cât impozitarea e mică, salariile mici, prestaţiile sociale mici etc., iar sistemul politic mai imunizat la posibilitatea de a modifica acest aranjament. Adică ceea ce face indirect anticorupţia.
Desigur, s-ar putea obiecta că dacă anticorupţia e un avatar local al ideologiei neoliberale, de dreapta în general, atunci contestarea ei e o simplă chestiune de opţiune, valabilă în cazul stângii, dar nu mai departe de ea, deci nu ar exista o problemă intrinsecă cu această nouă mişcare politică. Numai că, în primul rând, avem ce ziceam la punctul 1, că e o ideologie evident antidemocratică, dacă îşi propune cu voce tare să reformeze clasa politică altfel decât prin alegeri, altfel decât prin eficientizarea mecanismului democratic, iar în gând îşi propune, şi mai simplu, să guverneze indirect, să asiste o putere politică anumită.
Dar nu numai atât. Nu doar jocul politic al anticorupţiei e antidemocratic şi toxic. Destructurarea statului social pe care o susţine ea a ajuns la nivelul la care până şi FMI avertizează că nu mai e sănătos şi profitabil economic. România capitalistă şi europeană trăieşte în bună măsură de pe urma acumulărilor României comuniste: s-au consumat miliardele de dolari strânse în anii 80 după achitarea datoriilor, cu preţul multor suferinţe, s-au făcut noi datorii la FMI, s-au luat în posesie apartamentele ceauşiste, s-a vândut fierul vechi, s-a privatizat cam tot ce era de privatizat, s-a retrocedat cam tot ce se putea retroceda şi ceva în plus (lucruri în parte deja plătite de statul român, ca şi Cuminţenia), iar actualul model de dezvoltare bazat pe forţă de muncă ieftină dar calificată se bazează evident pe omogenitatea socială şi sistemele de educaţie şi sănătate de dinainte de 89, ca şi pe prelungirile lor inerţiale. Însă aceste resurse umane se vor termina şi ele, remiterile celor câteva milioane de cetăţeni exportaţi la muncă în Europa se vor stinge şi ele cu timpul şi, în condiţiile creşterii accentuate a marginalizării şi inegalităţilor sociale, celebrele firme de IT şi start-up-uri pe care presa şi publicul le adoră nu vor putea să compenseze pierderea.
Trăim într-o ţară în care alegerile decisive din ultima vreme s-au câştigat cu discurs anticorupţie, un discurs care se prezintă în acelaşi timp drept europenist şi împotriva unui pretins stat asistenţial românesc care ar sufoca economia şi investitorii etc. Însă România e pe ultimul loc în Europa la cheltuieli pentru asistenţă socială, educaţie şi sănătate (în ciuda a ceea ce susţine propaganda de mare succes a însuşi acestui discurs politic: statisticile, însă, sunt relativ uşor de consultat), ca şi la indicatorii care măsoară aceste domenii, şi mai jos de ultimul loc nu prea ai unde să te duci. Reducerea şi mai mare a aşa-zisului stat asistenţial românesc pe care o solicită acest discurs aşa-zis europenist poate doar să ne scoată de pe hartă, să ne ducă spre ultimul loc din lume, nu doar din Europa. Doar acolo poate să ne împingă conţinutul anti-stat social al anticorupţiei. Va fi acel stat, şi mai optimizat, degresat şi flexibilizat decât cel de acum, unul democratic? Să nu râdem prea tare că ne dau lacrimile.
- În sfârşit, transformarea anticorupţiei în instrument de luptă politică şi administraţie, de pseudo-reformă democratică, dă peste cap însuşi sistemul justiţiei, care, culmea, chiar are un rol important într-o democraţie. Nu mai insist în privinţa abuzurilor DNA şi dereglărilor grave ale sistemului, al anchetelor făcute la televizor, al alimentării constante a presei cu stenograme din anchete în curs etc. Din fericire există o Asociaţie a Magistraţilor care contabilizează aceste abuzuri şi abateri de la normal, din nefericire anticorupţia a devenit o putere politică prea mare pentru ca aceste sesizări să aibă vreun efect. Un singur lucru probabil ar mai trebui spus, că dacă fanii anticorupţiei ar dori cu adevărat asta, şi nu altceva, atunci nici n-ar trebui să aibă nevoie de argumentele de mai sus, ar trebui să le fie suficient să se uite la faptul că în momentul acesta lupta anticorupţie e condusă de un preşedinte care în mod normal acum trebuia să fie la închisoare, dacă ar fi fost anchetat de acel DNA hiper-eficient şi nu de un parchet obosit de provincie, şi de un şef DNA care a plagiat, ceea ce în mod normal nu ar avea o importanţă decisivă, dar în condiţiile în care aceeaşi persoană şi instituţia pe care o conduce disciplinează sistemul politic pe baza unui rigorism moral absolut, atunci are. Ar trebui să aibă.
