Perry Andreson, Wang Chaohua, Revoluţii în oglindă. Rusia şi China în secolele XX şi XXI, traducere de Ştefan Guga, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2016
Ideea de a pune împreună într-un mic volum de sine stătător textele lui Perry Anderson şi Wang Chaohua despre revoluţia chineză şi măsura în care este aceasta reflectată de revoluţia rusă atât ca evenimente politice fondatoare, cât şi din perspectiva regimurilor care le-au continuat (sau nu) – este una inspirată, mai ales că al doilea text a fost scris sub forma unui răspuns critic întemeiat la adresa primului.
În „Două revoluţii”, eseul lui Anderson care deschide volumul, se începe cu sublinierea succesiunii diferite dintre război civil şi revoluţie în cazul celor două state. În Rusia, războiul civil a urmat revoluţiei din 1917 şi a creat pagube devastatoare şi o represiune politică de proporţii ca reacţie la penuria resurselor, şi aşa împuţinate de război; pe cale de consecinţă, orice forţă politică ar fi fost la putere în acel moment nu se putea dispensa sub o formă sau alta de coerciţie şi de violenţă. China, pe de altă parte, a experimentat mai întâi războiul civil care i-a opus pe comunişti naţionaliştilor, transformat apoi în război împotriva ocupantului japonez şi, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial şi înfrângerea decisivă a Japoniei, din nou în război civil. În 1949, instaurarea republicii este privită mai degrabă ca o uşurare de către populaţia chineză, ca o oportunitate de a reconstrui ţara. În plus, comuniştii chinezi reuşiseră să îi atragă pe ţărani de partea lor, având „abilitatea de a combina reforma la sate – scăderea arendei, anularea datoriilor, o redistribuire limitată a pământului – cu rezistenţa în faţa străinului. Îmbinarea celor două i-a conferit o înrădăcinare socială de o profunzime pe care Partidul rus nu a obţinut-o niciodată, cu o bază de masă în expansiune în rîndurile ţărănimii, clasă care alcătuia vasta majoritate a populaţiei” (p. 30). Armatele lui Cian-Kai-Şek, dominante în nordul Chinei, au condus prin corupţie generalizată şi au creat inflaţie masivă. Chiar dacă au fost finanţate din plin de către americani, ele nu au beneficiat de sprijinul populaţiei, fapt care, în combinaţie cu factorii de mai sus, le-a demoralizat. Forţele lui Mao, mai prost echipate, aveau însă o stare de spirit mult mai bună. Dezertările naţionaliştilor erau la ordinea zilei, şi multe oraşe mari au fost pur şi simplu abandonate, comuniştii ocupându-le aproape în mod paşnic.
Mai departe, în comparaţie cu modelul sovietic, epurările politice au fost categoric mai puţin intense în China. Atunci când Revoluţia Culturală s-a încheiat în 1976, odată cu moartea lui Mao, doar 1% dintre membrii Partidului Comunist Chinez (PCC) fuseseră excluşi definitiv din rândurile acestuia. La fel, numărul victimelor Marelui Salt Înainte de la începutul anilor 1960 este posibil să fi fost exagerat dintr-o eroare birocratică. Mulţi muncitori proveniţi din mediul rural s-au întors la sate atunci când foametea a început să facă ravagii. După ce s-a încheiat, funcţionarii urbani i-au eliminat din registre, dar soarta lor rămânea totuşi incertă: nu se ştia cu siguranţă câţi decedaseră şi câţi rămăseseră în mediul rural sau reveniseră în mediul urban, alegând alte oraşe. Chiar şi aşa, numărul celor morţi de foame în cadrul acestei inginerii sociale gigantice rămâne de ordinul zecilor de milioane. Între 15 şi 30 de milioane mai exact, conform estimărilor lui Perry.
Planificarea industrială şi rurală din China era la rândul ei mai relaxată în comparaţie cu modelul sovietic. În timpul Revoluţiei Culturale, doar 600 de produse aveau preţuri fixe, 1% în comparaţie cu produsele ale căror preţuri fuseseră fixate de către sovietici, fapt care le-a ermis industriilor chineze să se adapteze mai bine la vitregiile politice şi să fie mai competitive. În agricultură, colectivizarea a fost practic abandonată la sfârşitul anilor 1970. Cotele produselor rechiziţionate de stat la preţuri fixe erau relativ uşor de atins. Odată aceste cote depăşite, produsele agricole putea fi vândute la preţul pieţei, fapt care a antrenat o creştere considerabilă a nivelului de trai în mediul rural în deceniul următor.
Anderson nu este totuşi naiv, recunoscând, în prezent, inegalităţile galopante, corupţia şi violenţa omniprezentă a comunismului chinezesc, ajunsă la zenit în timpul protestelor antiguvernamentale din mai 1989, când mii de studenţi au fost ucişi de armată în piaţa Tiananmen din Beijing. Dar este de părere că impulsul revoluţionar originar încă dormitează sub faţada neoliberală contemporană a comunismului chinez şi ar putea fi reactivat, cu puţin noroc, în viitor.
Chaohua nu împărtăşeşte acest optimism. Ea îi atrage atenţia lui Anderson în privinţa capaităţilor intelectuale şi politice ale lui Mao, care nu ar fi fost atât de redutabile pe cât le consideră el, alături de mulţi alţi intelectuali şi nu numai. „Nici analiza economică a capitalismului modern şi a contradicţiilor sale interne, nici parcursul inevitabil lung şi anevoios de la mobilizarea socială imediată la un punct terminus al egalităţii şi abundenţei nu se numărau pe lista de priorităţi ale lui Mao după preluarea puterii de către PCC. În primul deceniu al RPC (Republicii Populare Chineze, n.m.), el s-a grăbit să treacă ţara prin Marele Salt Înainte, o tentativă iluzorie de a emula dezvoltarea industrială a Marii Britanii şi a Statelor Unite, propunându-şi orbeşte să ducă China direct în comunism strict prin propriile sale forţe. În ultimii ani din viaţă, el a împins până la extrem cultul autonomiei totale prin Revoluţia Culturală, organizând societatea chineză în unităţi proto-militare şi concepând egalitatea socială într-un sens mai apropiat de o egalizare precapitalistă primitivă decât de un comunism industrial avansat. (…). În comparaţie cu moştenirea dezbaterilor bolşevice, viziunile lui Mao despre viitor erau de o calitate intelectuală inferioară, iar experimentele la care au dus ele au avut consecinţe dezastruoase” (p. 94).
În plan geopolitic, conducerea de la Beijing acţionează numai ca un simplu stat animat de interese naţionale specifice, nu şi de o misiune ideologică globală, aşa cum a procedat Uniunea Sovietică. Din acest punct de vedere, avem de-a face mai degrabă cu îngustime şi egoism naţional. China este un reprezentant de marcă al status-quo-ului geopolitic, nu un contestatar a acestuia. Un astfel de comportament extern nu păstrează nimic din imboldul idealist al revoluţiei originare.
Mai important, atunci când reformele neoliberale au demarat din plin în anii 1990, peste 20 de milioane de muncitori chinezi au fost concediaţi fără compensaţii. Rusia postsovietică, în care puterea politică era dependentă de voturile electoratului, a asigurat cât de cât o plasă de protecţie socială, chiar aşa firavă şi insuficientă cum a fost. În China însă, stat cu un regim autointitulat comunist, nici nu s-a pus problema unui astfel de demers. În prezent, companiile de stat nu mai au obligaţia de a angaja personal cu contracte pe perioadă nedeterminată, nici de a oferi alte beneficii sociale. Contractele pe perioadă determinată, salariile mici şi precaritatea muncii au devenit noua normă chineză. Consensul cu neoliberalismul occidental, ba chiar calea chineză spre neoliberalism, rapidă, eficientă, neîncorsetată de amănunte cum ar fi protecţia muncii sau drepturile omului, a devenit ceva de domeniul evidenţei. Nici în mediul rural lucrurile nu stau mai bine, companiile de stat, ajutate de corupţia guvernului central şi de goana după profit a guvernelor locale – extinzându-se masiv în detrimentul asociaţiilor agricole locale, constrânse să se transforme astfel în întreprinderi private deseori falimentare.
La toate aceste neajunsuri se adaugă migraţia internă a forţei de muncă. Sărăcirea satelor a condus la un adevărat exod al forţei de muncă, peste 270 de milioane de muncitori fiind constrânşi să devină „semiproletari”. Datorită sistemului social chinez care separă ferm populaţia oraşelor de cea a satelor (hukou), aceşti muncitori nu sunt consideraţi proletari urbani şi sunt abuzaţi sistematic de angajatorii lor, care le pot întârzia salariile luni de zile.
Mai poate fi considerat socialist sistemul politic chinez, în aceste condiţii? În lumina argumentelor avansate de Chaohua, în niciun caz. Am să închei însă această recenzie cu un lung şi edificator citat din textul lui Anderson, pentru că surprinde perfect situaţia paradoxală a Chinei contemporane şi procesualitatea istorică aproape tragică în urma căreia a ajuns în această insolită situaţie: „Niciodată nu au mai ieşit atât de mulţi oameni din sărăcie absolută atât de repede. Niciodată nu au mai fost create industrii moderne şi infrastructuri ultramoderne la o scară atât de vastă, într-un timp atât de scurt, iar alături de ele nici nu s-a mai ridicat atât de rapid o clasă mijlocie înfloritoare. Niciodată nu a mai fost transformată atât de dramatic ordinea ierarhică a puterii, producând fără constrângere o asemenea mândrie populară. Nici nu s-a mai întâmplat, în decursul aceloraşi ani, ca inegalitatea să crească, de la puncte de plecare atât de joase, atât de rapid şi până la asemenea dimensiuni ameţitoare. Nici corupţia nu s-a mai răspândit atât de tare acolo unde probitatea era cândva de la sine înţeleasă. Nici muncitorii, până ieri teoretic stăpânii statului, nu au mai fost trataţi atât de necruţător în mod discreţionar – locuri de muncă distruse, salarii neplătite, afeţiuni medicale desconsiderate, proteste înăbuşite. Nici ţăranii, coloana vertebrală a revoluţiei, nu au mai fost la o asemenea scară jefuiţi de pământ şi de resursele traiului zilnic de către dezvoltatori oficiali, în evacuări de terenuri petrecute parcă în zonele muntoase scoţiene. Mai mulţi utilizatori de internet decât în orice altă ţară de pe pământ, fără teroare, cu o libertate considerabilă a vieţii private; cu o maşinărie de supraveghere mai funcţională şi mai eficientă ca niciodată. Pentru minorităţi, acţiune afirmativă şi represiune cultural-politică, mână în mână; pentru cei bogaţi, tot luxul şi privilegiul pe care exploatarea le poate cumpăra; pentru cei slabi şi dezrădăcinaţi, firimituri sau chiar mai puţin; pentru disidenţi, căluşul sau temniţa. În mijlocul consimţământului ideologic formal – deşi nu întru totul nereal – energie socială şi vitalitate umană colosale. Emanciparea şi regresiunea au fost de multe ori îngemănate în trecut; însă niciodată chiar atât de vertiginos ca în acea Chină la a cărei creaţie a contribuit şi pe care a încercat să o preîntâmpine Mao” (pp. 84-85).
