Vania Grigorova: Locul sindicatului este în strada

Exploatarea lucratorilor, neplata salarillor şi încalcarea drepturilor muncii nu a început de ieri. Lucratorii trebuie să se unească, iar în şcoală trebuie predat sindicalism, nu antreprenoriat, pentru ca probabilitatea că elevii să devină lucratori e mai mare decât să devină patroni, spune consilierul economic al sindicatului ”Podkrepa” (Sprijin) şi preşedintele Asociaţiei ”Bulgaria Solidară”

Vania Grigorova (foto: Baricada)

Vania Grigorova s-a născut în Sofia, în 1978. A absolvit Liceul Naţional de Comerţ şi Bănci. Are masterat în marketing de la Universitatea de Economie Naţională şi Mondială din Sofia. Este consilier economic al sindicatului ”Sprijin” şi preşedintele Asociaţiei ”Bulgaria Solidară”, care este unul dintre organizatorii de bază a părţii bulgare a protestului paneuropean împotriva TTIP şi CETO. Asociaţia se ocupă cu teme sociale şi de muncă.

Acest text a fost publicat pe 12 aprilie 2017 pe site-ul bulgăresc al Baricadei, după ce a avut loc un val de cazuri de neplată a salariilor angajaţilor din Bulgaria. În decembrie 2017 parlamentul bulgar a promulgat schimbări legislative care au dat angajaţilor drepturi pentru a-şi apara interesele economice în cazurile acestea. 

Doamna Grigorova, recent au apărut cazuri de neplată a salariilor într-un lanţ de hipermarketuri în faliment. Salarii neplătite la un telecom cu viitor neclar. Salarii şi compensări neplătite lucratoarelor într-o fabrică de încaltăminte. Mineri nu şi-au primit salarile. Jurnaliştii de la mare ziar naţional nu şi-au primit salariile. Se agravează problema această, sau cazurile acestea au devenit mai cunoscute din cauza campaniei electorale? (la 26 martie 2017 în Bulgaria au avut loc alegeri parlamentare – nota traducătorului)

Problema nu a început de ieri sau de astăzi. Acum a fost cine să vorbească pe tema aceasta şi să îi audă şi pe o parte dintre lucratorii care de mult timp nu şi-au primit salariile. Asemenea abuzuri au loc mereu şi nu sunt rezultatul unei crize temporale. Angajatorii consideră că salariile angajaţilor sunt cheltuielile pe care le pot evita cel mai uşor. Motivul este că nu au în faţa lor lucrători organizaţi care să se poată apăra, aşa cum încearcă să facă angajaţii de la ”Max Telecom”.

În ce sens ”a fost cine să vorbească” – din cauza campaniei, întamplător sau din alte cauze?

De fapt campania nu a avut nici o importanţă. Tema nu a fost importantă pentru nici unul dintre candidat-deputaţii. Nici unul dintre partidele mari nu prevăzuse măsuri împotriva exploatării şi neplăţii remuneraţiilor. Cauza pentru popularizarea temei a fost activitatea oamenilor de la ”Max Telecom”. Sediul telecomului este situat în Sofia, ceea ce uşurează accesul la medii şi chiar dacă doriţi – la sindicate. Aşa se poate obţine mai multă informaţie care sunt paşii posibili ce trebuie întreprinşi.

Acum două luni am fost contactată de către cineva din „Max Telecom” care m-a întrebat ce ar trebui să facă, fiindcă la sindicat am avut experienţe similare cu un alt telecom. Pe de altă parte angajaţii de la ”Max Telecom” s-au alaturat activiştilor Sindicatului Muncitoresc Autonom, care sunt foarte activi şi au spirit sindicalist. Astfel problema a reuşit să pătrundă în spaţiul mediatic, unde de obicei se scrie ce a spus astăzi politicienul X sau Y, cum oponentul lui l-a contraatacat şi ce urmează pentru populaţie din conflictul lor. Însă problema a atras atenţia doar pentru un scurt timp. Nu mă aştept că ea să devină subiect de baza pentru medii, nici să fie rezolvată. Foştii angajaţi de la ”Max Telecom” mi-au spus că o întâlnire între ei şi conducerea companiei a avut loc cu condiţia ca să nu fie prezenţi reprezentanţii sindicaţilor. Business-ul ştie bine că tocmai sindicaliştii cunosc bine dreptul muncii şi ştiu ce să ceară în interesul angajaţilor.

Vom vorbi în special despre rolul sindicatelor, dar înainte de asta, te rog să povesteşti ceva mai mult despre experienţa ta personală. Înainte de a te ocupă cu activitate socială şi sindicală, ai lucrat la un telecom care a avut un destin similar. Ce s-a întâmplat atunci?

Cazul până acum este identic cu cel al lui ”Max Telecom”. Timp de câteva luni au existat dificultăţi financiare în prestarea plăţilor către diferiţi parteneri ale firmei: către alte telecomuri, plăţi întârziate pentru electricitate, apă şi altele. Proprietarii companiei nu se înţelegeau între ei. O parte dintre ei – bulgarii, au oprit participarea la programul de investiţii, fapt care a împiedicat activitatea. Cealaltă parte, cea externă, o firma offshore, a continuat să plătească încă câteva luni aşa că telecomul să-şi poată continua prestarea serviciilor. La un moment dat, partea externă a proprietarilor a decis să nu mai toarne bani în compania, în care proprietarul celor 50% din capital refuza să participe. Într-un moment şefii pur şi simplu ne-au spus: ”mergeţi după articolul din lege pentru neplata salariilor, noi nu vă vom plăti. Veţi primi salariile voastre de la Fondul pentru Garantare Recuperării Salariilor Angajaţilor şi Lucrătorilor de la Firmele în Insolvenţă. Am depus cererile de demisionare, ne-am înregistrat la Biroul Muncii, de unde am început să primim compensările de şomaj, până ce ne gasim alt loc de muncă şi am aşteptat că dosarul pentru insolvenţa firmei să fie deschis. Din pacate compania externă, care la început depusese în instanţă cerere de lichidare mai târziu a retras-o, după aceea situaţia s-a repetat. Din câte îmi amintesc dosarul a fost deschis după un an şi câteva luni după ce toţi cei 140 angajaţi ai firmei au fost demisionaţi.

Angajaţii au dreptul de a înainta o astfel de cerere în instanţă?

Diferiţi jurişti spun lucruri diferite. Eu nu sunt jurist şi pot doar cita poziţiile lor. Ele au fost contradictorii. Noi nu am deschis un proces, pentru că deja exista o acţiune. Lucrul care ne-a oprit – ştiam că cheltuielile pentru un astfel de proces vor fi mari. Taxa pentru procesul deschis a fost în jur de 20 000 de leva (10 225 euro). Nu există o excepţie în lege care să stipuleze că lucratorii nu trebuie să plătească taxele judecătoreşti. Acesta este un obstacol în faţa angajatului să înceapă acţiune şi să se protejeze.

Să presupunem că nu este vorba de rea credinţă din partea angajatorului – s-a întâmplat că firma lui a intrat în faliment, iar bani pentru salarii nu sunt. Ce posibilităţi are angajatul de aici încolo? Sunt sigur că mulţi oameni n-au auzit că există un fond de unde trebuie să-şi primească salariile.

În primul rând angajaţii trebuie să urmărească Registrul Comerţului. Dacă există un proces de insolvenţă care a început, lucratorii trebuie să obţină numărul lui şi să urmărească desfăşurarea lui în sistemul electronic al instanţei respective, pentru a vedea în ce moment va ieşi hotărârea. După ce instanţa va pronunţa hotărârea, ea trebuie să fie înregistrată la Registrul Comerţului. Angajatul are dreptul să depună cererile sale către Fond în termen de două luni după ce hotărârea instanţei a fost înregistrată. Asta înseamnă că angajatul are obligaţia să urmărească Registrul Comerţului şi să se informeze singur, pentru a putea începe, evenutal, o procedură de recuperare a pretenţiilor sale. În principiu, angajatorul de asemenea trebuie să-l informeze dacă acest proces este deschis sau închis, însă asta se întâmplă foarte rar. În cazul nostru angajatorul pur şi simplu a dispărut. Directorul executiv – reprezentantul uneia dintre companiile proprietare, a avut interzicere de a părăsi ţară, pentru că nu erau plătite asigurările angajaţilor. În momentul în care ele au fost plătite, el a plecat. El era rus. A plecat şi nu ai cum să-l găseşti, iar el trebuia să elibereze actele fără care nu te poţi adresa Fondului, ca să ceri cele datorate. Este un cerc vicios.

Să vorbim încă puţin despre Fondul ”Recuperări garantate ale Lucrătorilor şi Angajaţilor”. Cum este structurat el şi ce trebuie făcut pentru a funcţiona mai bine?

Fondul face parte din Institutul Naţional de Asigurare (NOI). Este deschis după o directivă europeană, în scopul de a proteja angajaţii în cazul neplăţii salariilor, atunci când firma este în insolvenţă. Problemul în Bulgaria este că procesele de insolvenţă merg foarte greoi. După câte ştiu fondul acesta a fost înfiinţat şi la insistenţele Confederaţiei Muncii ”Podkrepa” (Sprijin). Când el şi-a început activitatea, plăţile către fond în valoare de 0,5% din remuneraţia muncii se faceau doar de către angajaţori. Asta a continuat timp de patru ani, iar apoi plăţile au fost reduse la 0,1%. Începând cu 2011 plăţile a fost sistate. Cauza este că fondul este plin. În acest moment activele fondului sunt în jur de 250-270 milioane de leva (127,82-138,05 milioane de euro). Adică, bani există. Însă bani sunt, pentru că fondul nu plăteşte remuneraţiile datorate. De fapt 50% din Consiliul de Supraveghere al Fondului constă din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale. Ei nu au interes să plătească remuneraţiile, pentru că în felul acesta va fi necesar din nou să se facă depuneri. De către ei.

Dacă excludem cauza externă – întârzierea proceselor şi faptul că mulţi oameni nu ştiu despre existenţa fondului, există probleme în felul în care el funcţionează sau este organizat?

În afara de componenţa Consiliului de Supraveghere, problema nu stă în Fondul, ci în legea care stabileşte procedura plătirii compensaţiilor. Lucratorul nu poate obţine documente de la o persoană juridică sau fizică, care este dificil de găsit chiar şi de către angajaţii lui NOI. Trebuie să fie schimbate cerinţele nerealizibile către angajaţi. Ar trebui că aceste documente să fie disponibile la NOI sau la Agenaţia Naţională pentru Venituri (NAP). Partea proastă este că sistemele diferitelor instituţii de stat nu sunt legate adecvat între ele, nu ”comunică”. Au fost plătite milioane de euro pentru serviciile electronice, pentru guvernul electronic, dar evident ele n-au fost cheltuite în scopul stabilit.

O altă variantă ar fi că angajaţii să se adreseze imediat către Inspectoratul Muncii, care să blocheze conturile companiei. Însă asta nu îi împiedică pe angajatorii inventivi şi pe unii ”colegi”, care fac parte din departamentele de contabilitate, juridice şi financiare. Din pacate toate acestea devin posibile datorită acţiunilor unei părţi dintre angajaţii în cadrul companiei. Chiar dacă conturile ar fi blocate, activele companiei se vând, iar banii trec prin alte conturi şi proprietarii primesc o mare parte din ei.

Există şi o altă variantă – angajaţii să deschidă un proces împotriva angajatorului pentru salariile nepltătite. În cazul general angajatul câştigă, dar apoi trebuie să meargă la un agent privat de executare silită care trebuie şi el plătit. Este vorba de un om care n-a primit salariu timp de câteva luni. Chiar dacă lucratorul totuşi găseşte bani şi chiar dacă acceptăm că agentul privat de executare silită trece la acţiune, cel din urmă nu poate face nimic, atunci când compania nu mai are nici un fel de active. Este ”Paragraful 22”.

O altă problemă este transferul de proprietate asupra unor firme îndatorate către unele persoane social dezavantajate. Există soluţie pentru această problemă?

Am văzut o propunere a Ministerului Justiţiei prin care aceste practici pot fi limitate. Nu ştiu dacă se poate realiza această limitare. Este o chestie juridică – sper să aibă efect, pentru că se reflectă în primul rând asupra angajaţilor.

Oare problema cu transferul proprietăţii acestor firme nu se datorează vorbelor despre ”reducerea greutăţilor administrative pentru business”, pe care le auzim mereu? Nu cumva de prea multă flexibilitateam rupt coloana vertebrală a sistemului?

Cel mai probabil este exact aşa. Când ai nevoie de doar doi leva (un euro) capital social pentru a înfiinţa o firmă, lucrurile nu au cum să stea altfel. La un moment dat se ajunge la deviaţii brutale.

Avocatul Poporului a lansat o iniţiativă pentru rezolvarea acestor probleme. Unele dintre ele coincid cu unele idei mai vechi ale Confederaţiei Muncii ”Sprijin”… (iniţiativa în general a dus la schimbări legislative promulgate în decembrie 2017nota traducătorului)

Cu siguranţă lucrătorii vor trebui să fie înaintea băncilor în lista creditorilor, când se repartizează masa de insolvenţă a unei companii – aceasta este una dintre propuneri. O astfel de schimbare va trece foarte greu, pentru că băncile au lobiuri puternice. Eu nu i-aş pune pe angajaţii înainte de stat, pentru că asigurările şi taxele, care susţin funcţionarea statului sunt importante, iar statul trebuie să-l ajute şi pe lucrator. Este bine dacă mai întâi se plătesc asigurările şi taxele, dar după asta să fie rândul angajaţilor. Cât despre cealaltă propunere – încetarea praciticii că angajatorul să plătească pentru un anumit timp doar 60% din remuneraţiile când firma are probleme financiare, nu o putem opri deloc. Este posibil să abordăm tema radical, bineînţeles. Dar în ultima instanţă, câteodată sunt situaţii, când compania are probleme financiare doar 1-2 luni. Este mai bine să întarzie cu plată, dar să continue să funcţioneze. Însă aceste 60% nu trebuie să fie sub salariul minim de muncă, şi această practică trebuie să fie limitată la 1-2 luni maxim.

Am ajuns şi la problema despre rolul sindicatelor. Te ocupi cu activităţi sindicale de 2 ani, şi cu siguranţă ştii că opinia publică despre sindicate este în mare măsură una negativă. Cum se explică asta – cu lipsa de cunoaştere ce anume reperezintă activitatea sindicală sau vina într-un anume fel este a organizaţiilor sindicale mari?

Cu siguranţă sindicatele au o mare responsabilitate pentru faptul că lucrătorii nu le percep că aliaţi, ci uneori chiar ca adversari. Asta, probabil, se datorează începutului tranziţiei, atunci când sindicatele trebuia să fie mai activi în apărarea intereselor şi a drepturilor angajaţilor. Atitudinea aceasta împotriva sindicatelor în ziua de astăzi lucrează împotriva lucrătorilor. Întotdeauna le spun acestor critici: ”Dacă nu vă place unul dintre sindicatele naţionale, mergeţi la celălalt. Dacă nici el nu răspunde aşteptărilor voastre – faceţi un sindicat propriu. Nu e dificil.”

Da, asta necesită eforturi şi energie, dar varianta cealaltă este să stăm şi să ne calce în picioare unul câte unul. Nici un angajat nu-şi poate apara drepturile singur. Chiar cei care sunt foarte căutaţi, datorită specializării lor, vor înţelege asta în curând. Imediat dau exemplu cu IT-iştii, care primesc unele dintre salariile cele mai ridicate. Probabil că mulţi dintre ei nu ştiu – anul trecut a intrat în vigoare o listă de profesii, pentru care angajatorii nu mai sunt obligaţi să fac aşa-numitul ”test de piaţa” – adică mai întâi să vadă dacă pe piaţa bulgară a muncii există un specialist care să ocupe poziţia liberă în condiţiile oferite. Firmele care căută IT specialişti nu mai trebuie să caute angajaţi mai întâi în Bulgaria. Ei îi pot inivita direct pe aceaştia din terţe ţări în afară de UE. Este foarte profitabil, pentru că în ţări precum Ucraina şi Moldova plata este foarte mică şi numai în ultimul an în Bulgaria au venit 119 specialişti din terţe ţări. În curând în sectorul acesta se va simţi o scadere a salariilor şi o înrăutăţire a condiţiilor. Atunci angajaţii din sector vor înţelege că este obligatoriu să se sindicalizeze.

Care trebuie să fie direcţia funcţionării sindicatelor – de sus (adică de la reprezentarea naţională sindicală) să coboareîn jos către firme şi să-i convingă pe lucrătorii să se unească, sau invers – mai întâi lucrătorii să înţeleagă nevoia de sindicalizare, să-şi înfiinţeze un sindicat, iar apoi să caute legătura cu organizaţiile sindicale mari? Mi se pare că la noi sindicatele sunt privite ca nişte figuri laterale, care trebuie să vină, să protejeze interesele lucrătorilor, dar dacă se poate că lucrătorii să nu aibă ceva comun cu sindicatele.

În ţările cu sindicalism dezvoltat nu este necesar să se explice de ce oamenii trebuie să participe la un sindicat – acolo se ştie bine de ce. Bineînţeles, sindicatele în multe ţări sunt atacate şi se fac încercări de a fi slăbite şi compromise. În ţări precum Germania de exemplu, sindicalizarea e sub 15%, dar acolo există tradiţii de lungă durată în negocierile între partenerii sociali. La noi nu e aşa. Există unele încercări reprezentanţii sindicatelor să meargă la o anumită firmă, să organizeze o adunare şi să încerce să spună oamenilor de ce trebuie să se alăture. Bineînţeles, lucrul acesta este întâmpinat cu o rezistenţă mare de angajator. Se pun multe bariere în faţa acestor adunări. Este mult mai sigur şi mai stabil, dacă iniţiativa aparţine lucratorilor – de jos în sus. Ei pot intra în legătură cu organizaţiile sindicale naţionale pentru a afla ce trebuie să facă. Este nevoie de numai trei lucratori pentru a infiinţa o structură sindicală în firmă. În momentul în care ei vor face asta, vor primi certificat de la centrala sindicatului că fac parte din el. Apoi pot cere că angajatorul să intre în negocieri pentru contractul colectiv de muncă, în limitele căruia pot cere condiţii mai bune decât cele pe care le au în prezent.

Oricare angajat are dreptul acesta? Există o practică că în contractul tău de muncă să fie interzis, asta sau să se facă vreo interzicere orală?

Negocierile colective de munca sunt un drept absolut pentru angajat, nimeni nu îl poate opri de la asta. Singurile categorii de angajaţi, care într-un anumit sens au drepturi limitate, sunt funcţionarii de stat. Ceea ce angajatorii fac de regulă este că în momentul numirii unui nou angajat, el să primească o cerere de aderare la contractul colectiv de muncă care deja există fără să se înscrie la sindicat. Asta este împotriva intereselor sindicatelor. Acest om nu are de ce să devină membru al sindicatului – el foloseşte aceleaşi avantaje, care sunt convenite de sindicat cu angajatorul. Numai că astfel, treptat puterea sindicatului slăbeşte, şi după doi-trei rânduri de negocieri nu va mai fi cine să negocieze în numele angajaţilor pentru a putea cere aceleaşi concesii. Sindicatele de asemenea ar putea fi mai active, pentru că dacă foloseşti aceleaşi condiţii şi nu eşti membru al sindicatului, nu foloseşti aceleaşi protecţii. Poţi adera la contractul colectiv de muncă, dar în momentul în care angajatorul începe să te exploateze, sau te demisionează fără motiv, nu are cine să te protejeze.

Oare toate evenimente din ultimile luni îi fac pe oamenii să se trezească, cel puţin parţial? Am văzut multe proteste – angajaţii de la Picadilly, Max Telecom, fabrica din Vetren au protestat. Ce ai spune tuturor acestor oameni în contextul zilei de 1 mai care se aproprie?

La 1 mai locul sindicatelor este în stradă. Pentru a arătată că sunt aici, că există, şi că oamenii au către cine să se adreseze. Atunci furia pe care lucratorii o simt – pentru că sunt exploataţi sau neglijaţi – va putea să se materializeze în acţiuni concrete de apărare. Trebuie să cerem mai insistent ca elevii să studieze ce este sindicalismul. Pentru că probabilitatea când devin adulţi să fie lucrători şi angajaţi – adică o parte din munca salariată, este mult mai mare decât cea să devină antreprenori.

Nikolai Draganov

Are licenţă de sociologie şi masterat de marketing de la Universitatea de Economie Naţională şi Mondiala din Sofia. Începând cu anul 2012 lucrează ca jurnalist politic – în News.bg, agenţia de ştiri BGNES şi BiT TV. În capacitatea sa de reporter parlamentar relatează despre munca celui de al 42-lea şi al 43-lea Parlament Bulgar. Este coautor filmului ”Oamenii invizibili”, care povesteşte despre oamenii fără adapost din Sofia.


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat