Impresiile unor foste cadre comuniste despre communism şi postcomunism
Zoltán Rostás, Antonio Momoc, Activiştii mărunţi. Istorii de viaţă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007
Un istoric polonez preocupat de comunismul românesc a afirmat, pe post de banc, la o conferinţă la care s-a întâmplat să particip, că de fiecare dată când ajunge în România şi este preluat de către un taxi de la aeroport, taximetristul, după ce observă că este străin, îi spune că România o ducea mai bine pe vremea lui Ceauşescu decât acum. Evident, întreaga sală s-a amuzat copios. Dar în ce măsură percepţia acestor taximetrişti trebuie tratată ca o lipsă individuală de cultură civică, şi în ce măsură ca un minus al societăţii în care trăim, societate în care aceştia nu se simt integraţi şi valorizaţi pe deplin?
La fel ca în cazul taximetriştilor de mai sus, amintirile unor cadre de rang secund din perioada comunistă mi-au creat aceeaşi impresie. Însă, contrar aşteptărilor, nu toţi aceşti activişti mărunţi, cum îi numesc autorii, îşi amintesc cu plăcere de viaţa pe care au dus-o înainte de 1989. Unii sunt critici la adresa corupţiei omniprezente, recognoscibilă şi astăzi, la adresa cenzurii şi la adresa despotismului personal instaurat de Nicolae Ceauşescu. „Ceauşescu nu era omul care să-l vorbeşti de rău (sic!). Nu că merita lucru-l acesta, nu-l merita, da’ aşa intrase credinţa în oameni. N-aveai voie să vorbeşti nimic de rău, era un dictator. A fost un Hitler, un Hitler a fost” (p. 352). „Domne’, am crezut şi noi la început că comuniştii (sic!) fac ceva bun. Într-adevăr a făcut ceva (sic!). Da’ ce nu-mi plăcea mie că Ceauşescu… Dacă ştiai prea multe dispăreai. Înţelegi? Ăsta era un siste foarte grav al lor. Dispăreai. Nu mai erai” (. 151). Sau: „era foarte greu, mai ales pentru tineret, să-şi poată rezolva nişte probleme. Terminau facultatea şi era bine că erau repartizaţi, dar acolo se termina toată povestea. Foarte puţini aveau posibilitatea, vorbesc de cei foarte dotaţi, să ajungă şi mai departe. Nu puteau, decât dacă aveau vreo ”pilă”. Asta mă deranja cel mai mult. Acum e totuşi altfel” (p. 183). Cât de altfel? Iată o întrebare la care merită să reflectăm în continuare. „Eu am văzut cazuri când membrii de partid au fost… tăiaţi de la locuinţă, nu li s-a creat nicio posibilitate să-şi… să-şi revină după o criză familială, s-o numim aşa. Cineva a câştigat totul şi el n-avea unde să doarmă. Şi n-a… nu au fost ajutaţi. Pentru că şi atuncia (sic!) era tot cam ca acuma, cine avea o piluţă, rezolva problema” (p. 161). Această ultimă intervenţie demolează mitul conform căruia din punct de vedere al accesului la o locuinţă România comunistă era net superioară celei postcomuniste. Atunci, ca şi acum, obţinerea unei locuinţe reprezenta un proces laborios, dificil şi ghidat foarte des de aspecte ca nepotismul şi corupţia. Sigur că se construia mai mult şi păturile sociale mai sărace aveau un acces mai bun la locuinţe dar, în interiorul acestui acces, dacă îmi este permisă exprimarea, abuzurile şi nedreptăţile erau la ordinea zilei. Şi asta o spun tocmai oamenii care obişnuiau să faciliteze (sau nu) acest acces.
În continuare, unii dintre intervievaţi îşi amintesc de impresia meritocratică pe care le-a lăsat-o Partidul Comunist Român. Într-adevăr, nu numai în România, şi dincolo de toate neajunsurile sale majore, partidul comunist a fost un instrument de mobilizare socială fantastic, având un impact necunoscut până atunci şi cu siguranţă mai mare decât în prezent. Datorită necesităţii de a controla agricultura în vederea unei industrializări şi a unei urbanizări accelerate, partidul avea nevoie urgentă de cadre cât mai competente în diferitele sectoare de activitate, indiferent de originile sociale ale acestora. O astfel de mobilizare socială era imposibilă în cadrul monarhiei aristocratice interbelice, după cum a fost de asemenea vizibil estompată de oligarhia postcomunistă, chiar dacă nu la nivelul de dinaintea instaurării comunismului – „apoi când punea partidul ochii pe cineva, dar nu pe oricine, oameni care munceau, care erau corecţi. Partidul ăsta, comunist, au promovat, au ridicat grade (sic!), nu ca voi! Voi, de bine, de rău, vă ţin părinţii la şcoală. Taică-tu a lucrat unde a lucrat, te ajută. Dar alţii, care n-are cine să-i ajute (sic!), nu ajung decât boschetari sau să măture strada. Ori pe mine, fără mamă, aproape şi fără tată, că tata a fost pe front şi a venit desculţ de la ruşi, când l-au luat prizonier. Ei… cum m-au ajutat pe mine oamenii ăştia măi… mai ajută acuma? Îi bagă în cămine şi îi uită acolo. Trebuie să dea imediat pe post că a ajutat un boschetar (sic!), nu ştiu ce, să-şi facă campanie, să voteze…” (pp. 75-76).
Anticipabil, amintirile pozitive la adresa fostului regim sunt cele care predomină, concomitent cu valorizarea negativă a prezentului. Cele mai invocate teme sunt sărăcia, precaritatea muncii sau absenţa unor idealuri sociale mobilizatoare: „acuma-i bine cu proprietatea, e bine că ai libertate, poţi să trâmbiţezi ce vrei, poţi să spui ce vrei, nu-i nicio problemă. Ei bine, atunci chiar că nu puteai aşa, să spui ”Jos Ceauşescu!” c-atuncea tu (sic!), dacă strigai aşa, înseamnă că erai împotrivă, ori atuncea chiar nu mai aveai nicio sarcină, nu mai aveai nicio răspundere. E, dar din alte puncte de vedere din punctu’ de vedere acesta care spun, acuma e plină lumea de sărăcie, de foame” (p. 43). „dom’le, sunt docili faţă de şef, faţă de patron, pentru că depinzi de patron şi te dă afară şi poate, eu ştiu, cine ştie, eşti muritor de foame” (…) Ei bine, acuma, bieţii oameni şi bietele unele femei (sic!) sunt obligate, dom’le, s-accepte orice. Pentru ca să nu-şi piardă postu’ (p. 53). Abundeţa consumeristă contemporană devine frustrantă pentru persoanele lipsite de posibilităţi: „parcă mai bine stăteai atunci la coadă, decât acuma când salivezi la geam că e şi tu nu poţi să iei. Că n-ai cu ce. E-aşa… un paradox, nu ştiu cum să- numesc eu acesta (sic!), dar aceasta este” (p. 68). Nu numai mijloacele lipsesc în postcomunism pentru majoritatea populaţiei, ci şi idealurile mobilizatoare, ideea unui bine comun aflat dincolo de limitele individuale prozaice: „Acuma nu se mai face nimic din cinste şi din patriotism. Acuma trebuie să-i pice bucata… i-a picat bucata, o face!” (p. 83). Sentimentul unei pierderi palpabile este generalizat: „pe timpul lui Ceauşescu nu aveai posibilitatea aşa să furi cum ai astăzi. Dovadă că nu avea nimeni vile, indiferent ce boss mare erai, nu aveai nimic exagerat”. „După revoluţie (oamenii, n.m.) parcă or devenit mai reci, mai avari fiecare (…). Şi e fiecare pentru el (…) Îi mai rea relaţia dintre oameni de la revoluţie, decât era înainte. Mai uniţi erau atunci şi se ajutau mai mult unii pe alţii” (pp. 106-107).
Dosarul postcomunismului românesc ar fi cu siguranţă incomplet în absenţa acestei piese importante furnizate de către Zoltán Rostás şi Antonio Momoc. Şi este bine să reţinem că, dacă ne dorim o democraţie solidă, nu una fragilă, aceasta trebuie să îi includă şi pe foştii activişti mărunţi, alături de celelalte categorii sociale defavorizate. Pentru că se autosubminează în măsura în care nu o face, şi nici nu merită pe deplin numele de democraţie.
