Ziua cărei Europe?

9 mai – încheierea și începutul unor cicluri de crize inerente capitalismului

Din 9 mai 1945, pe urma victoriei aliaților sovietici, americani și vest-europeni împotriva fascismului, a re-început viața după cel de al doilea război mondial. Reconstrucția societală a însemnat atât celebrarea păcii, cât și reîmpărțirea geo-politico-economică a lumii între marile puteri. Dar perioada de după 9 mai 1945 nu putea să nu fie marcată de istoria premergătoare a capitalismului, a contradicțiilor sale interne și a modului în care o anumită soluționare a acestora a creat condițiile pentru apariția următoarelor crize. Adică de șirul de evenimente ce țin de Marea Depresiune din anii 1930, de primul război mondial și destrămarea marilor imperii, de politica imperialismului care a creat condițiile izbucnirii războaielor între marile puteri, și de colonialismul multisecular contributor la crearea lumii moderne bazate pe dezvoltare inegală și concentrarea puterii globale în mâinile câtorva state. Resetarea postbelică a însemnat o nouă încercare de a salva sistemul capitalist, de data aceasta prin regimul statului bunăstării, dar și experimentul construirii unui regim alternativ sub forma socialismului de stat, precum și Războiul Rece între cele două lumi, cadru al competiției economice, al continuei înarmări (inclusiv a celei nucleare), și al politicii prin care se urmărea delegitimarea reciprocă.

De la antifascism la crearea comunității economice

Tot pe 9 mai, dar cinci ani mai târziu, Declarația ministrului afacerilor externe franceze, Robert Schuman, a marcat începutul demersurilor privind reorganizarea Europei ca deziderat pacifist. Într-o primă etapă al unei Federații europene, cea de „stabilire a unor baze comune pentru dezvoltare economică”, precum visa el, se impunea „schimbarea destinului regiunilor în care de mult timp se fabricau arme de război, ale căror victime au și fost în mod constant.” Ideea de bază, „plasarea întregii producții franco-germane de cărbune și oțel sub o înaltă autoritate comună”, instituirea unor „mecanisme de repartiție rațională a producției și de ajustare a prețurilor”, precum și „scutirea de taxe vamale a circulației cărbunelui și oțelului între țările care vor adera la o astfel de comunitate”, reflectă interesul major al capitalismului european postbelic. Și anume acela de a crea o Europă economică ce asigură, conform conceptului lui Schuman, fuziunea piețelor și expansiunea producției. El întrevedea o comunitate economică ce avea să se formeze ca fiind diferită de un „cartel internațional care are drept scop repartiția și exploatarea piețelor naționale prin practici restrictive și prin menținerea profiturilor crescute” Dar, spunem noi, această comunitate economică sub capitalism nu putea să fie altceva decât o uniune dominată de logica capitalului.

Ideea lui Schuman a fost pecetluită în 1951 prin crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către Franța și noua Republică Federală a Germaniei, la care s-au alăturat și Belgia, Italia, Olanda și Luxemburg. Apoi, în 1957, cele șase state au semnat Tratatul de la Roma, creatoare a Comunității Economice Europene. În 1960, alte șapte state, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Danemarca, Norvegia, Suedia, Austria, Elveția și Portugalia au înființat Asociația Europeană a Liberului Schimb, un exemplu al politicii comerțului liber conceput împotriva protecționismului. Contrar celui din urmă care presupune tarife de import sau subvenții de export destinate pentru a sprijini ocuparea forței de muncă locale, politica economică a comerțului liber nu restricționează importurile din, sau exporturile către alte țări. În ceea ce privește politicile interne ale tuturor acestor state, ele au stat în mare măsură sub egida doctrinei keynesiene elaborată ca răspuns la Marea Depresiune generată în economia globală de colapsul pieței bursiere de pe Wall Street. Aceasta combina managementul pieței economice cu măsurile de creștere a bunăstării populației sub bagheta statului. A însemnat, pe de o parte, investiții publice masive în producție în condițiile reducerii investițiilor private și a recesiunii economice. Iar pe de altă parte a implicat și investiții publice în servicii publice cu scopul întăririi capacității de consum a lucrătorilor, sau a cererii care să capaciteze producția, lucru care a însemnat și creșterea bunăstării lucrătorilor prin creare de locuri de muncă, creșterea salariilor și dezvoltarea sectorului public de sănătate, educație și locuire. Criza capitalismului din anii 1970 a generat decizii politice care au dus la schimbarea acestui regim al acumulării de capital.

În mai 1973, scandalul Watergate a pus capăt președinției lui Nixon, prin care, cu doi ani în urmă, SUA a denunțat unilateral sistemul internațional monetar Bretton Woods. După cel de al doilea război mondial acesta și-a propus inclusiv controlul ratelor de schimb valutar, însă din anii 1970 acest sistem monetar s-a dereglementat. Dar criza anilor 1970 a fost legată și de criza energetică generată în contextul războiului arabo-israelian în care Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol a pus embargo pe exportul de petrol către marii sprijinitori în acest război ai Israelului, în primul rând Statele Unite ale Americii. Drept răspuns la aceste provocări, comunitatea economică europeană și-a strâns rândurile, lansând în 1986 Actul Unic European care și-a propus eliminarea tuturor obstacolelor din fața pieței europene unice. Principiile celei din urmă, fixate în Tratatul de la Maastricht în 1993, ce marchează constituirea Uniunii Europene așa cum o cunoaștem azi – și anume libera circulație a capitalului, a oamenilor, a bunurilor și serviciilor –, au reflectat interesele capitalismului neoliberal.

Extinderea către Est a pieței unice europene

Nevoia tot mai mare în anii 2000 de noi teritorii geografice și sectoare economice pentru investiția și acumularea de capital a impus și integrarea fostelor țări socialiste în Uniunea Europeană. Cel din urmă proces a fost și el fundamentat pe recunoașterea faptului că firmele europene au nevoie de o bază mai largă pentru a face profit decât piețele statelor naționale. De asemenea, facilitarea liberei circulații a capitalului a fost un răspuns din partea statelor la nemulțumirea capitalului față de pierderile suferite în relație cu forța de muncă în regimul capitalismului de stat. Dislocarea producției industriale din țările capitalismului avansat înspre statele Europei Centrale și de Est (ce a urmat același trend cu cel desfășurat din anii 1970-80 în relație cu America Latină și Asia) a fost o lovitură pentru mâna de lucru din cele dintâi și un câștig pentru capitalul global. Iar forța de muncă eliberată prin privatizarea și falimentarea industriilor din această regiune, vulnerabilizată și dependentă, nu avea cum să aibă vreo putere de negociere față de patroni în condițiile în care statul a decis să vândă țara pe piața globală ca țara muncii ieftine. Cu tot optimismul european promovat în România, am fost cei care am resimțit în sens negativ cel mai tare ce înseamnă ruptura între Europa economică și Europa socială. Adică ce înseamnă o uniune care susține libera circulație a capitalului Vest- și Nord-European către Est și Sud și prin condițiile impuse statelor din regiunile din urmă (dar și prin fluxul forței de muncă precare și neprotejate nici de state, nici de structuri transnaționale, în direcția opusă). Politica condiționalității se referea la privatizarea sectorului public în toate domeniile de producție și servicii, la flexibilizarea muncii prin restrângerea drepturilor salariale și de sindicalizare ale muncitorilor, precum și la reforma statului constând din tăierea costurilor serviciilor publice de locuire, sănătate, educație și protecție socială. De-a lungul ultimului deceniu a devenit cât se poate de clar: Europa socială constă în câteva recomandări făcute statelor membre de către instituțiile europene în ceea ce privește combaterea sărăciei și excluziunii sociale, sau a respectării drepturilor omului; în timp ce Europa economică înseamnă pachete de măsuri economice, fiscale și monetare obligatorii, care la rândul lor contribuie la perpetuarea sistemică a sărăciei și excluziunii, dar și a inegalităților între țările centrale și țările periferice ale Uniunii Europene. Politica coeziunii teritoriale și sociale nu a putut și nu va putea da roade în sensul egalizării bunăstării în statele membre ale UE tocmai datorită acestei discrepanțe structurale între Europa economică și Europa socială.

Ruptura între economic și social în Europa inegalităților

Față-n față cu recesiunea economică ce arăta semne cel puțin de anul trecut, agravată de pandemia Covid-19, Uniunea Europeană și-a activat strategia oarecum cunoscută de la ultima criză. Criza financiară din 2008-2009 înrădăcinată și ea în contradicțiile capitalismului hegemoniei americane (rezultată din expansiunea economică bazată pe bula imobiliară, sistemul de creditare, și îndatorarea publică și privată aferentă) s-a urmărit a se soluționa prin măsuri fiscale și sprijin guvernamental pentru sectorul financiar-bancar. În schimb, acum – fiind vorba de o recesiune manifestată în restrângerea producției industriale și în scăderea produsului intern brut sau a contracției economice din acest motiv – ajutoarele de stat se direcționează înspre industriile afectate și în general înspre întreprinderile mici și mijlocii. Un specific al crizei de azi constă în efectele dramatice ale măsurilor luate cu scopul reducerii răspândirii bolii asupra sectorului de turism, hotelier, transporturilor transfrontaliere în primul rând aeriene, lanțurilor de restaurante, dar și asupra show-businessului, și tuturor serviciilor conexe acestor domenii. Cele din urmă, precum bine știm, au devenit sectoare primordiale ale acumulării de capital în condițiile de-industrializării, asemeni dezvoltării mediului urban construit inclusiv a locuirii, care au avut și ele rol tot mai mare ca circuite secundare ale capitalului în capitalismul financializat.

Acordarea ajutoarelor de stat permisă de CE ca răspuns la pandemie, este o consecință a renunțării la plafonul de 3% al deficitului stabilit de Pactul de Stabilitate și de Creștere. Înspre orice domeniu economic se vor orienta ele, Comisia Europeană prevede că ajutoarele de stat înseamnă susținerea companiilor private din bugetul de stat. Desigur, fără ca statul să devină acționar la aceste companii sau să le impună condiții proprietarilor de întreprinderi în ceea ce privește salarizarea și condițiile de muncă ale angajaților. Creșterea salariilor și a cheltuielilor pentru protecție socială, sau a investițiilor în servicii publice, inclusiv în locuințe publice (poate cu excepția sănătății publice) în continuare se consideră a fi pierderi și obstacole în relansarea economiei. Pe de altă parte, facilitarea acordării ajutoarelor de stat sectorului privat înseamnă că inegalitățile între statele membre se vor adânci încă odată, și poate și mai mult. Adică state cum sunt Germania, care și-au întărit economia și bugetul public de pe urma modului în care Troica a impus soluționarea crizei financiare anterioare, pot să facă mult mai multe investiții în orice domeniu economic și să se redreseze mult mai rapid decât statele periferice cum este și România. Pentru că cele din urmă stau mult mai prost din punctul de vedere al rezervelor lor financiare și din punctul de vedere al potențialului producției interne independente de lanțurile de producție dominate printre altele de interesele companiilor germane. De aceea, forța de muncă din România în continuare va fi și mai vulnerabilă și exploatată atât în țară, cât și în străinătate, și, drept urmare, va continua să trăiască mult mai prost și cu o speranță de viață mai mică decât media UE. Din declarațiile recente ale președintelui Băncii Mondiale reiese clar că tendința descrisă mai sus nu doar că este facilitată economic, dar este susținută și prin deciziile instituțiilor financiare internaționale, care consideră că trebuie să susțină în primul rând țările dezvoltate pentru ca ele să se redreseze cât mai repede. În România vor ajunge, probabil, credite de la FMI și BM cu aceleași condiționări de austeritate ca și dățile trecute.

Astfel, pentru noi, cei din periferii, ziua de 9 mai continuă să fie o zi a Europei economice care lucrează pentru profit, și o zi a Europei inegale. Să fim fericiți, dacă țările centrale ale UE, alături de alte țări dominante ale capitalismului global nu vor transforma tensiunile lor politice în războaie efective în care să ne atragă și pe noi ca muniție. În loc de bunăstarea pentru toți, comunitatea economică europeană ne-a adus austeritate pentru mulți, și bogăție pentru câțiva puțini. Și cu tot cu această Europă unită creată pe urma învingerii fascismului, am ajuns azi să ne militarizăm și să asistăm la creșterea investițiilor în industria de război. Pentru ca ziua Europei să fie una de care să ne bucurăm cu toții la fel, ar trebui ca Europa să se revoluționeze ca o uniune anti-fascistă a egalității economice și dreptății sociale.

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!