Interviu cu politologul italian Francesco Trupia despre problemele sociale cu care românii şi bulgarii se confruntă în Italia, despre situaţia pandemiei cauzată de COVID-19 în țara lui şi despre percepţiile europene despre islam
Franesco Trupia deţine Ph.D. de la Universitatea din Sofia „Sf. Climent Ohridski”. El a studiat filosofie, ştiinţe politice şi relaţii internaţionale. A lucrat în Bulgaria, Armenia şi Kosovo pentru diferite ONG-uri şi organizaţii de cercetare. Interesele lui sunt legate de politica identitară, probleme legate de minorităţi şi democratizare în Europa Centrală şi de Est.
Francesco, tu eşti un italian din Sud şi cunoşti bine comunităţile imigrante bulgare şi române în partea ta de Italie. Adesea ei lucrează acolo în agricultură sau în afacerile mici. Care este relaţia între aceste comunităţi şi italieni? Cât de mare este cooperarea şi demnitatea în aceste relaţii şi cât de mult sunt ele distorsionate de precaritate, stres şi abuz?
De la începutul anilor ‘90 mulţi est-europeni au fugit din ţările lor pentru a căuta un viitor mai bun în Italia. Nu doar bulgarii şi românii, ci şi albanezi, ucraineni formează mari comunităţi de lucrători imigranţi. În prezent, putem vorbi despre a treia generaţie de est europeni, care au rezidența în Italia.
Merită acordată atenţie rolului lor social în contextul italian. Cei care lucrează în special în sectorul serviciilor, în agricultură şi în celelalte mici afaceri rămân expuşi la exploatare şi nesiguranţă economică. Ea provine dintr-un mare număr de factori internaţionali şi domestici, care sunt interconectaţi şi au degradat condiţiile muncii ţărănimii locale şi ale lucrătorilor sezonieri. În ciuda faptului că agricultura din Italia de Sud, inclusiv Sardinia, reprezintă un obiectiv strategic şi important pentru economia naţională, întregul sector trebuia să se confrunte cu o lipsă de interes a generaţiei tinere din Italia. Fiii şi fiicele mic-burghezilor din anii ‘60-’90 nu văd agricultura ca pe un sector în care are rost să investească. Cei care au decis „să se întoarcă pe câmpuri” sunt puţini. Competitorii din UE şi relaţiile de comerţ internaţional ale Italiei cu China şi ţările din Africa de Nord nu au încurajat agricultura italiană. Deopotrivă, ele i-au forţat într-un mod paradoxal pe antreprenorii locali să-şi delocalizeze procesul de producție în Europa de Est.
Într-un mod paradoxal asta are loc în timp ce mulţi bulgari şi români, împreună cu imigranţi din Africa, suplinesc „vidul mâinii de lucru”. În utimele decade, dinamica şi relaţia cu piaţa de muncă a țărănimii s-a schimbat mult. Însă, istoric vorbind, mult discutatul sistem de Caporalato (forma nelegală a recrutării şi a organizăriii mâinii de lucru prin intermediari, numiţi corporali, care îi angajaeză pe lucrători pentru o perioadă scurtă (zile sau săptămâni) fără a respecta regulile angajării şi drepturile muncitoreşti – nota traducătorului) a fost puternică în Italia de Sud şi asta a exploadat. Cei mai vulnerabili în acest sistem sunt muncitorii sezonieri din România şi Bulgaria, împreună cu localnici şi migranţi fără documete în regulă, aplicanţi pentru azil şi refugiaţi în nevoie de resurse financiare pentru a se putea muta spre Nord. În Italia, aceste categorii reprezintă aproape 40% din munca sezonieră, iar majoritatea dintre ei culeg fructe şi lucrează la ferme. Ei sunt, pe scurt, exploatați constant de un sistem, care, fără nicio surpriză, este compatibil cu piaţa de muncă liberă capitalistă. Nu sunt plătiți just, nu au protecţie legală, sunt forţaţi să muncească ore în șir în caldură, în condiţii de igienă proaste. Ei sunt „cei mai vizibili invizibili” în Italia de Sud. Ceilalţi, în special femeile îngrijătoare care lucrează în acelaşi apartament sau în aceeaşi casă cu cei în vârsta pe care îi îngrijesc, au un stil de viaţă mai demn. Însă ele sunt plătite numai pentru îngrijire, iar munca lor de acasă rămâne neplătită, în principiu.
În ce măsură românii şi bulgarii din Italia reuşesc să-şi facă propriile instituţii culturale şi educaţionale, cât de mult reuşesc să se organizeze în sindicate sau în organizaţii civile, oare ei protestează sau fac acţiuni politice comune? Aţi locuit în Bulgaria şi probabil puteţi compara nivelul de maturitate politică şi socială a oamenilor în ţara lor şi cel în imigraţie, în Italia….
A doua generaţie de români şi bulgari au studiat în şcoli publice şi universităţi. De obicei ei stăpânesc foarte bine limba italiană şi sunt capabili să caute un job şi să-şi facă propriile lor familii. La un nivel cultural, distincţia între viaţa lor privată şi cea publică rămâne un factor important. Ei pot învăţa limba maternă a părinţilor lor acasă, pot să-şi întreţină tradiţiile familiale vii şi să aibă un cerc de prieteni şi relații sociale. Spaţiul public ar putea fi uneori problematic pentru ei: în timp ce românii şi bulgarii nu au probleme cu italienii, există imagini stereotipe şi prejudecăți printre italieni despre aceste comunități. Se evidențiază imagini de tristeţe, migrare, sărăcie şi subdezvoltare în ţările de origine.
Toate acestea distorsionează ideea comună a italienilor despre Bulgaria, România şi Europa de Est, în general. La nivel politic, formele de activism cetăţenesc nu prea prind teren între români şi bulgari.
Nu sunt convins că peisajul politic din Italia poate fi uşor comparat cu cel din Bulgaria sau România, fără a lua în considerare în profunzime istoria recentă şi moştenirea politică. Nu voi fi surprins dacă lucrătorii români sau bulgari ar agrea sau chiar ar susține Liga de Nord sau mişcarea Cinci Stele. Este un fenomen observat mult în Franţa, în Germania şi în Regatul Unit. Campaniile politice şi proiectele pentru mobilizare cetăţenească iniţiate de zeci de partide, organizaţii şi sindicate de stânga au pierdut de sub control clasa muncitoare în ultimele două decade – indiferent de naţionaliatea şi grupul social al unei persoane date. Aceste procese de demobilizare a muncitorilor nu au început din cauza startegiei discursive malignizante a campaniilor anti-migrare şi a criticismului puternic împotriva birocraţiilor din UE, cum cineva ar putea presupune. Există o tradiţie mult mai lungă a eşecului, iar stânga italiană şi sindicatele au făcut puţin pentru a-l contracara. În acest sens, lucratorii sezonieri ştiu că statutul lor nu este în regulă, că suferă de exploatare în combinaţie cu riscurile de zi cu zi şi nesiguranţă. Dar aceste condiţii exploatatoare de muncă le asigură supraviețuirea: mulţi continuă să-şi trimită banii înapoi acasă, alţii pot garanta educaţia copiilor lor, alţii sper să rezolve probleme şi să aibă mai bune perspectiva în afară ţărilor lor de origine.
În anul 2017 The Guardian a publicat un articol bine documentat despre abuzuri sexuale în Sicilia, ale căror victime au fost lucrătoare imigrante din România. Articolul a dezvăluit că aceste abuzuri s-au petrecut timp de ani de zile, dar din motive diferite nu au fost raportate la poliţie şi aproape nimeni dintre angajatorii italiani ai acestor femei n-au fost condamnaţi pentru crima lor. Ce a urmat în termeni de reacţii ale instituţiilor stataului, ale societăţii şi ale comunităţilor imigrante după acest articol? Care este situaţia actuală a acestei probleme?
Acest reportaj din 2017 a adus în lumină un sistem foarte bine cunoscut al exploatării muncitorilor şi a deteriorării drepturilor de muncă în domeniul agriculturii, care rămân puternic înrădăcinate şi interconectate cu regulile locale învechite şi cu interesele locale afaceriste. În Sicilia şi Calabria, în special în regiunea Ragusa şi Gioia Tauro sau Rosarno aceasta este realitatea locală cu care lucrătorii sezonieri se confruntă. Aşa-numita „Caporalato” este un form de angajare ilegală şi de exploatare a muncii ziliere la fermă printr-un intermediar, care coordonează şi navighează între relaţiile de muncă şi cele de proprietate. În acelaşi timp, orele lungi de lucru şi salariile mici sunt numai suprafaţa acestui fenomen. La fel ca în Infernul lui Dante, sub această suprafaţă există multe cercuri concentrice, prin care se trece şi care duc la o cvasi-robie a muncitorilor în viaţa de zi cu zi. Mai mult, multe migrante fără documente în regulă, sunt forţate să se prostitueze noaptea. Alte sunt maltratate şi adesea abuzate sexual de „caporali”, intermediarii. Viaţa lor cotidiană este organizată şi trăită la marginea societăţilor rurale: locuiesc în barăci, fără un nivel bun de igienă, electricitate şi mobilier de bază. Ceea ce rămâne cel mai controversat lucru în sistemul exploatator este că marea majoriate a ţărănimii justifică şi legitimă „capolarato”-ul. Este singura lor oportunitate de a beneficia. Într-o mare măsură este vorba de un paradox în paradox: trebuie oare să vorbim în numele lurcătorilor din ferme exploatate în ciuda reţinerii lor de a vorbi? Sau, într-un sens opus, trebuie să-i aşteptăm să vorbească în ciuda faptului că ei nu au instrumentele pentru a o face?
Am văzut deja cum Austria a confirmat recent că 200 de asistente medicale din Sofia, Bulgaria şi din Timişoara, România au fost angajate. Exemplul dezvăluie lipsa de pregătire a ţărilor bogate din Europa să gesioneze şi să prevină criza de azi. Dar arată şi cum anumite segmente din forţa de muncă migratoare sunt exploatate încă înainte de a fi introduse în procesul muncii. Ele sunt, de fapt, lasate la mila cerinţelor capitalului şi a valurilor pieţelor globale.
Din cauza izbucnirii epidemiei de COVID-19, Giorgio Gori, pimarul din Bergamo şi ministra agriculturii – Teresa Bellanova, fostă lucrătoare de fermă, şi-au exprimat îngrijorarea despre restricţiile de călătorie care ar fi avut un efect negativ asupra agriculturii italiene pentru că valul sezonier de lucrători din ferme, proveniți din Europa de Est, nu putea ajunge pe câmpuri. În prezent, ministerul agriculturii încearcă să convingă coaliţia de guvernare să adopte o lege, care să regularizeze statutul muncitorilor sezonieri şi drepturile lor de muncă. Nu sunt prea entusiazmat de această propunere legislativă, pentru că văd că vor fi posibile alte feluri de a extrage profit printr-un alt val de muncitori sezonieri. În loc de a rezolva problema şi să se bucură de asta, recunoaşterea legală potenţială a lucratorilor sezonieri şi a ţărănimii locale pune o altă întrebare. De ce regularizarea lucratorilor sezonieri şi a drepturilor lor muncitoreşti este pusă într-o anticameră pentru o perioadă atât de lungă, ca să fie discutată numai în contextul crizei economice profunde care va veni şi care va reporni relaţiile de muncă şi a proceselor productive? Dacă suntem siguri că localnici şi lucratorii sezonieri din România, Bulgaria şi alte ţări vor vedea drepturile lor recunoscute şi protejate, de ce nu s-a făcut asta mai devreme? Oare lucratorii din ferme, ţărănimea, culegătorii de fructe şi lucratorii sezonieri merită recunoaştere sau ei sunt mai degrabă o unealtă pentru un sector semnificativ precum agricultura în timpul dificil al unei crize profunde?
Nordul Italiei este afectat sever de pandemia de coronavirus. Cât de gravă este pandemia în Italia de Sud? Cât de mult categoriile vulnerabile, precum imigranţi bulgari şi români, grupurile deprivate social, migranţii din Africa ş.a.m.d. sunt afectate de pandemie – nu doar în termeni de sănătate, ci şi social şi economic? Cât de mult măsurile socio-economice ale Italiei sunt suficiente pentru a sprijini aceste categorii vulnerabile?
În principiu, regiunele din Sud au mult mai puţine cazuri decât regiunele din Nord. Lombardia este cel mai grav afectată. Pare posibil să ne reimaginăm o vară în Italia de Sud, nu aşa cum am plănuit-o, dar puţin mai bună decât cum am gândit-o acum câteva săptămâni. Este adevărat că Italia este asociată de mulţi cu divizarea ei geografică. Nimeni nu o poate respinge – nici chiar italieni de sud. Criza, cauzată de COVID-19, a demonsrat încă o dată această diviziune între Nordul industrial şi inovativ şi Sudul tradiţional şi „înapoiat”. Acum câteva zile, Viitoria Feltri, editorul-şef de la Libero – un ziar foarte bine cunoscut în Italia de Nord, a comentat situaţia din Italia de Sud prin direcţionarea spre „inferioritatea socială” a italienilor sudici. Antonio Gramsci, între altele, a scris extensiv despre problema sudică. Fiecare om ştie că această „înapoiere” a fost acordată istorică italieni din sud pentru a justifica diferenţele structurale şi enorme economice.
Cu toatea astea, starea de urgenţă nu reprezintă o criză în sine. Ea duce fiecare dintre noi către o nouă direcţie socială, pe care suntem forţaţi să o acceptăm pentru viitorul vieții cotidiene. De fapt, reorganizarea postpandemică a relaţiilor de muncă şi a muncii vor lasa spaţiu pentru noi rețete de supunere politică şi subordonarea unor mari grupuri sociale. Distanţarea socială va restricționa mai multe locurile de confruntare şi disputele politice, sub motto-ul securităţii umane. Lucrătorii locali şi cei sezonieri sunt de obicei angajaţi pe piaţa neagră şi sunt considerați prost educaţi. Este de aşteptat că ei vor suferi mai mult decât alţii pierderi, marginalizări şi excludere socială. Societatea globală capitalistă se revigora prin noi metode de producţie şi reevaluare a abilităților de muncă, a serviciilor, care vor fi considerate „esenţiale” după transferul lor spre forme diferite de „smart working”, adică acelea care presupun utilizarea tehnologiilor de vârf.
Cât de mulţi oameni vor rămâne în spate? În Italia, criza cauzată de COVID-19 a atras atenția asupra grupruilor sociale margainalizate, a căror expunere la „sezonul post-pademic” va fi mai rea decât cea a mecanismelor de exploatare actuale. Din nou, o interacţiune a factorilor rasiali, naţionali şi culturali va fi instrumentalizată pentru a nega drepturile muncitoreşti şi pentru a revigora noi relaţii de subordonare. De exemplu, ceva tipic pentru Italia de Sud, societăţile patraiarhale vor permite femeilor o mai mică putere în luarea deciziilor decât bărbaţii. Angajaţii din agricultura vor rămâne subordonați angajatorilor săi. Şamd.
O altă direcţie a activităţilor tale este legată de relaţiile interculturale. Ai studiat islam în Europa de Sud-Est contemporană. A existat multă demonizare împotriva islamului în Vest. Ce nu se înţelege despre Islam în Europa? Avem nevoie de un zid între lumea noastră şi Orientul Mijlociu sau în sens opus, are sens să fim deschişi şi să-l abordăm?
Cei care demonizează islamul nu au nicio idee ce este el. Înţelegerea lor despre islam este bazată predominant pe imagini stereotipice formate de terorismul islamist şi formal diferit prin radicalizare. Din păcate, aceste stereotipuri sunt foarte răspândite în Italia, Franţa şi Germania. Criza, cauzată de COVID-10, a șters rapid cuvintele „islam” şi „terorism” din agenda politică şi din strategiile discursive ale diferitelor partide din Europa şi de dincolo de ea. Oare terorismul nu mai este un pericol de securitate pentru Vest.
În Europa de Vest în general şi în Italia în particular, politicenii vorbesc despre „Europa” fără a înţelege că musulmanii sunt membrii unor minorităţi naţionale în Europa de Sud-Est. Retorica antimigraţie nu ţinteşte aceste segmente din societăţile sud-est europene, pentru că aceşti oameni deja locuiesc în ţările lor de origine. Iată de ce nu avem nevoie de perete, de castele. Este dovedit că marginalizarea activează radicalizarea, în special în unele ţări unde comunităţile musulmane pot reprezenta grupul-ţintă al unor proiecte externe de radicalizare. Este ceea ce s-a întâmplat în 2014 în Pazargic (Bulgaria), de exemplu. Se poate întâmpla în UE, dacă nu reuşim să-i integrăm pe muslmani în proiectul european. De ce Bulgaria este îndemnată să recunoască complet minoritatea şi drepturile ei religioase, dar Italia nu este îndemnată la asta? Atâta timp cât Europa eşuează să integreze islamul şi comunităţile musulmane în europeizarea ei, proiectul ei nu va reuşi.
traducere: Vladimir Mitev, editare: Carmen Dărăbuş
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
