Nu există deus ex machina tehnologică care ne va salva de activitatea noastră falimentară ca animale politice
Acest articol este semnat de cercetătoarea bulgară Julia Rone (cercetator posdoctoral Wiener Anspach la Universitatea din Cambridge şi Université Libre de Bruxelles) şi face parte din Anuarul lui Transform!Europe pentru anul 2020.
Reţelele sociale contează mai puţin decât credem. Ele nu sunt nici ”necesitate ori motiv suficient pentru democratizare”,[1] nici o forţă rea care ”descompune democraţia dinăuntru”[2]. În loc de asta, accentul mediilor sociale cade asupra manifestării trendurilor şi problemelor mult mai largi în societatea contemporană. Ascensiunea ”socialului” în sensul mediei sociale, a avut loc în contextul decăderii ”publicului” în sensul de educaţie publică, media publică şi bunul public. Asta nu înseamnă că Facebook, YouTube şi Twitter au provocat declinul publicului. Motivele sunt multe – instituţionale, ideologice, economice. Dar concentrarea excesivă asupra mediei sociale desigur nu a ţinut departe de întrebările care într-adevăr contează. Există multe lucruri interesante de spus despre legătura dintre democraţie şi media socială. Problema este că asta nu este întrebarea corectă şi, mai mult, problema este întrebarea pe care am discutat-o de ani de zile.
Pendulul Obama-Trump
În anul 2008, Barrack Obama a fost ales preşedintele Statelor Unite. Noi (jurnaliştii şi cercetatorii media) am numit aceste alegeri ”alegeri Facebook”[3] şi ne-am întrebat retoric dacă Facebook, Twitter şi YouTube ”ne democratizează sistemele politice?”[4]
Atunci, în anul 2011, milioane de egipteni au ocupat piaţa Tahrir din Cairo. Am lăudat evenimentul ca ”Revoluţie Facebook” [5] Alăturându-se valului global de protest, milioane de spanioli, italieni şi greci au ocupat pieţele centrale din ţările lor şi au protestat împotriva austerităţii. Am descris ceea ce s-a întâmplat ca ”reţele de indignare şi speranţă” [6]
În anul 2016, Donald Trump a fost ales preşedinte al Statelor Unite, apoi publicul britanic a votat pentru Brexit. Am început să discutăm troll-uri, bot-uri, dezinformare vicioasă şi am cerut mai multă reglementare a platformelor de media socială. [7]
Iată cum în ultima decadă atitudinea față de media socială s-a schimbat de la deplină utopie la completă distopie. Numesc această schimbare în felul în care media socială este reprezentată în ”pendulul Obama-Trump”.
Trecerea rapidă de la iubire extremă la frică extremă în relaţia cu media socială este fascinantă. Ceea ce este chiar mai fascinant este că indiferent de evenimentul politic dramatic din ultima decadă, mereu exista un grup de cercetători şi jurnalişti care încercau s-o explice prin vreun aspect al mediei sociale. Acest tip de abordare este un exemplu prim al tehnofetişismului – a atribui tehnologiei agenţie, care de regulă aparţine oamenilor. [8]
Tehnofetişismul şi media socială ca deus ex machina
Poveştile despre media sociale vând. Indiferent dacă lăudăm media socială ca salvator sau o demascăm ca vinovați, oamenii mereu au fost interesaţi, pentru că există conspiraţii, comploturi, sentimentul de satisfacție că ”ele au fost mereu în fața ochilor noştri, dar nu le-am observat”. Mass-media socială e deus ex machina, care ne permite să găsim o soluţie uşoară la problemele politice complicate. În nuvelele criminale englezeşti mereu majordomul este ucigaşul. În analizele politice populare mereu media sociale face treabă. Revoluţii, Brexit, alegeri – dacă e să dăm crezare experţilor, ele toate par să fie decise de puternice algoritme. Dar probabil ar trebui ”să lasăm ”majordomul singur” şi să lasăm media socială să se focuseze pe înterbări mai mari.
Căsătoria fericită din trecut a democraţiei şi capitalismului în Vest este în pericol. Pericolul nu va dispărea dacă doar reglementăm rețelele de socializare sau le descompunem monopolurile, chiar dacă The Guardian doreşte să credem asta. [9] Nici alternativele n-au fost prea de succes. [10] Chiar dacă înfiinţăm servere independente care operează pe baza software-ului liber cu date complet criptate şi care comunică cu reţele sociale descentralizate după luni de ”detoxifiere digitală” bine făcută, vom trăi pe mai departe într-o societate tot mai inegală. Stânga ar trebui să recunoască asta şi să înceteze să facă critică radicală doar pe subiecte de nişă. Cum trebuie să abordăm asta şi ce este de făcut? Mă voi uita la felul în care media socială se încadrează în trei tendinţe interconectate care au un impact pe termen lung asupra democraţiilor vestice: concentrarea tot mai mare a puterii şi a bogăţiei în mâinile unor puţini jucători globali, reducerea încrederii în politicieni, instituţii şi media şi creşterea mişcărilor antisistem, care doresc mai multă democraţie.
Aceste trenduri se interconectează în multe feluri. Neoliberalismul este un proiect al clasei conducătoare, care luptă constant pentru dereglementarea capitalului în zonele-cheie şi pentru depolitizarea chestiunilor economice printr-o varietate de mijloace legale şi instituţionale. [11] Discreditarea politicienilor ca agenţi auto-suficienţi a fost un aspect-cheie în împingerea spre soluţii tehnocratice dincolo de controlul democratic. Mai mult, critica artistică de stânga împotriva instituţiilor a fost adesea adoptată şi folosită pentru a legitimiza o precaritate crescândă şi pierderea drepturilor sociale şi muncitoreşti. [13] Dereglementarea capitalului şi mediei au acordat chiar mai mare putere economică, politică şi discursivă celor bogaţi. Dar cu cât mai mult capitalul a devenit incontestabil şi politica dedemocratizată, cu atât mişcările sociale antisistemice de jos au început să lupte împotriva lor şi să insiste pe ”democraţie reală acum”.
Media socială a apărut în acest context şi s-a prezentat cu soluție alternativă tehnologică la politicienii corupți şi media care nu mai poate fi creditată. Mai mult, ceva timp media socială părea că este platforma-cheie a mişcărilor sociale progresiste. Dar realitatea a fost mult mai diferită decât aşteptările ridicate. Ceea ce a urmat nu este o poveste de inocență pierdută, pentru că media socială au fost de la bun început o întreprindere capitalistă. Este mai degrabă povestea iluziilor pierdute – deus ex machina nu funcționează.
Democraţia în era încrederii scăzânde
Probabil cel mai popular utilizator al lui Twitter astăzi este preşedintele american Donald Trup. Dar la mijlocul anilor 2000, media socială n-a fost o ţară pentru bătrâni. Informalitatea rețelelor de socializare, estetica amatorilor şi posibilitatea (cel puţin nominală) a fiecăruia de a publica a creat sentimentul de revoluţie participativă de jos în sus. Numeroșii guru din Silicon Valley continuă să vorbească despre conţinut, generat de utilizatori, de distribuire, de abilitare cetăţenească. Ei au cooptat idei socialiste pentru a promova companiile private, ale căror modele de afaceri au fost bazate pe extracţia datelor. [13] Într-o poveste de copertă a revistei Wired, Kevin Kelly chiar a afirmat că socialismul digital ”poate fi văzut ca al treilea drum, care face irelevante toate dezbaterile vechi”. [14] La fel ca experimentele trecute cu ”cea de-a treia cale”, cel de-al treilea drum digital a devenit atât de socialist pe cât este posibil. De ce această utopie suna convingătoare atunci? Un motiv important este pierderea considerabilă a încrederii în media şi politică,văzute tradiţional. Şi criticii media, şi populaţia, în general, şi-au pierdut iluziile în media corporatistă mainstream. A fost o perioadă de concentrare a dreptului de proprietate asupra mass-media, a tabloidizării informației. Pentru comparaţie, media socială părea ca o gură de oxigen. Se considera că cetăţenii puteau ocoli bătrânii cerberi şi-şi fac vocile auzite. Media socială a fost considerată ca revitalizare la participarea politică într-o situaţie de dezamăgire adâncă față de politică.
Afirmaţiile catastrofale despre pierderea încrederii în politicieni şi în instituţiile din Vest au fost cu noi mereu cel puţin din anii 70 încoace (şi au fost contestate tot de atunci până la azi).
Însă după criza economică din anul 2008 nivelurile de încredere s-au ridicat într-un fel particular de evident – şi în Statele Unite, şi în ţările europene. [15] Considerând masivele salvări ale băncilor, considerate prea mari pentru a se prăbuşi, şomajul ridicat al tineretului din Europa de Sud, inegalitatea crescândă înăuntrul ţărilor şi evaziunea fiscală a bogaţilor, nu trebuie să fim surprinși. [16] Afară de aceşti factori obiectivi, analiza politică a jucat un rol crucial în dezamagirea crescândă față de politică. Teoria alegerilor publice, de exemplu, i-a prezentat îndelung pe politicieni ca pe niște mari egoiști, care caută profit [17] şi a dat justificare intelectuală pentru evoluția neoliberală spre tehnocraţie. De fapt, în timp ce tehnocraţia şi populismul au fost contrapuse unul altuia adesea, acestea au apărut împreună ca un răspuns la delegitimiarea democraţiei clasice de partid. [18] Ambele entități au afirmat că servesc interesele popoarelor fără medierea elitelor politice corupte. Tehnocraţii au invocat expertiza şi au afirmat că ştiu ce e bine pentru toţi. Populiştii emergenţi au îmbrațişat, în schimb, ”ideologii web” [19], promisiunea social media de internet într-un sens mai larg.
Partidul Pirat, Podemos şi Mişcarea Cinci Stele au crezut în puterea tehnologiei de a servi ca mediator al noii puteri populare. [20] În acest sens promisiunea social media a îndeplinit un spațiu lăsat liber de încrederea scazândă în politicieni şi instituţii. Online oamenii puteau participa direct fără nevoia de reprezentare. Astfel, Podemos a început o dicutare a structurii de partid în secţia Agora din Reddit. Mişcarea Cinci Stele şi-a construit o platformă în acest sens, numită ”Rousseau”.
Platformele tehnologice au înlocuit platformele politice în sensul de programe, dar asta a consolidat predominant poziția liderilor de partid. [21] Într-un mod similar, platformele deţinute de corporaţii au dat, în cele din urmă, mai mare putere companiilor care le controlează. Cei care eliminau intermediatorii mai devreme, au devenit noii mediatori. Încrederea în democraţie şi în principiile democratice n-a scăzut atât de mult cât încrederea în politicieni şi instiuţii a scăzut, cel puţin nu în Europa. [22] Media socială a mizat pe această dorinţă pentru mai multă democraţie şi mai mare participare. Ei s-au înclinat retoric în faţa ”voastră”, utlizatori de zi cu zi, care ați creat comunităţi online. Între timp şi-au construit imperii private.
Dar media socială nu este de vină pentru prăbuşirea încrederii în politiceni şi media. Ei n-au cauzat dereglarea mediatică din anii 1990, concentrarea proprietăţii media, nici tabloidizarea conţinutului. Nu sunt de vină pentru criza economică, pentru inegalitatea crescândă, pentru capitalismul de cazinou. Media socială a oferit o soluţie tehnologică la probleme politice complexe şi noi, oamenii, ca audienţă, au îmbrătişat această soluţie şi i-am făcut bogaţi în procesul care a urmat. N-a funcționat. Prea rău pentru noi. Dar ar putea fi că media socială nu doar că n-a întărit participarea democratică, ci chiar a făcut lucrurile mai rele? Privilegiază oare media socială viziunile extreme şi mişcările sociale conservatoare?
Democraţia în era mişcărilor anti-sistemtice
Criza economică din 2008 şi răspunsurile politice la ea au perturbat vieţile de zi cu zi în multe feluri – mulţi oameni şi-au văzut şansele de viaţă prăbuşite, şi-au pierut ipotecile, nu puteau găsi un job şi au intrat în datorii. Ca răspuns, a avut loc o creşetere bruscă a mişcărilor antisistemice – ”grupuri politice care se opun şi rezistă forţelor productive şi relaţiilor prevalente într-o eră istorică”. [23] Protestele din Africa de Nord până în Orientul Mijlociu s-au răspândit în întreaga zonă mediteraneeană şi în Statele Unite. Oamenii cereau democraţie reală acum şi respingeau inegalitatea crescândă. Sloganul lui Occupy Wall Street ”noi suntem cei 99%” a devenit sloganul unei ere.” [24] Social media, inclusiv datorită marketingului, a fost considerată crucială pentru aceste proteste. Primăvara Arabă a fost catalogată rapid ca ”Revoluţie Facebook” de către media occidentală. Protestatarii purteau loznici cu numele ”Facebook”.
Mai mult, Al Jazeera a jucat rol activ, a încadrat rolul mediei sociale în Primavara Arabă pentru a promova o viziune a soldarităţii panarabe care înfloreşte online. [25] Inspirate de valul global de protest, mişcarile sociale şi cercetătorii s-au focusat asupra felului în care media socială a ajutat să se rezolve o problemă de acţiune colectivă [26], au ajutat în formarea identităţilor colective [27] şi au reinventat democraţia. [28]. Desigur, utopia a demonstrat unele fisuri. Totul n-a fost roz şi neproblematic, şi un număr tot mai mare de autori au început să adopte o perspectivă mai critică despre media socială. Unii au atras atenţia asupra felului în care a fost privatizat terenul socialului [29] şi posibilitatea de a fi împreună. [30] Un alt subiect contestat a fost politica Facebook pentru numele reale şi implicaţia ei pentru sigruranţa activiştilor. [31] َUn număr de cercetători s-a focusat asupra rolul algoritmilor pentru a structura comportamentul activiştilor şi al utilizatorilor zilnici – de la practici de consum de ştiri la prietenii. [32] În loc de a ajuta la crearea unui paradis orizontal de structură şi egalitate, social media adesea a consolidat ierehiile informale. [33] În sfârşit, un număr de cercetători au insistat că în ciuda aşteptărilor mari despre media socială, protestul în cele mai multe cazuri a rămas bazat pe un loc tradiţional şi depinde de reţele preexistente şi faţă în faţă. [34] Unii autori au insistat că în loc de a se focusa pe reţelele sociale în mod izolat, o abordare mai folositoare va fi să se exploreze modul în care activiştii navighează într-o diversitate de media în ecologii media complexe. [35] Într-adevăr activiştii adesea trec de la grupuri şi pagini de Facebook la conturi de Twitter, la apariția în medii principale şi din nou spre platforme online, listă de corespondență şi chaturi private. Mai mult, felul în care activiştii îşi imaginează media socială şi tehnologiile digitale afectează puternic felul în care le folosesc. [36]
Toate aceste înţelegeri nuanţate ale felurilor complexe în care media socială contează sunt sufocate de valul din 2016 al antiutopiilor despre media socială. Referendumul pentru Brexit şi alegerea lui Donald Trump au fost atribuite de media liberală proliferării știrilor false în camerele online ale unor activişti tot mai radicalizați. Brusc fiecare om începe să arate atenţie profilurilor false online, boturilor, propagandei pentru mobilizarea completă.
Pendulul ”Obama-Trump” s-a mutat şi activismul de extrema dreaptă a devenit ținta discuţiilor. Dar în timp, cercetarea inovatoare a demonstrat frica de camerele de ecou și efectele unor știri false pot fi exagerate. [37] Problema polarizării politice continuă să fie largă. În acest context o carte recentă a sugerat că activismul online i-ar putea favoriza pe conservatori.
Comentând despre cartea lui Jen Shradie, ”Revoluţia care n-a fost revoluţie”, Richard John observă: ”viziunea consensuală a internetului ca o forță progresivă, democratizantă a trecut cu vederea o realitate simplă: construirea și susținerea unei audiențe online costă bani, iar conservatorii au mai mulți. Inegalitatea instituţiilor şi ideile contează, şi în zona digitală fiecare dintre ele favorizează dreapta. [38] Inegalitatea, instituțiile și ideile contează toate; și, în arena digitală, fiecare favorizează dreptul.38. Se credea că social media poate permite activiștilor progresivi să se mobilizeze și să ajungă la oameni mai ușor. Într-adevăr, exemple precum Mișcarea Occupy Wall Street din SUA şi Labour Momentum din Regatul Unit au demonstrat că este posibil. [39]
Însă inegalităţile structurale şi accesul inegal la resurse au afectat serios social media şi ar putea fi vorba că ei privilegiază actorii cu mai multe resurse. Dar media mainstream tot continuă să conteze. În loc de a fi un teren, unde să ne luptăm împotriva privilegiilor, media socială a devenit, simplu, încă un teren de privilegii.
Democraţia în era inegalităţii
În timp ce la sfârşitul anilor 2000 oamenii vorbea de social media la plural, în anul 2010 Facebook şi-a consolidat influenţa, devenid aproape singurul jucător. În prezent, patru dintre cele şase cele mai mari social media, măsurate după numărul de utilizatori – Facebook, WhatsApp, Facebook Messenger şi Instagram aparţin Facebook. Pe locul doi – YouTube, aparţine Google. Facebook şi Google (a cărui companie-mamă este Alphabet) au apărut ca mici puncte de lansre la sfârşitul anilor 90 şi începutul anilor 2000. Ele au fost două dintre Cele Patru Mari companii technologice, care au dominat spaţiul cibernetic în 2010. Ceilalți doi giganți sunt Amazon şi Apple. Uneori pe listă este adăugat şi Microsoft.
”Gaşca celor patru” a obţinut o influenţă şi un succes fără precedent. Ea a fost între cele 7 cele mai performante companii din lume [40] şi în top 7 cele mai valoroase branduri. [41]
Companiile tehnologice au devenit monopoluri puternice care împiedică competiţia şi inovaţiile. Dar de ce au devenit atât de mari? În primul rând, trebuie să menţionăm efectele de reţea – cu cât mai mulți utilizatori există într-o reţea, cu atât mai multe stimulente există pentru utilizatorii noi să se alăture. Într-adevăr singurele mari alternative la Facebook s-au dezvoltat în ţări care au suficiente pieţe interne, precum China, Rusia şi Brazilia.
Doi, dominaţia Facebook a fost şi rezultatul unei cultivări bine plănuite a pieţelor noi. În multe ţări emergente şi în curs de dezvoltare, Facebook a oferit internet gratuit prin planuri subsidate precum Free Basics, ”care lucrează cu firme de internet locale pentru a acorda servicii ”de bază” gratuite (precum Facebook) la toți utilizatorii de dispozitive mobile. [41]
Facebook şi-a mărit piaţa nu doar în sens geografic. Compania a tot crescut prin transformarea mai multor aspecte din viaţa noastră cotidiană într-un proces care a fost descris recent ca ”data colonialism” – colonialism de date [43]. În timp ce datele despre societate au fost produse în trecut şi aparţin guvernelor, în prezent sunt controlate tot mai mult de corporații private sub formă de social media. [44]
Trei, Facebook a achiziţionat alternativele Instagram şi WhatsApp într-o mişcare deșteaptă pentru a elimina competiţia. În timpul unei audieri în Congres cu experţi împotriva trusturilor, profesorul de drept Timothy Wu a pus accent pe pericolul acestei abordări pentru inovație: ”Mi-e frică […] vom deveni o ţară unde inventatori şi antreprenori visează să fie cumpărați şi nu să construiească ceva singuri”. [45]
În timpul alegerilor Partidului Democrat pentru candidatul american la preşedinție, a avut loc o discuţie serioasă despre ”împărţirea marilor companii tech”. Senatoarea Elizabeth Warren a afirmat că marile companii tehologice precum Amazon, Google şi Facebook, trebuie să fie divizate pe bucăți mai mici pentru că ele ”au prea mare putere – prea mare putere asupra economiei, asupra soicetăţii şi asupra democraţiei noastre. Ele au distrus competiţia, au folosit informaţia privată pentru profit şi au setat câmpul de joc economic împotriva tuturor celorlalți. În procesul acesta, ele au lovit micile afaceri şi au sufocat inovaţia”. [46]
Senatorul Bernie Sanders de asemenea a spus că Facebook are ”putere incredibilă asupra economiei, asupra vieţii politice a acestei ţări într-un sens foarte periculos”. [47] El a pus accent pe legislaţia riguroasă antitrust, care este necesară pentru că ”vedeţi – numiţi domeniul, fie sectorul farmaceutic, fie Wall Street, fie marile companii tehnologice – tot mai puţine corporaţii posedă aceste sectoare”. [48]
Într-adevăr Cei Patru Mari demonstrează exemple uimitoare de concentrare de putere şi bogaţie. Dar asta reprezintă o parte dintr-o tendinţă generală. Inegalitatea înauntrul lumii vestice a crescut ca rezultat al puterii crescâde a influenţei marelui capital, care mereu ameninţă să se mute altundeva.
Marile companii tehnologice ”au crescut atât de mult încat pot şantaja oraşe şi state, forţate să-i ofere sprijin masiv cu banii din taxele cetăţenilor în schimb pentru deschiderea unor afaceri şi pot acţiona, cum spunea Mark Zuckerberg – mai mult ca guvern decât ca o companie tradiţională””. [49]
Puterea crescândă şi bogăţia corporaţiilor, inclusiv a celor tehnologice, au mers împreună cu diminuarea puterii şi resurselor guvernelor. Timp de ani de zile, companiile tehnologice au folosit într-un mod deştept regulile existente pentru a plăti cât mai puţine taxe posibil. După ce o încercare de introducere a taxei digitale la nivel european a eşuat [50], în anul 2019 guvernul francez a introdus o taxă de 3% asupra vănzârilor generate în Franţa de multinaţionale precum Facebook şi Google şi a creat unconflict cu Statele Unite. [51]
Google – parte din Alphabet Inc., Facebook Inc. şi Amazon.com Inc. au susţinut critica administraţiei lui Trump la adresa taxei franceze. Preşedintele Trump chiar se gândea să pedepsească Franţa printr-o taxă asupra vinului francez. [52]
În sfârşit, s-a ajuns la un compromis care elimină taxa franceză asupra serviciilor digitale odată cu găsirea de către Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică a unei căi de taxare a companiilor digitale în ţările în care operează. [53]
Toate acestea demonstrează că în loc de a fi un agent eteric al consolidării şi al democratizării, cum se credea adesea la început, mass-media sociale sunt corporaţii americane foarte concrete care îşi extind piaţa, comit evaziune fiscală într-un mod abil, sufocă competiţia, monopolizează domeniul serviciilor digitale. Mai mult, social media au fost adesea implicate în practici tipice pentru capitalismul târziu, precum externalizarea, inclusiv unele cazuri populare de externalizare a moderării conţinutului de ură. [54] Când discutăm despre știri false, Facebook şi-a direcţionat atenţia departe de modelul de afaceri [55] şi au făcut externalizare a acțiunilor de verificare spre un ONG, încercând să evite costurile şi controversele asociate cu moderarea conţinutului. [56]
Pe scurt, media sociale sunt corporaţii americane care refuză să se recunoască ca atare. Ele au promovat activ povestea descentralizării şi a abilitării cetățenilor. Parafrazându-l pe Elvis, ei au apărut ca ”socialism digital”, au vorbit ca ”socialism digital”, dar s-au dovedit a fi capitalism mascat pur.
Împărţirea mediei sociale şi reglementarea lor au fost popuse ca paşi-cheie pentru a salva viitorul democraţiei. [57] Dar asta nu este suficient. Unii autori au apelat recent la proprietatea publică asupra reţelelor sociale. [58] Această abordare ar trebui să fie îmbinată cu reinventarea şi reintroducerea proprietăţii publice într-o diversitate de alte domenii care au fost tot mai privatizate – de la transport la sănătate, educaţie, şi… aţi ghicit, la producţie.
Este important de asemenea ca ispitele duble ale tehnocraţiei şi populismului să fi rezistat într-o încercare de recuperare a sensului politicilor de partid, care se descurcă mai bine cu conflictele politice decât orice platformă tehnologică. În loc de a oferi o soluţie, media socială a devenit parte din multe probleme ale capitalismului contemporan. Gândind la alternative, este mai necesar şi mai dificil decât oricând din cauza modului în care media sociale au structurat viaţa noastră, comunicarea, acţiunea politică.
De exemplu, plănuiesc să şeruiesc acest articol pe reţelele sociale. Dacă ne place sau nu, cel mai probabil îl veţi găsi acolo – în social media. Dacă ne dorim să schimbăm felul în care media sociale operează, ar trebui să înţelegem schimbarea ca parte a schimbării sociale mai largi. Nu poate fi socialism doar pe reţelele sociale. Cel mai bun fel în care putem efectua această schimbare este prin presiunea asupra politicienilor şi folosirea instituţiilor pe care le avem. Plot-ul atunci va deveni mai îngust. Nu există deus ex machina tehnologică care ne va salva de activitatea noastră falimentară ca animale politice.
1 Philip Howard and Muzammil Hussain, Democracy’s Fourth Wave? Digital Media and the Arab Spring, Oxford: Oxford University Press, 2013, p. 39
2 Zack Beauchamp, ‘Social Media is Rotting Democracy from Within’, Vox, 2019; BBC, Will Big Data and Social Media Destroy Democracy, 2018
3 Tom Johnson and Dave Perlmutter Guest (eds.) ‘The Facebook Election: New Media and the 2008 Election Campaign’, Special Symposium, Mass Communication and Society, 12,3, 2009, 375-376; Soumitra Dutta and Matthew Fraser, ‘Barack Obama and the Facebook Election’, US News, 2008
4 Robin Effing, Jos van Hillegersberg, and Theo Huibers, ‘Social Media and Political Participation: Are Facebook, Twitter and YouTube Democratizing Our Political Systems?’, in Efthimios Tambouris, Ann Macintosh, and Hans de Bruijn (eds), Electronic Participation, Lecture Notes in Computer Science, Berlin: Springer, 2011
5 Catharine Smith, ‘Egypt’s Facebook Revolution: Wael Ghonim thanks the Social Network’, Huffpost, 2 November 2011
6 Manuel Castells, Networks of Outrage and Hope, London: Polity Press, 2012. 7 Carole Cadwalladr, ‘The Great British Brexit Robbery: How Our Democracy Got Hijacked’, The Guardian
7 May 2017
8 David Harvey, ‘The Fetish of Technology: Causes and Consequences’, Macalester International, 13, Article 7, 2003.
9 Siva Vaidhyanathan, ‘Regulating Facebook will be one of the greatest challenges in human history’, The Guardian, 28 April 2019
10 Geert Lovink and Miriam Rasch (eds), Unlike us Reader. Social Media and Their Alternatives, Institute of Network Cultures
11 Quin Slobodian, Globalists: The End of Empire and the Birth of Neoliberalism, Cambridge MA: Harvard University Press, 2019; Ray Kiely, ‘From Authoritarian Liberalism to Economic Technocracy: Neoliberalism, Politics and ‘De-democratisation’, Critical Sociology 43,4 (October 2016)
12 Luc Boltanski and Eve Chiapello, The New Spirit of Capitalism, London: Verso, 2007
13 Yochai Benkler, The Wealth of Networks: How Social Production Transforms Markets and Freedom, Yale: Yale University Press, 2006
14 Evgeny Morozov, ‘Silicon Valley Promises “Digital Socialism” but it is selling a fairytale’, The Guardian, 2015
15 Tom W.G. van der Meer, ‘Political Trust and the Crisis of Democracy’, Oxford Research Encyclopaedia of Politics, 2017
16 Mariano Torcal and Pablo Christmann , ‘Congruence, national context and trust in European institutions’, Journal of European Public Policy, 2018 ; Yann Algan et al., The European Trust Crisis and the Rise of Populism, Brookings Papers on Economic Activity, 2018; Thomas Piketty, Capital in the 21st Century, Cambridge MA: Harvard University Press, 2013; Gabriel Zucman, The Hidden Wealth of Nations: The Scourge of Tax Havens, Chicago: University of Chicago Press, 2015
17 Colin Hay, Why We Hate Politics. London: Polity Press, 2007
18 Christopher Bickerton and Carlo Invernizzi Accetti, ‘Populism and technocracy: opposites or complements?’, Critical Review of International Social and Political Philosophy, 20,2 (2017), 186-206
19 Emiliano Treré and Veronica Barassi, ‘Net-authoritarianism? How web ideologies reinforce political hierarchies in the Italian 5 Star Movement’, Journal of Italian Cinema & Media Studies, 3,3 (June 2015), 287-304
20 Paolo Gerbaudo, The Digital Party: Political Organisation and Online Democracy, London: Pluto Press, 2019
21 Gerbaudo, The Digital Party
22 Van der Meer, ‘Political Trust’
23 Mark Ian Bailey, ‘Antisystemic Movements’, Encyclopaedia of Geography, 2019; Giovanni Arrighi, Terence Hopkins, and Immanuel Wallerstein, Antisystemic Movements, London: Verso, 1989
24 Donatella della Porta, Social Movements in Times of Austerity. Cambridge: Polity Press, 2015
25 Heidi A. Campbell and Diana Hawk, ‘Al Jazeera’s Framing of Social Media During the Arab Spring’, CyberOrient, 6,1 (2012)
26 Lance Bennett and Alexandra Segerberg, ‘The Logic of Connective Action. Digital Media and the Personalization of Contentious Politics’, Information, Communication & Society, 15,5 (2012), 739-768; Clay Shirky, Here Comes Everybody: The Power of Organizing Without Organizations. New York: Penguin, 2008
27 Anastasia Kavada, ‘Creating the collective: social media, the Occupy Movement and its constitution as a collective actor’, Information, Communication & Society, 18,8 (2015), 872-886
28 Donatella della Porta, Can Democracy Be Saved?:Participation, Deliberation and Social Movements. Cambridge: Polity Press, 2013.
29 Mark Andrejevic, ‘Privacy, Exploitation and the Digital Enclosure’, Amsterdam Law Forum, 1,4 (2009), 47-61
30 Nick Couldry, ‘The myth of “us”: digital networks, political change and the production of collectivity’, Information, Communication & Society, 18,6 (2014), 608-626
31 ‘Protesters Target Facebook’s Real Name Policy’, BBC
32 Ulrike Klinger and Jakob Svensson, ‘The end of media logics? On algorithms and agency’, New Media & Society, 20,12 (2018), 4653–4670; Tarleton Gillespie, ‘The Relevance of Algorithms’, in Tarleton Gillespie, Pablo Boczkowski, and Kirsten Foot (eds), Media Technologies: Essays on Communication, Materiality, and Society, Cambridge MA: MIT Press, 2014, 167-194; Eli Pariser, The Filter Bubble: What the Internet is Hiding from You, New York: Penguin Books, 2011
33 Paolo Gerbaudo, Tweets and the Streets. Social Media and Contemporary Activism. London: Pluto Press, 2012
34 Sebastian Haunss, ‘Promise and Practice in Studies of Social Media and Movements’, in Lina Dencik and Oliver Leistert (eds), Critical Perspectives on Social media and Protest: Between Control and Emancipation, London: Rowman and Littlefield, 2015, p. 28; Merlyna Lim, ‘Clicks, Cabs, and Coffee Houses: Social Media and Oppositional Movements in Egypt, 2004–2011’, Journal of Communication, 62,2 (2012), 1-18
35 Emiliano Treré and Alice Mattoni, ‘Media Ecologies and Protest Movements: Main Perspectives and Key Lessons’, Information, Communication & Society 19,3 (2016), pp. 290–306
36 Emiliano Treré, Hybrid Media Activism: Ecologies, Imaginaries, Algorithms. London: Routledge, 2018; Emiliano Treré, Sandra Jeppesen, and Alice Mattoni, ‘Comparing Digital Protest Media Imaginaries: Anti-austerity Movements in Greece, Italy & Spain’, triple C: Communication, Capitalism and Critique 15,2 (2017), 406-424
37 Elizabeth Dubois and Grant Blank, ‘The echo chamber is overstated: the moderating effect of political interest and diverse media’, Information, Communication & Society 21,5 (2018), 729-745; Richard Fletcher, Alessio Cornia, Lucas Graves, and Rasmus Kleis Nielsen, Factsheet: Measuring the reach of ‘fake news’ and online disinformation in Europe, 2018, ; Jacob Nelson and James Webster, ‘The Myth of Partisan Selective Exposure: A Portrait of the Online Political News Audience’, Social Media + Society 3,3 (July-September 2017) 1-13; Brendan Nyhan, ‘Why Fears of Fake News Are Overhyped’, Medium, 2019, ; Julia Rone, ‘Why talking about “disinformation” misses the point when considering radical right “alternative” media’, The London School of Economics and Political Science, Media Policy Project Blog, 2019
38 Richard John, ‘Why the Left is losing the Information Age’, Washington Monthly, 2019
39 Lance Bennett, Alexandra Segerberg, and Yunkang Yang, ‘The Strength of Peripheral Networks: Negotiating Attention and Meaning in Complex Media Ecologies’, Journal of Communication 68,4 (2018), 659–684; Andrew Chadwick, Jennifer Stromer-Galley, 130 EUROPE IN THE BRAVE NEW WORLD ‘Digital Media, Power, and Democracy in Parties and Election Campaigns: Party Decline or Party Renewal?’, The International Journal of Press/Politics 21,3 (2016), 283 – 293
40 Ryan Miller ‘The Top 100 Best-Performing Companies In The World, 2019’, CEO World Magazine, 2019, at
41 Lucy Handley, ‘Amazon beats Apple and Google to become the world’s most valuable brand’, CNBC, 2019, at
42 Leo Sun, ‘How Facebook Is Stacking the Deck Against the Competition’, Medium, 2017
43 Nick Couldry and Ulises A. Mejias, The Costs of Connection, How Data Is Colonizing Human Life and Appropriating It for Capitalism, Stanford: Stanford University Press, 2019
44 Mike Savage and Roger Burrows, ‘The Coming Crisis of Empirical Sociology’, Sociology 41,5 (2007), 885–899
45 Ben Fox Rubin and Corinne Reichert ‘Google, Facebook and Amazon face tough questioning over potential monopolies’, C—Net, 2019
46 Elizabeth Warren, ‘Here’s How We Can Break Up Big Tech’, Medium, 8 March 2019, .
47 Cristiano Lima, ‘Bernie Sanders says he would “absolutely” try to break up Facebook, Google, Amazon’, Politico, 16 July 2019
48 Lima, ‘Bernie Sanders’
49 Warren, ‘Here’s How We Can Break Up’
50 Jorge Valero, ‘ The EU’s digital tax is dead, long live the OECD’s plans’, Euractive, 8 March 2019
51 BBC, ‘France passes tax on tech giants despite US threats’, 2019
52 Laura Davison, ‘Google, Facebook Unite With Trump to Protest French Tech Tax’, Bloomberg, 19 August 2019
53 Romain Dillet, ‘US and France reach a compromise on France’s tax on tech giant’s, TechCrunch, 26 August 2019
54 Max Fisher, ‘Inside Facebook’s Secret Rulebook for Global Political Speech’, New York Times, 27 December 2018
55 Nico Schmidt and Daphné Dupont-Nivet, ‘Facebook and Google pressured EU experts to soften fake news regulations, say insiders’, Open Democracy, 21 May 2019
56 Annalee Newitz, ‘Facebook will outsource fact-checking to fight fake news’, Ars Technica, 16 December 2016
57 Anne Applebaum, ‘Regulate social media now. The future of democracy is at stake’, Washington Post, 1 February 2019
58 Maciej Baron, ‘Social Networks Should be Publicly Owned’, Medium, 16 July 2018
