Unde se află stânga românească?
Acest articol a apărut originar pe site-ul Argumente şi Fapte şi este preluat aici cu acordul autorului.
Spre deosebire de alegerile precedente (parlamentarele din 2016) când ne-am străduit să fim și noi în ton cu momentul și să organizăm un grupaj de interviuri cu șase candidați de stânga, de data asta nu ne-am mai bătut capul cu așa ceva. Principalul motiv e acela remarcat de Alexandru Mamina în textul precedent: alegerile europene au, în România, o importanță strict marginală deoarece politicienii noștri oricum fac tot ce li se dictează de la Washington și Bruxelles. Dar mai există și un motiv secundar: fiindcă în acest moment nu prea (mai) ai nici un partid de stânga serios în România. Să le luăm pe rând.
Partidul Socialist Român, deși a scos un scor electoral mai bun decât altădată (38.000 de voturi, ceva nemaivăzut, dar tot puțin) are nevoie urgentă de o reformă. Destul e destul! Partidul nu mai poate continua la nesfârșit cu aceiași oameni îmbătrâniți fără rezultate, cu un discurs revolut, care nu mai atrage pe nimeni. Nici nu mai sunt acceptabile gafe monumentale precum absența reprezentanților de la manifestația muncitorilor greviști de la Electrolux veniți cu jalba-n proțap în fața ambasadei Suediei de la București. Până la urmă e un partid care are o responsabilitate imensă față de clasa muncitoare de aici, de vreme ce ține ocupat locul României în Partidul Stângii Europene fără să facă nimic. De bine, de rău, clasa muncitoare din Germania (Die Linke), Spania (Unidos Podemos), Grecia (Syriza), Marea Britanie și Irlanda (Sinn Fein) etc. are reprezentanți în Parlamentul European, are o voce. Din cauza debilității maxime a partidului d-lui Rotaru, clasa muncitoare din România, nu. Grupul europarlamentar al stângii radicale (GUE/NGL) nu e mare, dar e consecvent și e mereu un ghimpe în coasta celor mari. Nu datorită vreunui merit al partidului din România. Dacă dl. Rotaru nu vrea să facă nimic cu acest partid (mai ales că și mirobolanta cauză de la CEDO privitoare la transformarea în PCR a fost respinsă în octombrie 2018) atunci dl. Rotaru ar trebui să o spună clar, măcar să știm o treabă și să nu-l mai votăm.
Pe de altă parte avem și Demos. E un partid nou-apărut, format din oameni tineri, dar încă e neclar dacă e autentic de stânga sau e stângă-caviar, dornic mai degrabă să urmeze niște mode discursive stupid-(auto)colonizatoare din occident. În plus ei au picat jenant la „testul practic” cu strânsul semnăturilor. Nu doar că nu au reușit să strângă 200.000 de semnături, ca să poată candida, dar n-au reușit să strângă nici măcar a zecea parte, ceea ce pune serios sub semnul întrebării capacitatea de mobilizare a discursului lor în afara unei oarecare bule Facebook. Sigur, nu-și face nimeni iluzii cu privire la felul în care se „strâng” aceste semnături, dar în politică ai nevoie și de fler, și de ceva tupeu. Altfel, ca partid de stânga, cum poți să aperi interesele celor mulți dacă te doboară ca un upercut o simplă chestiune birocratică?…
Alte partide de stânga, de pildă Partidul Comunitar al d-lui Ignatencu sau Partidul Comuniștilor, nu contează, fiind simple caricaturi. Și iată-ne ajunși la PSD. PSD-ul trece, chipurile, drept „partid de stânga”, dar realitatea e că pare de stânga pentru simplul motiv că e „mai la stânga” celorlalte partide importante, dintre care unele par, cel puțin la nivel discursiv, de-a dreptul fasciste. Mă refer, desigur, la USR care prin vocea fostului consilier Caramitru jr. propunea până de curând ani grei de pușcărie și multe alte necazuri pentru toți cei care nu convin liniei de conduită pro-corporații dictată de acest partid (să sperăm că intrarea în Parlamentul European îi va învăța și bunele maniere). Cum zice o vorbă populară, pesediștii „au mai și dat”. Într-adevăr, sub PSD s-au mărit salariile bugetarilor, ceea ce a antrenat o creștere economică generalizată, și s-a mărit salariul minim. În mediul privat creșterea salarială nu s-a simțit atât de bine, deoarece forța de muncă salariată din privat este dezorganizată și nu a putut să ceară măriri salariale în ritmul celor de la stat, dar s-a simțit în creșterea consumului, ceea ce a dus la cifre de afaceri de vis pentru multe afaceri, care, altfel, erau în pragul falimentului cu doar câțiva ani înainte. Deci indirect s-au văzut și în mediul privat rezultatele creșterii salariale de la stat prin faptul că cererea agregată din economie, mai mare, a dus la o mai bună stabilitate a afacerilor și, implicit, la o mai mare stabilitate a locurilor de muncă. Șomajul ăla de 3,ceva% pe care îl are astăzi România nu e o invenție, e o realitate.
Numai că PSD-ul nu a luat măsuri de stânga pentru a mări salariile angajaților. PSD-ul pur și simplu a împrumutat bani, sesizând abil faptul că din perspectiva stabilității fiscale cerută de organismele europene e loc mult de făcut împrumuturi. Asta e tot. În rest, nu putem să uităm că PSD-ul a redus taxele și impozitele companiilor, că a redus cota unică de la 16% la 10% pentru o grămadă de activități, că a modificat legislația aferentă importului de forță de muncă în sensul „dezlegării” companiilor de obligația de a angaja muncitorii străini cel puțin la nivelul salariului mediu, că a plătit imediat când i s-a cerut (cot la cot cu celelalte partide) 4,7 miliarde USD pentru porcăriile de rachete ale mafiei de la Washington, că a vrut să mute ambasada României din Israel la Ierusalim, că a promis aducerea a 500.000 de muncitori pakistanezi care să lucreze pe salarii mici și care să dezechilibreze iarăși piața muncii de aici în favoarea capitalului, și nu în ultimul rând că practică un anticomunism absolut scârbos, cu nimic mai bun decât anticomunismul PNL sau USR. Iar astea sunt doar măsurile pro-capital care ies la o primă numărătoare, că dacă ar fi să le facem tot inventarul…
Și de parcă asta nu era de ajuns, de câțiva ani – poate și sub influența infuziei de foști PRM-iști precum d-na Lia Vasilescu sau dl. Codrin Ștefănescu – discursul a alunecat într-un naționalism stupid, total atipic unei stângi normale, naționalism care a deraiat recent, sub impulsul ultimelor evoluții, într-un „suveranism” extraordinar de prost înțeles! Chestia asta a ieșit cel mai clar la iveală încă din 2014, în timpul campaniei lui Victor Ponta („Mândri că suntem români” – zău, bre, Franț?!) dar atunci a părut o „găselniță” împotriva lui Klaus Iohannis, un etnic german. S-a dovedit însă că oamenii erau serioși, ei chiar erau „mândri că sunt români”. În fond e și asta o atitudine: să fii coada cozilor în Europa dar să te mândrești cu așa ceva. Și din păcate infuzia de peremism a venit nu doar cu mândria searbădă, ci și cu manierele vadimiste aferente. Oricine ridica doar un pic capul era iute „executat”. Și astfel a ajuns ditamai partidul prizonierul unui tip care ar fi trebuit să aibă bunul simț de a-și da demisia atunci când i se agravează problemele penale, tocmai ca să nu pericliteze poziția politică a partidului său. Dragnea nu doar că nu a făcut-o, dar a mitraliat în dreapta și-n stânga și a adoptat discursul „suveranist” – cea mai mare greșeală pe care o putea face! Pentru că „suveranist” poate fi, de pildă, un Orban al Ungariei. Uitați-vă la o hartă a Ungariei și vedeți ce lasă Viktor Orban în urmă la nivel de infrastructură. Totul, cu bani europeni. Da, Viktor Orban are dreptul să le zică oficialilor de la Bruxelles că pentru câteva mii de kilometri de autostradă nu au dreptul să-i facă pipi pe creștet. La fel și Salvini. Italia a format cultura europeană, Europa de azi e (și) urmașa Renașterii și în plus Italia e a opta economie a planetei, peste Brazilia, Canada sau Rusia. Da, ca italian Salvini are argumentele potrivite pentru a transmite Bruxelles-ului că nu acceptă să i se facă pipi pe creștet. La fel și polonezii. Sau britanicii. Sau francezii, care au făcut-o câștigătoare pe Marine le Pen.
Dar la noi? Păi „suveranismul” lui Dragnea e complet ridicol în condițiile în care România e de 12 ani membru UE și infrastructura (și nu numai) a rămas o paragină, deși banii europeni nu au lipsit. Au apărut fel de fel legende: ba că nu vor „străinii” să avem autostrăzi, ba că n-a vrut Coldea Ploiești-Brașov, ba că se opune nu știu cine la nu știu ce, ba că procedurile de absorbție sunt greoaie… Sunt absolut convins că există și mult adevăr în aceste legende, pentru că sigur există mult jigodism și la Bruxelles, și în SRI, și oriunde vreți! Dar niște oameni de stat ar fi trebuit să își asume cu curaj dezvăluirea tuturor acestor mizerii, să le spună cu subiect și predicat, să afle toată lumea cine, ce și când a zis… În loc de asta Dragnea și ai lui au hotărât probabil că e mai bine să negocieze pe sub masă, să temporizeze, să fandeze lateral. Astfel că discursul „suveranist”, pus în gura lui Dragnea, a fost compromis din start (nu că românii n-ar fi compromis înainte multe alte idei și concepte, la fel cum, desigur, o vor face și de acum încolo). Nu te poți plânge de ingerințele Bruxelles-ului câtă vreme tu nu ai valorificat deloc, de când ești acolo, relația cu Uniunea Europeană, ca să poți pretinde apoi – ca Viktor Orban – că ești șantajat și călcat pe coadă, și să urli ca din gură de șarpe că ești obligat să dai cu o mână ceea ce iei cu alta. Pus în gura lui Dragnea, discursul „suveranist” nu a părut altceva decât încercarea cuiva țâfnos de a da vina pe „răii de la UE” pentru problemele lui personale și de a lua toată țară prizonieră, după ce luase mai întâi PSD-ul.
Concluzionând, singura mare calitate a PSD-ului lui Dragnea a fost că a avut curaj să împrumute bani ca să dea oamenilor iluzia unei prosperități, spre deosebire de ăilalți care ba tăiau salarii, ba ne îndemnau să lucrăm pe 2 lei, și tot așa. Și din cauza asta să fie PSD-ul partid de stânga?! Nu, mersi. E, probabil, un partid cu economiști mai abili decât ai celorlalți. Dar ar fi fost de stânga dacă lua toate măsurile așa-zis sociale pe bază de redistribuiri, nu de împrumuturi. Atunci când s-a pus problema unor redistribuiri (de pildă cu ordonanța 114) vitejii noștri au capitulat la primul zăngănit de arme. În acest moment putem spune că stânga e pulverizată în România. E nevoie, pur și simplu, de un nou început.
